Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Protejaţi-vă la locul de muncă!

Vin sărbătorile şi, o dată cu ele, pericole ne pândesc la tot pasul…mă refer la locul de muncă, desigur. De parcă n-ar fi fost de ajuns panica şi isteria care-i apucă pe unii în pragul sărbătorii Naşterii Domnului, zilele trecute, păstorul turmei de aici – zis „şăfu” – a adus-o pe post de mag pe o cucoană plină de gânduri bune, să ne instruiască în legătură cu protecţia muncii.

Obişnuiti cu băbuţa flegmatică de dăţile trecute, care avea un puternic dar hipnotic – ne adormea de cum deschidea gura, ne-am adunat, sictiriţi, căscând, în sală. Când colo, înfiptă bine cu picioarele în pământ, în faţa noastră şedea o muiere voinică, pe la 55 de ani, roşcată, cu părul puţin vâlvoi, pasională, cu o voce puternică şi convingătoare. Femeia avea un talent nativ, asta-i clar. Era imposibil să nu fim atenţi, în special când a început să ne sperie legat de pericolele care ne pândesc de peste tot şi să ne descrie cu lux de amănunte efectele accidentelor de muncă.

Am băgat de seamă ca îi place să fie martoră la durere – printre cazurile enumerate de ea erau: o femeie care a rupt o bucată de hârtie la nivelul ochilor, citez „şi-a tăiat corneea de la un capăt la altul cu hârtia şi i s-a scurs ochiul”, un bărbat care a căzut de pe scară, şi-a rupt mâna şi, citez „i s-a rupt osul şi i-a ieşit prin piele”, alta care s-a ars cu abur pe faţă (aici prefer să nu intru în detalii…).

Poate nu ştiaţi, dar pericolele ne pândesc de cum ieşim din casă, drumul spre locul de muncă e plin de hoţi, agresori şi maşini care circulă neregulamentar. Apoi, la locul de muncă sunt cabluri peste tot, e plin de cabluri şi oricând putem găsi inundaţie de la cei de sus (s-o fi referind la potopul biblic? :)))), iar cum apa conduce bine curentul electric…ehei…

Să nu uităm că peste tot există scări (poate în lumea ei :P); indiferent dacă au multe sau puţine trepte, sunt periculoase. Doamna roşcată ne-a mai sfătuit să lăsăm la o parte alte activităţi atunci când coborâm scările. Şi atunci…l-am simţit tensionat pe colegul meu şi, când m-am uitat mai bine la el, am realizat că crăpa de râs. Of, bărbaţii ăştia. Dacă l-aş vedea pe unul făcând activitatea la care se gândea colegul meu în timp ce coboară scările…cred ca i-aş da un premiu! 😀

Punctul culminant a fost când cucoana a scos un extinctor şi ne-a întrebat: „Câţi dintre voi ştiu să folosească extinctorul din dotare?” Se uitau toţi la ea ca…oile. Îmi venea să-i spun: „Stimată doamnă, la noi nu se cheamă „extinctor”, ci „instinctor” (a se vedea un articol anterior).

Periodic, avântul cucoanei pălea şi trebuia să se oprească şi să ia un gât de apă, cerându-şi scuze, că doar e din cauza răcelii şi, după cum ea spunea, „nu e vocea ei”. Îmi venea să-i spun: „Dar a cui e daca nu e a ta? A demonului care vorbeşte prin tine?” :))

Ca să nu mai zic de „lucrul la înălţime”. Mai nou, şăfu’ hotărăşte ce înseamnă „lucru la înălţime”, după cum vrea muşchiu’ lui. Oare la capitolul ăsta intră şi tocurile de 12 cm? 😛

Mă uitam la cucoană şi mă întrebam când o să termine, totuşi. Programul nostru se terminase şi ea continua, plină de pasiune. Când credeam că a terminat, zicea: „Şi acum să trecem la următorul capitol!”.  E ora de tortură psihică sau ce?

Într-un final, a propus ca, pe viitor, să facem şi un exerciţiu practic, la care să participe echipa de intervenţie şi echipa de acordare a primului ajutor. Care-or fi alea? Şi partea cea mai interesantă va fi atunci când vom da foc la o lavetă în curtea firmei. Lavetă? De ce tocmai lavetă? Există o multitudine de alte lucruri interesante la care am putea da foc: facturile, corespondenţa externă, pletele directorului financiar şi, nu în ultimul rând, mustaţa şăfului. Oricum, chiar şi cu o banală lavetă în flăcări, bănuiesc că tot o să iasă de-un spectacol pe cinste pentru clienţii care o să treacă pe-acolo şi o să vadă o gloată de angajaţi fâsâind stingătorul peste flacăra anemică.

După iniţiativa cu laveta, cucoanei i-a pierit de tot avântul şi ne-a lăsat să plecăm acasă, pe străzile capitalei, pline de pericole…

Decembrie 16, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , | 2 comentarii

Craniul de pe monitor

Într-o zi călduroasă de septembrie, mă întorc şi eu din concediu, ca omu’, cu un chef de muncă incredibil. Mă trântesc în faţa calculatorului, să văd ce mi-au mai scris chinezii mei cât eu hălăduiam pe munte, cand…ce văd?! Crăcănată pe tot ecranul, cu pistilul şi staminele la vedere, în toată splendoarea, de culoare fuchsia psihotic…..o floare. Acu’…n-are rost să vorbesc despre lipsurile şi frustrările persoanei care am aflat ulterior că a tuflit acolo floarea supradimensionată. Nu… La momentul respectiv, doar m-am mulţumit să întreb:

– Cine mi-a schimbat imaginea de pe desktop? >:(((

De undeva, din stânga mea, venea un aer de vinovaţie amestecată cu dispreţ şi revoltă.

…. – Noi am schimbat-o.

Bineînţeles că a urmat un schimb de replici, iar la sfârşit concluzia formulată de colega mea.

– Eu te rog la modul serios să vizitezi un psiholog!

Eu: – Dacă-mi dai tu bani, sigur! 😀

Colega (pe un ton isteric): – Stii ce văd eu acolo?!!!! Eu văd un craniu!!!!!!

Eu: :)))))) – Dacă tu vezi un craniu, înseamnă că TU ai nevoie de psiholog! :))))))

Trebuia sa fiu mai înţelegatoare cu ea. Cocoana era virgină atat în ale psihologiei, cat şi în ale gramaticii. Nu numai că nu auzise în viaţa ei de testele proiective, dar se pare că nu se pupa prea bine nici cu scrisul în limba română. De-a lungul zilelor petrecute la locuşorul ăsta de muncă, mi s-a tot repetat întrebarea:

– Cum se scrie „aţi”? Legat sau dezlegat?

sau….

