Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Aruncați mapele! La bandă și la sapă!

Să trecem de la munca de teren la munca de teren agricol. Eram ȋntr-o vacanță și ȋmi căutam de lucru…ȋntr-un oraș ȋn care ȋți găsești cu greu și un job de vȃnzătoare de covrigi ȋn stația de autobuz. Ȋntr-un final, mi-am găsit de lucru cu ziua, la prășit 😀 (era un neam de institut de cercetări). Probabil cei cu studii superioare, intelectuali respectabili, au ȋnceput deja să zȃmbească (Nu vă grăbiți! De-abia am ȋnceput.) Dar…adevărat vă spun vouă, prășitul e una dintre activitățile cele mai plăcute de pe suprafața pămȃntului (la propriu). Gȃndiți-vă puțin la avantaje: aer curat, odihnă pentru ochi (nu stai cu fața ȋngălbenită ȋn fața monitorului), schimbi o vorbă cu partenerii de sapă fără să te frece șeful la icre și, cel mai important, capeți condiție fizică. Dacă stau bine și mă gȃndesc, nu știu cȃt admirau colegii mei de sapă firul de iarbă jumătate verde, jumătate ȋngălbenit, care se apleacă sub rafala de vȃnt, sau cerul de un albastru intens de-l simți pȃnă-n vene dar…lucrurile astea existau acolo și nu cred că există ȋn niciun birou. Ȋn plus, nu te bȃrfeau colegii pe la spate că nu dai bine cu sapa sau că vrei să le iei locul ȋn ierarhie, preluȃnd postul de săpător principal vitezist obsesional. Era bine… Cele cȃteva mici inconveniente nu sunt de luat ȋn seamă:

–          nu INTRA ȊN PANICĂ dacă a doua zi, cȃnd vrei să te dai jos din pat, umerii insistă să rămȃnă pe pernă.

–          nu TE SPERIA de senzația aia de pe lateralele burții – da, ăia sunt mușchii intercostali la care ai făcut febră musculară. O să te țină cel puțin o săptamȃnă. Profită de asta și cunoaște-ți mai bine corpul. Da, știu că dor, le poți simți forma cu exactitate.

–          nu e nevoie să tai pȃinea. Rupe-o! Aaa, degetele nu te mai ascultă chiar deloc? Nu vor să stea pe cuțit și nici pe pȃine? Nu-i nimic. Mușcă direct 😀 Sper ca nu obișnuiești să cȃnți la pian. De desenat nici nu poate fi vorba… :)))

După cȃteva zile de prășit, mi s-a oferit ocazia să schimb mediul cu ceva mai ermetic – o fabrică de ȋnghețată. A fost o experiență foarte prețioasă, cam dureroasă la timpul ăla, e drept. Lucram 12 ore pe zi sau pe noapte (ȋn funcție de tură) și aveam jumătate de oră pauză de masă. Ȋn rest, stat ȋn picioare și lucrat la bandă sau la cărat cutii, după caz. Eu le-am experimentat pe amȃndouă 😀 Bineințeles că ȋn toată povestea asta am fost urmată de unu’ cu probleme psihice (toată lumea știa asta ȋn fabrică; săracul, nu era vina lui…). Am precizat și ȋn alt articol, nebunii trag la mine (dacă știe cineva de ce, ȋl/o rog să-mi spună, că ȋncep să mă ȋngrijorez). Individul avea o privire de aveai senzația că se uită foarte intens la tine dar, ȋn același timp, creierii ȋi sunt ȋmprăștiați ȋn mai multe direcții.

Noi, fetele, eram foarte sexy ȋn halatele alea albe, cu pantalonii albi și largi (mie ȋmi erau și scurți) și cu bonete. Probabil o fi avȃnd unii și fantezii cu muncitoare care lucrează ȋn fabrica de ȋnghețată (pun pariu că, dacă ești bărbat și citești asta, te-ai gȃndit acum mai mult sau mai puțin involuntar la asta). Cert este ca individul ăsta avea. Ȋși făcea de lucru pe lȃngă mine, de multe ori ȋl simțeam ȋn spatele meu și, cȃnd mă uitam, chiar era acolo, cu privirea ȋncremenită ȋn ceafa mea (sau ȋn bonetă :)))). Nu-mi place să fac oamenii să sufere… Nu știam cum să scap de el. Am decis că cea mai bună strategie e să nu-l bag ȋn seamă mai mult decȃt pe ceilalți (adică să stau cu nasul ȋn bucățica mea de bandă) și să mă comport natural – adică, ca un robot care ia ȋnghețatele de pe bandă și le pune ȋn cutii. Dar cum rămȃne cu bȃntuitul? Ȋși flutura veșnic halatul pe lȃnga mine și se uita fix. Mă simțeam ca victima dintr-un film cu psihopați și nu-mi plăcea deloc situația…Și cȃteodată se mai nimerea să aibă halatul pătat de…gem roșu de vișine, asta ca scenariul să fie complet.

