Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Firmă de dat cu capu’ – partea a II-a

După cum spuneam, am fost chemată a doua zi la interviul cu directorul. Rectificare: tipa a zis ora unu jumate, nu două. Merg iar o staţie cu metroul, după care traversez zona cu case, câini, străzi prăfuite, camioane şi mai prăfuite şi muncitori soioşi. De data asta am realizat de ce scria pe uşă “Atenţie la scări”, după ce am derapat de câteva ori pe scările acoperite cu gresie, peste care se topise zăpada. Pe hol – acelaşi nor de fum, numai că de data asta era o adevărată ceată de gâculiţe. Gelatinosu’ lipsea… Mă gândeam că de data asta o să fie un interviu serios, că doar e cu directorul… Am rămas cam afiş când am vazut că povestea se repetă şi iar ne chemase pe toate deodată la aşa-zisul interviu. Să vă explic, dragi angajatori, cu sau fără cunoştinţe în domeniul Resurselor Umane, cu sau (mai des) fără un afurisit de department de Resurse Umane (care, credeţi-mă, e necesar şi recomandat), interviurile, în afara situaţiei în care sunt de grup, se programează separat. Ca să fie mai pe înţelesul vostru (a celor care nu fac aşa, nu mă refer la toţi): dacă vreţi să intervievaţi o persoană la ora 2, pe următoarea chemaţi-o atunci când consideraţi că veţi termina interviul cu prima, de exemplu la 2 şi jumătate. Dar nuuuu, în unele firme e mai greu cu gânditul sau, mai bine zis, cu respectul faţă de oameni. Ne-a chemat pe toţi deodată şi formam o frumoasă ceată colorată în spatele sălii ca de spital. Baba acră era şi de data asta şi sorta hârtii. Periodic, mişunau de la un birou la altul femeiuşte stresate, activ sau pasiv agresive (cele activ agresive aveau şi coloană sonoră; cele pasiv agresive abundau doar în gesturi şi riduri adânc săpate pe frunte, probabil de la atâta concentrare pe gravitatea situaţiei). Din câte am înţeles de la o cucoană masivă, roşcată şi plină de aur, care părea să fie o persoană importantă în firmă, o parte din fetele venite erau pentru call center, iar cealaltă parte, pentru posturile pe care le-am enumerat în articolul anterior. Din discuţii am dedus că cele pentru call center au fost căutate şi sunate de ei, pe best jobs şi corespundeau unui anumit profil. Din stilul vestimentar, mimică, gesturi şi a modului în care îşi exprimau indignarea, cred că profilul lor era următorul: fete tinere, proaspăt absolvente de facultate, studente sau fără facultate, fără prea multă experienţă, fără prea mari idealuri, care nu cereau un salariu mare (la unele CV-uri apare salariul dorit, afişat), cu o dezvoltare spirituală foarte redusă (asta nu mă întrebaţi de unde ştiu). Apare o tipă uscăţivă, cu buze subţiri şi părul răvăşit (nu mă înţelegeţi greşit; mi-aş dori să arăt aşa de bine la vârsta ei, doar că părea genul de femeie a dracului; ulterior am aflat că aşa era) şi ne anunţă că dl director vine la 2. La 2?! Păi de ce ne-a zis să venim la 1 jumate?! Probabil că simţea o plăcere sadică să ne ţină acolo în picioare. Era interesant de observat reacţiile fiecăruia. Erau venite la interviu şi nişte cucoane cam de 40 de ani, cu experienţă în muncă. Păreau femei deştepte şi dedicate. Păcat….dacă ar fi ştiut de la început ce le aşteaptă… Cât timp stăteau în picioare, au început să povestească din experienţa lor şi să presupună că ăia îşi bat joc anume de noi, ca să ne testeze rezistenţa la stress. “E ceva psihologic”, zice una. Saraca…Bine ar fi să fie aşa, dar pun pariu că nimeni din firma aia nu are nici măcar noţiuni de bază de psihologie. Îmi venea să-i spun: “Doamnă, nu e psihologie, e doar nesimtire şi nu de oricare, e nesimţire pură!” Aş fi preferat să ne bage într-o cameră întunecată, să ne lipească pleoapele deschise cu plasturi, să ne bage o lumină puternică în faţă şi să ne interogheze. Observ că s-a eliberat un scaun şi, în ciuda oboselii şi indignării, nimeni nu-l ocupă. Mă duc, cu tupeu, îl iau şi mă aşez fix lângă uşa biroului în care am fost la “interviu”. Apare gelatinosu’ din spatele uşii vecine şi se uită lung la mine. I-aş fi spus: “Ce te uiţi, bre? Eşti plătit pentru asta? Sunt curioasă câte detalii din fizionomia mea ai fost capabil să reţii după ce ti-ai belit cepele la mine.” Vine directoarea şi-şi cere scuze pentru că “dl director întârzie, dar vine sigur, numai că mai durează…”. Stăm noi, stăm, pline de speranţe şi visuri ca, în final, să vină gelatinosu’ cu directoarea şi să ne spună că le pare rău, dar dl director chiar nu mai poate să ajungă. No shit! Chiar îţi pare rău?! Şi cam ce-ai fi dispusă să faci ca să te revanşezi faţă de noi? Ne oferi măcar un pahar cu apă, că am stat în picioare în incubatorul asta?! Ne cheamă în ziua următoare… Cobor cu grijă scările, derapând pe alocuri şi mă întreb ce mama zmeului de firmă o fi asta. Tot ce am vrut a fost un job decent, cu un salariu acceptabil şi să fiu respectată. În schimbul acestor cerinţe exagerate, e drept, aş fi avut prea puţin de oferit: disponibilitatea de a lucra repede şi bine, inclusiv sub stress, o facultate de stat şi un master aproape terminat, 4 limbi străine, abilităţi foarte bune de lucru cu fratele meu de cruce, calculatorul, o serie de training-uri, premii, referate etc. Dar…nu e de ajuns. Unii vor altceva. Încă nu vă spun ce. O să vedeţi în partea a treia (şi ultima).

Reclame

ianuarie 25, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | Lasă un comentariu