– Cum se scrie „mi-a”? Legat sau dezlegat?

etc….etc….

Şi nu mă înţelegeţi greşit. E vorba de o doamnă respectabilă, de 49 de ani, doamnă cu copil dependent şi cu o ură incredibilă faţă de femeile care încă nu au copii :). Din replicite ei piţigăiate am dedus că imaginea de pe monitorul meu i-a produs stări de anxietate acută, stări care, probabil, determinau şi modificări de comportament. Şi totuşi…era vorba de monitorul meu. După un alt schimb de replici, am realizat că muierea nici nu catadicsea să asculte predica mea despre respectul faţă de ceilalţi. Ei i se părea normal ca cei din jur să se schimbe „aşa cum vrea ea” şi continua să repete obsesiv că vede un craniu. Îmi venea să-i zic:

– Poate la tine în cap, femeie! 😀  (I l-aş recomanda pe Doctor Traumă.)

Mi-am pus imaginea la loc şi am încercat să descopăr craniul… Poate respectabila doamnă avea dreptate.

Ce dezamăgire… Imaginea care mi-a plăcut atât de mult şi care-mi umplea monitorul şi sufletul în fiecare zi…să fie macabră?! :-S Hm…hai să încercăm o interpretare: chiar dacă pe cer apar nori, iarba continuă să fie verde şi…imposibilul poate deveni posibil 🙂

Am stat…m-am mai gandit…m-am mai consultat cu cineva şi, din nefericire, am ajuns la concluzia că, pană la urmă, cocoana era cea care avea dreptate. Într-adevăr, pe monitor era un craniu! Numai că…era acoperit de muşchi, ţesut epitelial etc şi…o caciuliţă lila. Craniul copilului 🙂

Septembrie 15, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , | 2 comentarii

Impozit pe Revelion

După cum am obiceiul să spun, la cei care au fost cuminți a venit Moșul, iar la cei care au fost obraznici, au venit…mai mulți moși…

Mi-e dor să primesc felicitări de sărbători, felicitări clasice, scrise de mȃnă și trimise prin poștă. De cȃnd cu e-mail-ul, s-a cam dus moda… Există totuși cineva de modă veche, cineva atȃt de romantic ȋncȃt nu se sfiește să trimită chiar ȋnainte de sărbători scrisorele personalizate, cu grijă ȋmpăturite, pe la casele contribuabililor : Finanțele.

Cȃnd am luat ȋn mȃnă scrisorica, pe care am găsit-o zăcȃnd, stingheră, ȋn cutia poștală rece, parcă am și văzut o cucoană șatenă, cu părul făcut permanent, nemachiată, cu o figură blazată, cu un pulover lung, fără talie, cu fustă dreaptă pȃnă sub genunchi și cu ciorapi musai de culoarea piciorului (Ȋn niciun caz negri ! Sunt prea sexy pentru locul de muncă ! :D). După cum spuneam, parcă am și văzut o cucoană de genul ăsta cum ȋmpăturește scrisorica, linge plicul cu grijă și o pune deoparte, lȃngă celelalte…

Am fost puțin cam dezamăgită că nu era scrisă de mȃnă dar, cel puțin, mi se adresa mie 😛 Din scrisoare am dedus că lucrătorii de la Finanțe au fost, precum spiridușii Moșului, extrem de ocupați ȋnainte de Crăciun. Au trimis pe la casele oamenilor ȋnștiințări cum că au de plată impozite 😀 Problema era că, din scrisoare, nici măcar nu reieșea pe ce anume e impozitul respectiv, așa că m-am dus la Finanțe să am o discuție ca de la om la om cu cine s-o nimeri…

După ce am străbătut cȃțiva kilometri pe zăpadă și polei, fără niciun incident, cȃnd intru la Finanțe mă trezesc că-mi fuge podeaua de sub picioare. M-am re-echilibrat eroic, am ȋnjurat ȋn gȃnd arhitectul, mi-am făcut curaj și am pășit ȋnainte. Ȋmi veneau ȋn minte textele din Biblie care se citesc la ȋnmormȃntări și mă rugam ca, și ȋn cazul meu, cineva (nu contează cine) să fie alături de mine cȃt timp traversez infernul podelei de la Finanțe. Cineva-ul cred că era polițistul care făcea pe statuia. Inutil…

Așa deci…ați pus strategic podea alunecoasă, ca să rupeți gȃtul contribuabililor, după ce că le goliți buzunarele.

M-au pus să urc două etaje pe o scară ȋn spirală (deci, pȃnă la urmă am murit și m-au trimis ȋn rai ? 😀 ), după care am ajuns la biroul unui domn foarte binevoitor. I-am prezentat diplomat nelămurirea mea și l-am rugat să-mi explice. A ȋncercat să mă caute ȋn baza de date și i s-a blocat calculatorul. Bre, luați banii la oameni și nu sunteți ȋn stare să vă luați și voi niște scule decente, ca să nu spun performante?! A chemat o femeiușcă să-i dădăcească rȃșnița (calculatorul am vrut să zic…). M-am amuzat grozav. De obicei, ȋn organizații există “tipul de la IT”, care de obicei e mai ciudățel, ȋn general cu tendințe spre schizofrenie. Ei…aici era “femeia de la IT”.

Domnul s-a dat de gol pȃnă la urmă că nu știa nici el pe ce lume se află și m-a trimis la altul, mai tȃnăr. Tinerelul, cam molcom din fire, cu greu a dat de capăt problemei, dar ȋntr-un final m-a luminat. Impozitul era pe un venit obținut de mine ȋn 2007 (faza cu pensiile private). Mi se pare mie sau suntem ȋn 2011 ? Foarte interesant… Poate că, ȋntr-adevăr, timpul e ceva subiectiv. Poate că la Finanțe timpul curge altfel (a se vedea „La țigănci”, de Eliade). Rămȃne un mister pentru mine ce se intȃmplă la Finanțe.