Păcat că i-am zdrobit sufletul…l-am dezamăgit. Nu eram eu fata care ȋși ȋnchipuia că sunt. M-a surprins o dată intr-o ipostază mai urȃtă și toate visele sale s-au năruit din temelie. Cei dintre voi care au lucrat ȋntr-o fabrică de ȋnghețată știu că acest minunat produs vine ȋn lăzi ȋnghețate, puse una peste alta. Uneori sunt atȃt de hotărȃte să rămȃnă așa, că trebuie supuse la traume serioase pentru a fi despărțite – asta imi amintește de expresia „doi cȃini ciobănești ȋncȃrligați și baciul, care vine cu o căldare de apă rece să-i despartă (mă scuzați…)”. La bandă trebuie să te miști repede, așa că uneori mai recurgi și la violență fizică om contra ladă. Individul ȋn halat alb era lȃngă mine cȃnd am nimerit două astfel de lăzi puternic ȋncȃrligate. Nu vroiau și nu vroiau… Așa că am aplicat o metodă mai vikingă: le-am ridicat de un capăt și le-am dat un pumn, de au zburat toate ȋnghețatele pe bandă. Trebuie să precizez că nu am o forță fizică impresionantă și nici constituția lui Hulk Hogan. Cu atȃt mai mult, individul a fost impresionat și, după expresia lăbărțată de pe fața lui, pot spune că nu pozitiv. Ȋncet-ȋncet căile noastre s-au despărțit…Asta se pare că a fost răscrucea…

Merită de menționat și alte personaje colorate de prin fabrică:

– scorpia cea mare – nu e șefă, dar e nucleul fabricii, un fel de lider informal. Mare amatoare de bȃrfe, cu care se alimentează, stabilă pe picioare și cu o permanentă mișcare de semi-rotație stȃnga-dreapta, vede tot (la ea, cel de-al treilea ochi e ȋn ceafă), aude tot, bȃrfește tot, reinventează viețile celor din fabrică și…cine știe…poate le influențează și destinele…

– pȃinea caldă – un personaj benefic. Mulțumită cu starea ei, avȃnd sentimente bune pentru toată lumea, cu o stare pozitivă mai tot timpul, puțin timidă, poate cam modestă, preocupată mai mult de binele celorlalți decȃt de al ei. Da, există și așa ceva.

– muncitoarea fatală – se crede bomba sexy a fabricii. Frumușică, mediocră, fără prea multe studii dar cu multe aere, fătuca asta e pusă pe agățat masculii spătoși de pe la benzi și mașinării. Ȋntr-o relație de lunga durată, plictisită de actualul partener, e ȋntr-o permanentă căutare, printre rafturile cu lăzi și cartoane.  

– scorpia cea mică – partea sonoră, completare a scorpiei celei mari. Are un signal de-o ȋntrece cu mult pe Tarja Turunen. Acoperă cu vocea ei nu o ȋntreagă orchestră, ci o ȋntreagă fabrică. Femeia asta știe ce vrea de la viață – să țipe. Abia acuma realizez cum de ȋn fabrica aia, ȋn afară de oamenii traumatizați, nu mai era nicio vietate – făcuseră infarct!

– masculul ducător de cutie la bandă – are puține replici, scurte și la obiect. De exemplu, cȃnd e obosit, folosește fraza: „Ma duc acas’ și rup patu’ mai ceva ca pe-o femee!” 😛

– vitrina mobilă – pliiină de argint : cercei mari (eventual ȋncă unul ȋn partea de sus a urechii), brățări, lanțuri cȃt acceptă gȃtul, inele pe 8 din 10 degete. Rămȃne o enigmă pentru mine motivul pentru care venea zilnic cu toate la fabrică. Acolo oricum le dădea jos. Ȋi lua mult timp să le dea jos și mult mai mult timp să le pună ȋnapoi la plecare. Oare cine ȋși inchipuia ea că o vede pe drumul casă-fabrică-casă?