Am coborȃt pe alta scară, m-am zăpăcit, bineȋnțeles și, ȋn ȋncercarea mea de a nimeri ieșirea, era să dau peste doi malaci cu bastoane de cauciuc, pistol și spray paralizant. Era cȃt pe ce să le zic : „Mititeilor, nu mai cărați spray-ul paralizant cu voi degeaba. Vă face să păreți niște femei lipsite de apărare 😛 Și eu am avut, l-am tinut un an de zile, nu mi s-a ivit ocazia să-l folosesc, așa că l-am dat mai departe…” Ce-or fi căutȃnd malacii pe-acolo ? Probabil păzeau cash-ul…

Uitați care-i treaba, finanțiștilor… Oamenii, ȋn general, obțin venituri grase pe care nu le declară și, logic, pe care nu plătesc impozit. Cel mai des ȋntȃlnite surse de venit nedeclarat:

–          postere cu actori musculoși vȃndute fetelor de către alte fete ȋn liceu ;

–          probleme rezolvate la Fizică (tot ȋn liceu…) ;

–          mers la examen ȋn locul cuiva (asta ȋn facultate :D) ;

–          lucrări de licență, ȋn special partea practică, cu analize statistice ;

–          pliante, stickere și afișe făcute pe sub mȃnă pentru campanii electorale ; :))))))

–          tunsori, coafuri, machiaje făcute (fetelor, bineȋnțeles !) prin cămine ;

–          astrograme (asta nu făceam eu, dar știam pe cineva…) ;

–          desene, tablouri, prostioare hand-made, haine, body-painting etc.

–          modificări fotografii ȋn Photoshop (aici intră și chestii diabolice ) ;

–          tatuaje, piercing-uri (nici asta nu fac… :P) ;

Și ar mai fi… Puteți aduce completări 😀

Acum stau și mă gȃndesc…poate n-am spus chiar tot preotului la spovedanie… Din cauza unora ca mine, se duce bugetul statului de rȃpă. Poate asta a fost de fapt principala cauză a crizei !

Deci, fuguța la Finanțe și declarați valoarea cadourilor primite de la Moșu’ !

Ianuarie 4, 2011 Posted by | Tipic romanesc! | , , , , | 3 comentarii

Business trip; Ai grijă CUM ȋți dorești…

Dragii moșului, nu știu cȃți dintre voi au citit sau au intenția să citească măcar una din minunatele cărți de automotivare. N-am să mă pierd ȋn detalii, vreau doar să precizez că ideea de bază este: Dacă vrei ceva cu adevărat și crezi că vei obține lucrul respectiv, chiar ȋl vei obține.

Mda…să ȋncepem cu fișa postului…Cȃnd am venit ȋn firma asta, nu exista așa ceva, așa că le-am făcut eu – pe a mea și pe ale celorlalți angajați. Ȋmi amintesc cȃt m-a durut sufletul cȃnd am scris la “Condiții de lucru” “muncă la birou”. Pentru mine, sună de-a dreptul sinistru.

Dar iată că dorințele mi-au fost ascultate și, ȋntr-o dimineață călduroasă de decembrie, mă sună șeful și-mi spune :

“Bă ! Ai 3 zile să ȋnveți italiana !”

Eu : “ 🙂 🙂 🙂 …..oook.”

Șefu’ : “Stai, bă ! Am glumit, bă !”

Eu: „Dacă vreți, o ȋnvăț!“ (Adevarul e că știu o brumă de italiană, numai că n-am exercițiu conversațional…)

Șefu’ : “Stai, bă, liniștită, am glumit. E suficient că știi engleză. ”

După ce am rezolvat-o cu hotelul și cu avionul low cost, eu și colega mea ne-am pregătit de zbor… Ȋn aeroport, ca de obicei, băieții de la check-in aveau un fetiș pentru cizme și curele. Cum vedeau pe cineva cu cizme mai lungi, cum se uitau hulpav la ele și puneau bietul om (care de obicei era de sex feminin) să și le scoată. Și mai cereau și cureaua pe deasupra, ca să le cadă pantalonii bieților pasageri și așa traumatizați de băieții ȋncordați, care păzeau cotloanele aeroportului cu mitraliera ȋn mȃnă (hm…parcă data trecută nu erau). Ȋmi venea să le zic : ”Da, fraților, uitați, ȋn cizma asta stă ascunsă sabia lu’ bunicu’ și ȋn curea am ascunse pachețele cu droguri – comandă specială pentru macaronari !”

Trecem noi și de check-in, trecem și prin ”tunel”, după care ne trezim ȋntr-un univers plin de………soldați 2/2! Ȋn gȃndul meu : ?????!!!!!??????……  Erau…mulți. Peste tot vedeam o masă de imprimeu de camuflaj. O parte dormeau pe jos, cu capul pe rucsac și cu mȃinile pe piept, o parte butonau laptopuri. Alții, mai fresh, mișunau de colo-colo, probabil să-și mai clatească și ei ochii. Doi au trecut pe lȃngă noi, comentȃnd ȋn engleză, ȋnchipuindu­-și că noi nu ȋnțelegem. Și aveau 50% dreptate – colega mea nu știa engleză. De fapt, aveam senzația că am fost trimisă cu ea pe post de translator, body-guard și muncitor.  Mă uitam la luptătorii pentru patrie și mă gȃndeam: “Nene, frumoase ambalaje…Ce marcă or fi?” Răspunsul a venit cȃnd, uitȃndu-mă pe umărul unuia, am văzut sigla : US Army. Ce-o fi căutȃnd ȋn Otopeni ? Păreau cam extenuați…Ȋmi amintisem că, la un moment dat, era cȃt pe ce să mă ȋnrolez și eu ȋn armată 😀 Pȃnă la urmă, am găsit mai multe motive contra decȃt pro, dar a rămas un „dar dacă…”.

Ne-am luat zborul…Plecasem din Romȃnia cu o piatră pe inimă – după ce mi-a comunicat șefu’ programul, mi-am dat seama că nu ne rămȃnea timp pentru făcut poze.  Timpul a zburat (la propriu) și am aterizat, după care a urmat scenariul clasic – ȋntrebat lumea, luat autobuzul, ȋntrebat soferul, coborȃt la gară, luat bilet, consultat panoul cu plecări, mers la linie. Dacă ȋmi amintesc bine, trenul pleca la 22 :41. Colega mea s-a uitat rapid pe panou, a văzut ora, s-a uitat la linie și…fuga să-l prindem. Pe peron – ne foim, ne tot foim, aveam amȃndouă un „bad feeling”. Cȃnd a venit trenul și dăm să ne urcăm ȋn el, aveam un „și mai bad feeling”, așa că am ȋntrebat ȋn ultima clipă pe cineva unde merge trenul. Bineȋnțeles că nu mergea unde vroiam noi… Ne ȋntoarcem noi, ne uităm la panou și ne dăm seama că, de fapt, erau două trenuri care plecau exact la aceeași oră, de la linii diferite și noi mersesem la cel greșit. Ce probabilitate este să se ȋntȃmple asta ? Mică…dar iată că dădu ‘norocul’ peste noi… Și partea cea mai frumoasă era că următorul tren pleca peste 6-7 ore :))) Ȋn Gara de Nord n-am văzut niciodată o situație de genul ăsta.

Ȋn timp ce colega mea se dădea de ceasul morții, i-am propus să mergem să facem poze prin oraș, că na…tot n-aveam ce face… După ce, la ȋndemnul meu, am luat-o pe niște străduțe dubioase ȋntunecate, am decis să ne ȋntoarcem la strada principală. Un italian ȋmi făcea ochi dulci ȋn timp ce eu mă chinuiam să pozez o clădire, de-mi venea să-i zis : „Lasă-mă, bă, băiatule,  că mă bruiezi și-mi tremură mȃna. Și pentru că noaptea folosesc timp de expunere mare și n-am trepied și-mi mai stȃrnești și tu emoții, o să iasă poza aiurea. Ȋnțelegi ?”

Cȃteva sfaturi importante pentru cei care fac călătorii de afaceri ȋn Italia cu ȋncă cineva :

–          nu vă imaginați că vȃnzătorii de bilete, șoferii și turcii (sau ce-or fi fost) care vȃnd pizza la marginea străzii știu engleză. Nu, categoric nu… Se mai nimerește, e drept, cȃte un șofer care știe ȋn schimb franceză. Așa că puneti mușchiu’ și ȋnvățați măcar cȃteva fraze ȋn italiană !

–          mare grijă dacă mergeți la drum cu un coleg anorexic, anorexic ȋn devenire sau la cură de slăbire ! Nu vă lăsați intimidați de texte de genul : „Eu nu mănȃnc seara…’ sau „Mie nu mi-e foame.” Puteți să ripostați cu o replică de genul : „Auzi, colega…eu am mult mai mulți centrimetri pe verticală decȃt tine…și vreau să-i ȋntrețin.”

Mă răzbise foamea. Era trecut de 11 noaptea, magazinele ȋnchise, singurele deschise erau un neam de fast food-uri ȋn care niște turci sau arabi, nu-mi dădeam seama, manevrau pizza, shaorma, clătite etc. Am intrat ȋntr-o cămăruță din asta și am comandat ceva ce părea a fi progenitura rezultată ȋn urma ȋmperecherii dintre o pizza și un rulou. Un tip negricios, cu brațe păroase, m-a servit cu un rȃnjet de satisfacție, probabil din cauză că aveam o figură atȃt de hămesită. Am mȃncat pe stradă, din mers (cui ȋi mai păsa că acolo nimeni nu manca pe stradă ? 🙂 și am ajuns la ceva ce semăna a ȋnceput de castel, doar ȋnceput, că după ce am trecut de poartă, ȋn spate era un patinoar unde se hilizeau adolescenții și o imensitate de cort transparent plin cu cărți, ȋnchis, spre frustrarea mea… Ne-am intersectat cu o drogată, care era prea preocupată de trăirile ei interioare ca să ne mai bage și pe noi ȋn seamă, a urmat un boschetar beat, care ne-a ocolit cu respect, după care…garduri cu țepi, trepte, becuri ȋnalte, frig, mașini care nu claxonau…și imaginea colegei mele, zgribulită, cu gluga pe ochi, tȃrȃind troller-ul care părea mai mare decȃt ea și comentȃnd gravitatea situației ȋn care ne aflam. După ce am simțit cum ne cristalizează trombocitele ȋn sȃnge de frig, ne-am ȋntors ȋn gară. Am căzut de comun acord să dormim ȋn sala de așteptare, ca a doua zi să putem merge la fabrică, vesele și odihnite. Sala de așteptare – cam populată. Se pare că și alții o găsiseră comodă și dormeau lungiți pe scaune sau direct pe ciment. Cu greu, am găsit două locuri, față ȋn față cu un indian bătrȃn, care ne privea curios, la stȃnga, mai ȋncolo, cu o negresă dolofană, jovială, care rȃdea cu poftă. Eu, care trecusem prin experiențe mai fistichii de atȃt, am dormit, relaxat, cu gȃtul strȃmb, cu capul pe geantă. Colega mea s-a foit toată noaptea.

Apoi, lucrurile au decurs normal : ne-am trezit, am luat trenul corect, am dormit și ȋn tren, de la tren am fugit la hotel, după 20 de minute am fugit iar la gară, am luat alt tren și am ajuns la fabrică… Italiencele, extrem de volubile… Am scurtat-o cȃt am putut, am ales și am ȋncărcat marfa ȋn cutii, după care…din nou la gară. Frumos oraș. Ȋmi era ciudă că plecăm și nu apuc să fac poze… Aveam tren chiat atunci, ȋn vreo 20 de minute. Mă duc să iau bilet cȃnd…surpriză… Trenul respectiv tocmai se anulase, deci, mai aveam de așteptat vreo oră jumate pȃnă la următorul. Ce să-i faci ? Așa a vrut destinul…să facem poze… 😀 Am luat-o pe unde am văzut cu ochii, era lumina caldă de dinainte de apus… Am traversat o apă, după care am nimerit ȋntr-o imensitate de parc. Draga mea colegă, femeie de 38 de ani, cu doi copii, ce era să facă? S-a ţinut şi ea după mine, s-a căţărat cu mine pe tot felul de pietre şi rădăcini de copaci, a stat cuminte, de-am pozat-o din toate direcţiile… M-am gândit că ar fi frumos să aibă ce arăta acasă la copii, să vadă şi ei ce înseamnă o călătorie de afaceri 😀 .   