Mai ȋn glumă, mai ȋn serios, sunt multe de ȋnvățat de la fabrică. Am observat că fiecare om trăiește oarecum ȋn lumea lui și tinde să judece totul prin experiența lui, raportȃndu-se mai puțin sau deloc și la ceilalți. Muncitorii din fabrică au un cu totul alt sistem de valori față de oamenii care au avut șansa să facă un liceu și o facultate. Majoritatea sunt chiar fericiți cu stilul de viață pe care ȋl au, sunt mulțumiți că au un salariu care le asigură satisfacerea nevoilor de bază, singurul lor scop ȋn viață este să-și ȋntemeieze o familie. Mă bucur că am avut ocazia să cunosc și genul ăsta de oameni. Vă recomand și vouă: ia mai lăsați mapa și laptop-ul și treceți la muncă serioasă!

Cȃt despre mine, mi-am dat seama că nu munca fizică mă omoară (imi face chiar bine), ci monotonia…

Anunțuri

Aprilie 22, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 7 comentarii

Operatorul de capete – proceduri și tehnici

Cred că, după dentiști și reporteri, cei mai urȃți și mai huliți de către societate sunt operatorii de interviuri – omuleții ăia mai mult sau mai puțin zȃmbitori (ȋn funcție de cȃte șuturi ȋn fund și uși ȋn nas au primit ȋn ziua aia) care-ți bat la ușă sau te opresc pe stradă și-ti cer, plini de tupeu și nesimțire, să le răspunzi la cȃteva ȋntrebări (care de cele mai multe ori se dovedesc a fi multe). Adevărul e că, dacă ai lipici la oameni, poți face bani frumoși (frumoși pentru un student ).

Cred că s-ar putea scrie o carte bună pe tema mersului pe teren și completatului de chestionare. Din păcate, timpul e limitat, așa că am să mă rezum la cȃteva.

O fostă colegă de-a mea de facultate, fată respectabilă, foarte muncitoare și serioasă, a avut parte de o bombă tocmai din partea cui te aștepți să fie mai ȋnțelegător și mai răbdător – un moșneag. Ȋn plin hypermarket, moșu a luat-o la rost strigȃnd ȋn gura mare: ”Domnișoară! Tu cu de astea te ocupi?! Chiar așa, agăți oamenii pe stradă, mai ales oameni bătrȃni, ca mine?” Biata fată era ȋn stare de șoc și nu știa ce să zică și cum să potolească privirile bănuitoare ale cunsumatorilor ȋnrăiți care au fost intrerupți din fluxul ”luat de la raft-azvȃrlit ȋn coș”. Dacă stau puțin să analizez situația, moșuletele avea o părere taaare bună despre el, sau cel puțin ȋncerca să se amăgească amintindu-și cum era agățat de femei ȋn tinerețe cȃnd mergea la piață  (o fi fost foarte precoce babele actuale pe vremea aia…ehei…noi, tinereii, nu știm nimic). Dacă tot vorbim de babe, un fost coleg de-al meu avea o baftă enormă la această categorie. Corespundea perfect profilului căutat de doamnele de vȃrsta a treia: ȋn aparență cuminte, timid, respectuos, cu ochi albaștri… Cȃt despre mine, aveam un noroc nebun la bărbați. Nu prea refuzau să răspundă la ȋntrebări, spre deosebire de femei, care luat o atitudine ostilă, ȋși scoteau colții și-și zbȃrleau coama. Ȋmi pare rău că am ajuns la concluzia că tot femeile sunt mai a dracului… Am avut noroc cu bărbații, dar nu am avut prea mult noroc cu animalele. Cum? Să vedeți…

Viața unui operator de interviu nu e deloc ușoară. Pȃnă să ajungă experimentat, are de trecut prin focul bătăliei (al bătăii…la ușa omului), prin trăsnetele privirii mamelor care au chef să-și hrănească plozii, nu să răspundă la niște ȋntrebări idioate legate de bere și prin atacurile animalelor de pază/luptă.

Codul de onoare al operatorului de interviu:

  1. Un operator de interviu nu va lăsa niciodată de ȋnțeles că este operator de interviu. Trebuie să-și ascundă identitatea pȃnă cȃnd primește acceptul din partea intervievatului. Atunci…ȋl lovește prin surprindere cu ȋntrebarea…
  2. Doar un operator de interviu poate ȋnvinge un alt operator de interviu (cȃnd lucrează pe același teren).
  3. Un operator de interviu trebuie să-și cunoască terenul.
  4. Un operator de interviuri trebuie să respecte strategia impusă (nu care cumva să nu respecte pasul de numărare, că e penalizat de autoritatea supremă).
  5. Indiferent de condițiile de mediu, un operator de interviuri trebuie să-și ducă misiunea la bun sfȃrșit, dacă e necesar, cu prețul vieții…de cȃine.