Într-un final, am reuşit să luăm trenul şi să ne întoarcem în oraşul unde aveam hotelul. Bineînţeles, am bântuit străzile până seara târziu, admirând luminile şi masa de oameni într-o cromatică negru-gri (Oare de ce la ei nu era nimeni cu geacă fuchsia sau verde-prăzuliu? :P). Ne-am luat o bere şi ne-am întors la hotel – asta se cheamă team-building. A doua zi, de dimineaţă, am plecat la cealaltă fabrică (de data asta cu  metroul). Acolo, ne-a întâmpinat o italiancă de vreo 50 de ani pe care am simţit-o a fi o fire mai dominantă (ca să nu spun “a dracu’”). Din spatele ei, a apărut până la urmă şi fi-su, cuminte şi supus. Am observat că avea verighetă şi nu m-am putut abţine să n-o căinez pe noră, că are aşa o soacră. Am negociat de mi-a ieşit păr alb (a dracului italiancă!), am vorbit despre situaţia disperată din România, despre criză şi despre clienţii care nu vor mai cumpăra de la noi dacă creştem preţurile (ei, vrăjeală!), ne-am mai clătit şi noi ochii prin depozit, după care am făcut baxurile cu produse şi ne-am mişcat fizicul spre metrou, să prindem trenul, după care avionul. De data asta, după păţaniile anterioare, nici că mi-a mai ars de poze. Ne-am grăbit să luăm primul tren pe care l-am găsit, că dacă pierdeam avionul…nu era chiar de bine…

În aeroport, am râs cu poftă de preţurile de la magazinuţele de cosmetice, după care ne-am orientat către cărţi. Credeţi sau nu, la ei în aeroport, albumele de artă sunt de 3-4 ori mai ieftine decât la noi în librării. Oare de ce?

De data asta, n-am mai dat peste soldaţi. Peisajul a fost cu totul altul – fetiţele noastre plecate la muncă în Italia, întoarse acasă, la soţi (oare?) şi la copii. Înalte, cu o cromatică a părului de un blond-pui sau negru-smoală, cu tatuaje în zona lombară, care vălureau la fiecare mişcare, din cauza straturilor de grăsime, cu pantofi cu toc de 12 şi cu imprimeu de zebră, cu geci scurte, deasupra buricului, dar din blană groasă etc. Una era mai originală – plină de piercing-uri de aur, de cercei grei şi lanţuri groase la gât şi…într-un trening gri. Povesteau lucruri interesante, de genul bătăi în cuplu + scos dinţi şi foloseau des expresia “Tuuu, fatăăă”.

Probabil au fost şi ele trimise într-o călătorie de afaceri… Călătoriile de genul ăsta pot fi, uneori, adevărate drumuri iniţiatice…depinde în ce te iniţiezi. Am ajuns în ţară la miezul nopţii, târâind după noi bagajele pline de cărţi şi de dulciuri pentru cei de-acasă.

În minte îmi rămăsese imaginea departamentului Marketing şi a departamentului Vânzări dormind, unite, în gară.

Decembrie 23, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , | 2 comentarii

Videochatu’ lu’ nea Vali

Cum refulasem eu amintirea unui bărbat important din viața mea…nea Vali.

Era un interviu de angajare… Acțiunea se petrecea cu vreo patru ani ȋn urmă, undeva, departe de capitală. Se apropia vacanța de vară și-mi căutam de lucru. Și cum statutul de student e unul condamnat de angajatori, trebuia să mă mulțumesc și eu cu anunțurile mai…modeste. După ȋndelungi căutări și salarii de 300-400 lei oferite pentru program full-time, rugăciunile mele au fost ascultate și universul și-a mobilizat forțele ȋn favoarea mea. Găsisem ȋn ziar un anunț de angajare pentru agent de marketing. Nu cerea experiență, nu erau impuse condiții, ce să mai comentez, postul ideal pentru un student ! Sun, sperȃnd că-mi va răspunde un angajator binevoitor, nerăbdător să-și pună banii la bătaie pentru pretioasele abilități dobȃndite de mine ȋn facultate. Ȋmi răspunde un domn cam ciudat care, fără prea multă vorbăraie, mă invită la un interviu, la pizzeria lui nou deschisă, ca să „mă vadă, că altfel discutăm cȃnd știe cum arăt”. Ce era să zic ? La cȃte posturi de maseuză și de dansatoare refuzasem, ar fi trebuit să fiu recunoscătoare că mi se oferise ceva pe….hmmm….marketing.

Ajung eu la pizzerie, trec printr-o poartă, apoi prin alta și, cȃnd ajung ȋn cea de-a treia dimensiune, ȋntreb niște băiețași care mișunau pe-acolo unde e Vali. Apare triumfător la orizont, ca un soare apocaliptic, un domn respectabil, cu păr alb, care emana un grad de murdărie interioară cum nu mai văsuzem pȃnă atunci. Ȋmi venea să-i zic : „Stai bre, mai departe, că mă molipsești !” Da’ de unde. Individu’ a venit lȃngă mine, cu un rȃnjet de om politic, că na…era un interviu de angajare. Speram sa se termine repede, așa că l-am ȋntrebat scurt și la obiect care sunt posturile disponibile. N-ar fi fost rău nici un post de chelneriță… Ȋmi prezintă el magnifica lui afacere, ȋmi spune că ar avea nevoie și de o chelneriță (cȃteva lucrau deja) și, inevitabil, ȋncepe să-mi detalieze principiile lui de viață. Ȋn mintea mea era : „De ce ? De ce eu ?” Omu’, deși ajuns la o vȃrstă considerabilă, nu fusese căsătorit și nici n-avea de gȃnd. Bun, nene, dacă tu ești fericit așa, e perfect ! Să ne ȋntoarcem la interviu…

Lăsȃnd la o parte detaliile plictisitoare legate de postul de chelneriță, ȋl ȋntreb despre postul de agent de marketing. Foarte entuziast, ȋmi povestește că e vorba de o firmă de loțiuni pentru plajă și că fetele (adică agenții de marketing 😀 ) trebuie să meargă la mare, să se plimbe pe plajă fără sutien și să dea bărbații pe spate cu cremă (ȋn special pe cei veniți la plajă cu prietena/soția). Asta, bineȋnțeles, cu scopul de a-i face să cumpere. Această ingenioasă strategie de marketing avea la bază crearea unui impact puternic (acu na…ce să zic…dacă impactul se limita doar la sfera psihologică, era bine…). Ce viitor măreț oferă Romȃnia oamenilor de marketing !

Omu’ povestea cu atȃta satisfacție scenarii ȋn care o fătucă topless dădea pe spate cu cremă un mascul ieșit la plajă, ȋn timp ce consoarta lui făcea spume, ȋncȃt mă făcea, inevitabil, să mă ȋntreb care sunt motivele pentru care urăște căsătoria – pentru că era clar că o urăște. Ȋmi venea să-i spun : „Și ia zi tu, băiețel, mămica și tăticul tău nu se ȋnțelegeau prea bine, nu-i așa ? Nu se purtau prea frumos nici cu tine din cauza asta, hai, recunoaște…” 😛 (Ticăloasa de mine… 😀 )

Se tot uită nea Vali la mine, se tot uită…și ajunge la concluzia că sunt fată deșteaptă. Ȋi tot trage el cu fată deșteaptă, pȃnă trece la subiect, mai exact, la posibilitatea de a cȃștiga mulți bani. Ȋmi venea să-i zic : Dom’le, și ia zi, te-a impresionat pȃnă la extaz psihicul meu, nu ? Inteligența mea te-a dat pe spate. Numai că…știi ce ? Cȃnd mă uit la tine, mi se zbȃrlesc neuronii.

Deci…mi-a relatat viața lui, job description-ul postului de agent de marketing și modalitatea ȋn care se desfășoară proba eliminatorie (se pare că eu avusesem un statut special, de trecusem fără test) : fetele (chelnerițele) se dezbrăcau ȋn fața lui, să le vadă dacă arată bine și-i ziceau : „Uite, Vali, asta sunt !” 🙂

Posibilitatea de a cȃștiga mulți bani era un videochat ȋnființat „la inițiativa fetelor”. Partea drăguță era că toată actiunea se desfășura ȋn vila unui popă. Din relatările lui nea Vali am dedus că preacucernicul părinte a fost cam reținut la ȋnceput, după care (vorba aia, „Ce-i frumos și Lui Dumnezeu ȋi place”) s-a obișnuit cu ideea. Deci fetele aveau și protecție divină ȋn meseria lor. Totul era foarte simplu…uneori tot ce aveai de făcut era să stai de vorbă cu „clienții”. Hm…nu era mai simplu și mai ieftin pentru respectivii clienți să meargă să stea de vorbă cu un psiholog ? Pentru că aveau nevoie…clar. Și asta o spun din ce-a mai povestit Vali despre ei. Cum să zic…mi-e teribil de jenă să dau detalii, ȋnsă va puteți imagina și voi. Unii oameni…pur și simplu vor să fie văzuți cȃnd fac anumite lucruri ; și nu mă refer la lucruri pe care le vedeți ȋn mod normal ȋn filme, nici măcar ȋn filmele cu pătrățelul roșu, mă refer la lucruri care necesită…cum să-i zic…o imaginație nu bogată, deviantă.

O poveste care m-a impresionat pȃnă la lacrimi a fost cea a individului ȋndrăgostit pȃnă ȋn lobul urechii de una din fătucile de la videochat. Cică omu’ ȋși dorea atȃt de mult să vină să o vadă, ȋncȃt i-a trimis prin poștă bani să-și cumpere apartament cu trei camere, pentru că ea a zis că nu-i femeie de speță joasă, să se vadă cu el la hotel – ea trebuie să aibă apartamentul ei. Drept urmare, l-a primit. Probabil Vali ȋși imagina ca eu și cred ce debitează el 😀

Scopul fetelor era, ȋn concluzie, să facă un client bogat să „se ȋndrăgostească” de ele. Era interesant felul ȋn care moș Vali spunea „să se ȋndrăgostească”. Era clar, din tonul cu care o spunea, că acest sentiment ȋi era total necunoscut și-i era imposibil să-l redea chiar și ȋn cuvinte.

Ȋn vara aia m-am angajat ca pictor… Și uite-așa ratează unii șansele pe care le oferă viața. Cum n-am vrut eu să mă angajez la videochatu’ din vila popii… Probabil aveam acum și casă și mașină și băteam Mall-urile pe niște tocuri ascuțite (sper să nu plătesc amendă dacă le port fără să fiu angajată la videochat 😀 ).

Vorba aia…Ce-și face omu’ cu mȃna lui, videochat de cheamă!   

P.S. Da’ bine că ȋnființați videochaturi peste videochaturi, dar n-ați pune mȃna să faceți și voi, de exemplu, o bibliotecă :))))))))))) !!!

Decembrie 3, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 3 comentarii

Hai să furăm pepeni! …Parol!

De câteva luni încoace, am onoarea să mă ocup, împreuna cu un coleg, desigur (că na, când e vorba de calculatoare, nu strica şi un creier de exemplar mascul), şi de administrarea unui nou site al firmei. Într-o zi, ca să ne mai răcorim creierele încinse, am decis să ne amuzăm de numele şi parolele utilizatorilor care s-au înscris la noi pe site. Preocupări de oameni maturi…

Pentru a nu viola intimitatea cetăţenilor care s-au înscris cu bună credinţă pe păginuţa noastră web, am să pomenesc aici ori utilizator, ori parolă (fără nume!), nu amândouă.

În materie de utilizatori, m-a fascinat grozav un domn care-şi spune “haisafurampepeni”. Interesantă orientare are tovarăşul…X. Să fie ăsta un îndemn la adresa administratorilor site-ului sau doar monologul său interior, la care a binevoit să ne facă şi pe noi părtaşi?

Din parole, rezultă multe doamne/domnişoare romantice, ca de exemplu “iepuraas”, truisme: “par0la”, posesivitate exacerbată: “parolamea”, stări interioare depresive: “mamaia” (probabil o femeie care trece prin criza vârstei), accentuată utilizare a simţului tactil : “pufulete”, persoană cu aspiraţii intelectuale: “pasteur”, persoană căreia îi place să se exprime prin sunete: “scartz”. Parola care m-a impresionat în mod deosebit este “mougataki”. Sună japonez, dar nu e – am căutat-o în dicţionar… 😀 Cine ştie ce nume de cod o fi…

Şi când mă gândesc ce parole uşchite mi-am pus şi eu pe site-urile pe care bântui… :))))

Noiembrie 11, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , | 5 comentarii

Arme utilizate la locul de muncă I

 

Septembrie 24, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | Lasă un comentariu

Instinctor

Azi dimineaţă se zguduia cămaşa violet pe mine de atâta râs. Îmi fâlfâia gulerul şi-mi pocneau manşetele. Motivul? O foicică nevinovată dată de şef să-i fac la calculator una identică. O puteţi vizualiza mai jos:

Eu nu cunoşteam termenul, dar aveam o vagă (logică) idee că se referă la „extinctor”. Pentru că mă rodea curiozitatea, am căutat termenul „instinctor” pe dexonline. Surpriză…. Termenul se pare că există…într-un anumit fel…

Râdeam eu, râdeau doamnele respectabile din birou, singurul care rămăsese calm era masculul biroului.

–          Ce, mă, de ce râdeţi? Nu ştiţi ce-i ăla?