Era vara…Mi se repartizase o comună, undeva, la marginea pămȃntului. Din orașul ȋn care eram, trebuia să iau doi „ia-mă, nene” ca să ajung la destinație. Cȃnd am pus piciorul pe pămȃntul destinat mie, am simțit că mă așteaptă fapte mărețe. Mă simțeam bine, cum mă simt de obicei pe teren neexplorat. Lucram la un sondaj pe țigări și locuitorii comunei au fost mai mult decȃt bucuroși să-mi răspundă. Țigara era la ei un simbol, un fel de Che Guevara.

Păcat ȋnsă că ȋn codul onoarei nu scrie nimic de pericolul reprezentat de animale. Na…ce să zic, ca peste tot, avantaje și dezavantaje – oameni primitori, animale mai puțin primitoare. Dulăii legați ȋn lanț simțeau ei că e un operator prin zonă și-și strepezeau gȃtul hămăind ȋn patru zări, ȋn timp ce eu le tulburam intimitatea curților.

Eram pregătită. Am simțit eu că trebuie să mă uit cu atenție ȋn curtea casei…Și m-am uitat. Cățelul stătea cuminte ȋn lanț și se uita la mine…eu la el…el la mine. Nici măcar nu hămăia. Buuun. Intru, plină de ȋncredere și mă ȋndrept spre ușă. Numai că ei au fost mai deștepti decȃt mine și au avut o strategie mult mai interesantă – au pus cȃinele cuminte ȋn lanț, așa, să dea bine la ochi și pe ăla al dracului l-au pitit după ușă. Nici măcar n-a lătrat; fusese antrenat pentru ”silent killing”. A sărit prin spatele meu și m-a prins cu poftă din spatele genunchiului. I-o fi fost foame mititelului și nu știa cum să ceară. Vroia să mă impresioneze…și a reușit. Simțind o senzație vagă pe care o puteam totuși cataloga drept ”durereeeee!”, m-am ȋntors și am ȋncercat să scutur javra jos de pe piciorul meu. El…nimic, prinsese o ȋmbucătura de picior cu ȋncredere și ținea strȃns. Ȋntr-un final, m-am eliberat de bestie și m-am trezit de partea cealaltă a ușii. Javrei ȋi revenise glăsciorul și ȋncepuse să latre cu un tupeu demn de filmele cu proști. Au ieșit două femei, m-au salutat pline de bunăvoință și m-au ȋntrebat cu ce mă pot ajuta. Eu: ”Bună ziua. Vă rog să aveți amabilitatea de a-mi răspunde la cȃteva ȋntrebări dintr-un chestionar. Pot să intru puțin ȋn curte? Știți…m-a mușcat cȃinele dumneavoastră…” Ele au rămas puțin cu o mimică de peret proaspăt văruit, după cȃteva oscilații au zȃmbit și au zis: ”Glumiți, nu-i așa? Cum să vă muște?” Ȋmi venea să le zic: ”Uite-așa!” Și să le fac o demonstrație, mușcȃnd eu cȃinele J. M-au lăsat să intru, ținȃnd bestia flocoasă sub control. Trebuie să recunosc că era un cȃine frumos, cam isteric, e drept. Ȋn sfȃrșit ȋmi dau seama că senzația de durere din spatele piciorului a depășit un prag semnificativ, așa că mă hotărăsc să ma uit. Din fețele galbene ale femeilor, ȋmi dau seama că nu-i a bună. Mda…era o cantitate semnificativă de sȃnge, se vedea ceva ce presupun că era un tendon și…blugii erau sfȃșiați (fiara dracului! Cum ar fi să-mi fac pantaloni din blana ta?). M-am dat cu spirt, am stat să completez chestionarul, după care am plecat la cabinet, să-mi fac celebra injecție. La plecare, m-am uitat urȃt la javră, sperȃnd să ȋnțeleagă mesajul: ”Ne mai vedem noi…” Mă ȋntreb ce-o fi fost ȋn capul cȃinelui. Măcar să fi prins și el o bucățică de carne mai consistentă, dar așa…nu s-a ales cu nimic.