–          Eu ştiu, dar se pare că ăla care a scris foaia asta nu ştia… :)))))))))

A rămas un mister cine a scris hârtioara… Ce-o fi fost în creieraşul lui / ei? Dar ce-o fi fost în creieraşul şefului de a acceptat-o aşa?

Instinctor, instinctor…

Septembrie 24, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , | 2 comentarii

Cuțit, tonfa, pistol…TAXI

Din mila facultății ni s-au azvȃrlit nouă, ăstora mai tocilari, niște tabere gratuite. Ȋntoarsă ȋn toiul nopții de la Costinești, n-am mai prins metroul, așa că am fost nevoită să apelez la serviciile de taximetrie ale capitalei. Taximetristul – băiat vesel, ronțăia un măr. M-a privit cu admirație cȃnd am azvȃrlit ȋn spate bagajul mai mare decȃt mine și cȃnd mi-am mișcat metafizicul ȋn față, ținȃnd cu o grijă maternă ȋn brațe o pungă cu scoici (că na, le luasem să le pictez și nu-mi permiteam să le ciobesc… :D). Băiatu’, de vreo 30 și ceva de ani, cu o veselie sadică pe chipul ușor nebărbierit, simți brusc nevoia să mi se destăinuie : „Sunt la cură de slăbire.” Bun…o fi vreo relație cauzală ȋntre anorexie și a conduce o mașină 😀 (a se vedea articolul „Camionagiul anorexic” ) Probabil ȋn prezent societatea e de așa natură (și nu știu eu) ȋncȃt mȃncatul unui măr ȋn public atrage după sine scuze și explicații. Omu’ nu părea să aibă nevoie să slăbească, așa că mi-am permis să-l ȋntreb de ce ține cură. A răspuns, bucuros : „Păi…acuma am 100 de kile…cȃnd eram la categorie aveam 70 și nu aveam voie să depășesc nici măcar cu 100 de grame.”

Ei…veni momentul să mă mănȃnce și pe mine limba : „Ce categorie ???” Atȃt mi-a trebuit… Cred că a fost una dintre cele mai neinspirate ȋntrebări din viața mea. Băiatu’ făcuse Santa Wu Shu. Nu mă ȋnțelegeți greșit…am un profund respect pentru artele marțiale dar, cum de stilul ăsta nu auzisem, mi-a venit automat ȋn minte imaginea unui Moș Crăciun cu barbă de chinez, cu bicepși și pectorali dezvoltați, care face scheme pe acoperișul unei case (Santa Wu Shu, Santa Claus…sunt apropiate). 😀

Taximetristul a continuat cu o spovedanie… “Ȋn ultimul timp, am cam multe dosare pe la Poliție.” Ȋmi venea să-i zic : „Ca să vezi…și eu am trecut pe-acolo de curȃnd. Cum de nu ne-am intersectat ?”  Nu l-am judecat, pentru că avea un motiv bun pentru bătăile pe care le pușca pămȃntenilor – era taximetrist ! Să detaliez ? OK… Știți cum e…lumea mai ȋnjură la volan…și tu ieși din mașină…și simti o nevoie stringentă de a-i poci mecla ăluia de te-a trimis ȋnapoi pe poarta pe care ai ieșit ȋn lumea asta.

Ȋntre timp, am observat că, nu știu de unde, scosese un cuțit mic de luptă (cu un design superb…) și-și tăia bucăți din măr cu el ȋn timp ce-mi povestea. Prima reacție a fost „Nu-mi vine să cred !” după care mă bușise rȃsul și m-am străduit să mă abțin. Oi fi eu femeie, nenică, da’ știu și eu să fac deosebirea ȋntre un cuțit de bucătărie și un cuțit de luptă. A treia reacție a fost „Aoleuuuu, ăsta are oareșce probleme la mansardă… Cine știe ce-i trece prin sfeclă (sfeclă = scăfȃrlie). Totuși…să rămȃn calmă…”   

„Ieri m-am luat de ăștia de la BGS…” 

Ca să zic și eu ceva, am ȋntrebat (neinspirat) : „Păi de ce ?” 

„Ei !!! Ăștia de la BGS se cred mari șmecheri… Și io le-am zis : Bă băeți, eu am ȋn mașină : cuțit, tonfă, baston, pistol etc. ……și totuși ies cu mȃinile goale ! Și i-am bătut !”

Mă gȃndeam… „Nenică, ȋmi pare rău că nu te-aplaud dar, după cum vezi, am mȃinile ocupate cu scoici… Te simți tare mȃndru de isprava ta… Probabil ești o combinație ȋntre un criminal/violator ȋn serie și un colecționar de timbre/șervețele – tu bați oameni cu scopul de a face colecție de dosare la Poliție. Ce caz interesant !”

Ȋn timp ce-mi povestea, scosese tonfa să mi-o arate. Scormonea și după baston și eu mă gȃndeam : „La naiba, nu scoate și pistolul ! Chiar nu am chef să văd o sculă de genul ăsta la 12 noaptea, ȋntr-un taxi, cu un sărit de pe fix ȋn stȃnga mea !”  Pistolul nu l-a scos… Probabil ȋl ținea ȋn pantaloni și scosul lui presupunea o activitate prea intensă a nervilor.

Am ajuns și eu, pe propria piele, la concluzia că timpul e ceva subiectiv. Ȋn vreun sfert de oră mi-a povestit atȃtea lucruri minunate, de suflet. Mă simțeam mai ȋmplinită spiritual 😀

Ȋn sfȃrșit am ajuns… Am ieșit cu greu din taxiul diavolului, cu aceiași grijă maternă pentru scoici. S-a uitat lung și pierdut la mine și mi-a zis : „Vă plac scoicile…sunteți o fire romantică…Sper să ne mai vedem.” După care am avut senzația că o să-mi ceară numărul de telefon, așa că i-am mulțumit și m-am cărat. „Știi cum e, băiatule? Cum să-ți zic eu ție…privirea ta…mă zgȃrie pe subconștient. Și ce-are-a face romantismul cu agresivitatea?” 

A doua zi, la metrou, o doamnă ȋn fața mea vorbea. Am crezut că are hands-free dar, după ce am depășit-o, mi s-a adresat: „Fetițoooo…..infern….bestii, bestii sunt peste tot!” De data asta mă bușise rȃsul și n-am putut să mă abțin; norocelu’ meu că eram cu spatele și, ȋn felul acesta, n-am jignit-o pe respectabila doamnă. Am mers mai departe fără să ȋntorc capul, dar am urmărit-o de la distanță. Femeia se uita ȋn jur cu aerul unei gospodine dezamagită de mizeria pe care o vede: „Bestii…bestii…!”