A doua zi m-am ȋntors la destinație, mai mult ȋntr-un picior, să completez și restul de chestionare. După cum spuneam, viața unui operator de interviuri nu e ușoară…dar e interesantă. A vrut să mă acosteze și un bețiv, dar cum mișcarea lui ȋn spațiu nu era rectilinie, am făcut o eschivă și l-am lăsat să dispară ȋn bălăriile propriei intenții.

Aprilie 19, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | 4 comentarii

Hypermarket-ul – the final frontier

Cȃte lumi fascinante și noi hălăduim prin ele, aparent fără alt scop decȃt…a consuma. Spun aparent, pentru că neștiute sunt căile…hypermarket-ului. Aparent, un loc creat de zei pentru ca muritorii să ȋși permită orice și să fie asemeni lor, ȋn realitate, spălătorie de creiere.

Hypermarket-ul ȋmi amintește de o navă spațială cu diverse compartimente care ȋți permite să ai un trai decent fără a-ți pune ȋntrebări de genul: Dar oare afară cum e? Aș putea trăi și altfel?
Nu…nu este loc de așa ceva. Aici e paradisul și noi suntem locuitorii lui.

E vineri seara…Frigiderul e aproape gol, doar un baton de salam stingher și vreo trei pȃrjoale uscate mai populează rafturile primitoare. Nu mai am bere!!! Și nici Cola… Trebuie să dau fuga la hypermarket, să-mi cumpăr ce am nevoie, pȃnă nu mor de foame!

Hypermarket-ul e un spațiu foarte bine gȃndit…. Ce rost au decorațiunile de la intrare, iepurii giganți și moșul burtos care apare ȋnainte de fiecare Crăciun? Conștient, ȋi mai luăm ȋn rȃs: ”Ce-i mai apucă pe ăștia să pună mascote la intrare?” Subconștientul nostru s-ar putea să fie ȋnsă de altă părere: ”Ce drăguț din partea lor…Au făcut asta pentru noi, oamenii care venim aici, să ne simțim bine. Parcă aș sta mai mult…” Și așa se și ȋntȃmplă, de obicei stăm mai mult…

Androizii de la casele de marcat sunt programați eficient să execute aceleași operațiuni ȋn flux continuu, ȋn timp ce ȋn interiorul magazinului mișună diverse entități roșii/verzi/etc. care aranjează produsele la raft. Ce crezi, consumatorule? Că sunt puse pe raft ca să-ți fie ție mai ușor să le iei și să le azvȃrli ȋn coș. Și mai crezi că ai nevoie de mare parte din ele ca să supraviețuiești. Ia mai gȃndește-te… Ca să-ti ușurez munca, am să-ți spun eu cȃteva idei pe baza cărora ”creierul cel mare” a construit hyper-spațiul prin care-ți plimbi tu burta plină se salamuri și spinarea acoperită cu o camașă din poliester.

– Produsele mai ieftine sunt pe raftul cel mai de jos. Daa, pentru că tu, nesimțitul care nu vrea să plătească pentru cele scumpe, trebuie să fii pedepsit, trebuie să simți umilința de a te apleca pentru a-ți procura hrana.

– Omuleții mișunători au tot timpul grijă ca rafturile să fie pline. De ce? Ca să-ți fie ție mai ușor să găsești produsele? Nu… Ca să nu-ți vină să le mai pui la loc. Trebuie să cumperi cȃt mai mult!

– Blocuri de produse. Fascinant! Nu-i așa că e frumos să vezi multe produse de același tip la un loc, formȃnd blocuri de culoare? Normal, așa le remarci mai ușor…și le cumperi și mai ușor 😀

– Cazanele iadului – sunt plasate de obicei ȋn zona de țoale și sunt pline de bulendre la reducere. Atȃt de ieftine și atȃt de multe! Imposibil să nu găsești ceva care să-ți placă; dar pentru asta e nevoie să cotrobăi…Și mai primești și coate ȋn stomac de la nevestele disperate care cotrobăie cu tine…Și se mai ȋntȃmplă să tragi de aceeași bluză cu tinerica energică de vizavi de tine.

– Ȋntinde mȃna și ia! Cȃnd ai ajuns la casă, cu coșul plin, obosit de atȃta boldit la rafturi, de atȃta scormonit prin cazanele iadului, parcă ar mai ȋncăpea ceva ȋn coș – răhățișurile de la casă. Sunt atȃt de mici și atȃt de ieftine, că nu contează la buzunar dacă le adaugi la mormanul pe care l-ai adunat ȋn peregrinarea prin magazin. Fix acum, ajuns la casă, ți-ai dat seama că ai nevoie de cauciucuri de rezervă (prezervative), de latex masticabil (gumă, zisă și ciungă) și de bomboane fără zahăr (ca nu cumva să te ȋngrași, că deja ai luat chips-uri, mici și bere).