Dacă doamna zicea…așa o fi fiind… Era mai ȋn vȃrstă ca mine și ȋi datoram respect. Femeia probabil avea ceva experiență de viață. Poate avea dreptate. Parcă vedeam drăcușori bucălați, cu obrăjorii negri, lucioși, fugărindu-se printre picioarele bucureștenilor. Parcă simțeam ghemotoacele stacojii zburȃnd prin aer, fugărite de metrou.

Și se mai miră lumea de ce canicula ține ȋn București juma de an. Infern, infern peste tot…bestii, ȋn special cele care conduc taxiurile 😀

Septembrie 22, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Angajăm urgent clarvăzători și telepați

 Ȋn ultimul timp, am fost ȋntr-o permanentă stare de extaz, provocată de conștientizarea evoluției galopante a societății…și a firmelor o dată cu ea. Evoluează spitalele – sistemul de sănătate se ocupă incredibil de bine de „curățarea” planetei (curățarea de oameni ; cu cȃt mor mai mulți, cu atȃt rămȃn mai multe resurse pentru ceilalți…:D). Polițiștii sunt de-a dreptul fermecători (a se vedea articolul cu organul), iar politicienii, mai joviali ca niciodată (a se vedea omu’ cu figură de pară mălăiață, știți voi la cine mă refer…).

Ce se ȋntȃmplă ȋn companii – leagănele civilizației urbane? Ei bine…au evoluat și firmulițele  – alte cerințe, alte așteptări de la angajați. Ce s-o mai lungim? Din vasta mea experiență am ajuns la concluzia că se caută clarvăzători și telepați. Tot din vasta mea experiență pot să vă spun că n-am avut bafta să ȋntȃlnesc astfel de persoane ȋn locurile unde am lucrat. Concluzia ? Majoritatea angajaților sunt niște incompetenți care nu sunt deloc dispuși să se perfecționeze, pentru a veni ȋn ȋntȃmpinarea cerințelor angajatorilor. Și mă mai miram că mi-am găsit atȃt de greu un loc de muncă, cu toată pregătirea mea… Neee… Se caută altceva; CV-ul meu e expirat!

Acu’ să vă zic de unde am dedus aceste chestioare. Păi, să vedem… Vi se pare cunoscut dialogul ?

Bossu : – Trimite-i aia lu’ ăla !

Negrișoru: – Ce să trimit, cui ?

Bossu : – Aia…știi tu…aia ! Lu’ ăla !

Negrișoru : – ?????????

Bossu :  (figură schimonosită de efortul de gȃndire)

Negrișoru : (figură scȃrbită, ușor irascibilă)

Bossu : – Aia…vezi acolo…cred că e furnizorul X de la…ăăă…vezi acolo !

Negrișoru : (figură care exprimă resemnare+batjocură) – Ce să trimit ?

Bossu : – Stai că-ți aduc acuma comanda !

Ȋn cazul ȋn care nu vi se pare cunoscut, poate ați trecut prin vreo experiență de alt gen…

Colegele mele de birou ȋmi povesteau (angoasate) la un moment dat că șefa era taaare nemulțumită de ele (fiind nemultumită avea, desigur, dreptul să și urle, cum și făcea de altfel). Motivul ? Vroia ca ele să știe ce e ȋn capul ei și să acționeze ȋn modul ȋn care gȃndea ea (și, cel mai tare, asta fără ca ea să le comunice gȃndurile ei care urmau să urce firma la cer). Ele trebuiau pur și simplu să știe…

Nu-i așa că ar fi fost mult mai simplu dacă ȋn afurisitul ăla de anunț de angajare preciza la condiții obligatorii telepatia ? Și să-i mai pună să dea și probă la angajare 😀

Să nu mai zic de clarvăzători… Șefu’ vrea să știe ce se ȋntȃmplă ȋn firmele concurente. Negrișorii…ce să facă – dau telefoane pe la concurență, se dau drept potențiali clienți și află informații, cum ar fi prețuri (mă refer la depozitele en-gross). Numai că ȋn ultimul timp s-au șmecherit și ăștia – ȋntreabă datele firmei 😀 Ei…aici e mai greu, că datele alea le verifică și dacă sunt false…nema prețuri. Concluzia ? Concurența ne-a luat-o ȋnainte și are deja clarvăzători care știu mȃnărelile pe care le facem noi.

Ooof…mă durea sufletul cȃnd am făcut fișele postului pentru mine și pentru colegii mei…nu mă puteam decide pe care să-i trec la telepați și pe care la clarvăzători și, mai ales, habar n-aveam dead-line-ul pe care să-l pun pentru dobȃndirea acestor calități.

Imaginați-vă o zi perfectă din viața unei firme (că are și firma viață, viața angajaților, pe care a luat-o…) :

Angajatul simte starea șefului și-i duce un ceai, să se liniștească, după care vine un altul, care-i dă raportul cu ce se ȋntȃmplă la concurență (de exemplu : ora 10 :00 – ăia nici n-au ajuns la firmă, ora 11 :00 – un angajat mai nou îşi varsă cafeaua pe proaspetele facturi în timp ce se gândea că soacră-sa în mod sigur a uitat să întindă rufele la uscat; doi negrişori complotează în baie împotriva directorului de departament; ora 12:12 – doamnele de la Vânzări discută aprins despre tipele din emisiunea cu Bote şi o altă angajată îşi ia o săpuneală groaznică pentru că are tupeul să nu se uite la TV; ora 14:00 – o angajată visează să plece de la firma respectivă şi să vină la concurenţă, adică la noi 😀 etc…). Primul angajat se ȋntoarce, se uită la șef, ȋi citește gȃndurile, după care ȋși mișcă fizicul inapoi la el ȋn birou (pe drum percepe intenţiile “fistichii” ale unei colege din departamentul Contabilitate) pentru a trimite aia lu’ ăla…știe el care… Unui alt angajat i se ȋnfățișează sub formă de viziune tȃrgul care va avea loc peste 6 luni ȋn China și vede clar furnizorii care vor participa și locația standurilor lor.

Ȋn rest…ȋmi vine să-mi trȃntesc la gȃt o cravată violet și să-mi bag colegii ȋn sperieți 😀

August 20, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | 2 comentarii