– E timp… Cȃnd ești ȋntr-un hyper-spațiu, timpul capătă o altă dimensiune…ȋn funcție și de muzica pe care o pune „creierul cel mare”. Tu ești șoricelul de laborator care cumpără pe muzica lui, mai repede sau mai ȋncet.

– Inima hyper-spațiului – dacă vrei ceva de valoare, mișcă-ți fizicul pȃnă ȋn centrul magazinului. Acolo ai să găsești o gloată de băiețași mai mult sau mai puțin sociabili (unii dintre ei schizoizi, pe ăia lasă-i ȋn durerea lor), cu ochelari dreptunghiulari, cu mutre apatice, dar care devin brusc entuziasmați cȃnd le ceri să-ți explice ceva legat de tehnologie, mai ales de calculatoare. Ȋn zona asta e și cea mai mare concentrație pe metru pătrat de bărbați, din tot magazinul.      

 Acum, să revenim la motivele pentru care oamenii merg la cumpărături ȋn hypermarket.

– nevoile fiziologice – și aici nu mă refer doar la mȃncare. Dacă o să fiți ceva mai puțin atenți la rafturi și ceva mai mult atenți la oameni, o să observați o anumită categorie de așchilopat pervers care se ȋmpinge cu coșul ȋn fetele tinere și, cȃnd ele se ȋntorc revoltate spre el, aproape că ȋi curg balele. Mda, bolnavii cu capu și-au mutat locul de patrulare de pe stradă (ȋn special pe lȃnga licee) ȋn magazinele mari. Sunt curioasă cum s-ar comporta o epavă instinctuală ramolită din asta dacă victima pe care și-a ales-o ar trece, brusc, ȋn rolul de agresor 😀

– nevoile sociale. Aici aș putea să spun multe din experiența mea. Cȃnd merg la cumpărături, sunt racolată sistematic de băbuțe care simt nevoia să vorbească și probabil văd pe fruntea mea scris: „Om căruia ȋi plac poveștile legate de comunism și de făcut provizii” O femeie, săraca, povestea cȃte kile de ulei are acasă și care e strategia ei de acțiune ȋn continuare, avȃnd la bază principiul „să fie pentru la iarnă”. Cȃnd am auzit asta, era cȃt pe ce să intru ȋn panică. Dacă știe ea ceva mai mult decȃt știu eu?! Dacă la iarnă o să se ȋnchidă toate magazinele și o să fim lăsați să ne tȃrȃm pe străzi cu stomacele lipite de spate și sa murim ȋntr-un final de foame, cu ochii implorȃnd spre imensele panouri publicitare cu mȃncare? 

– nevoile de stimă socială (ȋn special la femei). E imposibil să nu le remarci, sunt mai pline de marketing decȃt produsele de la raft. Și-au tras pe ele cele mai bune haine, și-au făcut cel mai dramatic machiaj și se plimbă cocoțate pe tocuri, ocolind cu grijă muncitorii soioși, veniți și ei să-și ȋntrețină burta cu o navetă de bere.

– nevoile de auto-realizare – de obicei, gospodinele vin din motivul ăsta. Se simt femei ȋmplinite cȃnd apucă o conservă cu hotarȃre, stau vreo 10 minute și citesc ce scrie pe ea, o pun la loc, iar o iau, iar se uită, se ȋncruntă, o pun la loc din nou, intorc spatele raftului cu produse și pleacă cu nasul pe sus.

Cȃt despre mine, urăsc hypermarket-ul. După ce intru, activez opțiunea „consumatorul turbat”, fac o scanare rapidă a rafturilor, arunc ȋn coș produsele pe știam dinainte că vreau să le cumpăr, ȋnjur melodia de pe fundal, care de multe ori e prea lentă și te ȋndeamnă să hălădui ȋndelung prin fața rafturilor, mă mai izbesc de cȃte-o hipnotizată care a ȋnlemnit ȋn transă fix ȋn mijlocul culoarului, ocolesc cu viteză maximă zȃnele care fac promoție la iaurt (astea vor să-mi mănȃnce timpul mai mult decȃt vor să le mănȃnc eu iaurtul!) și…ajung la casă. Aici lucrurile se cam opresc.

Nu mai sunt singură…Acum, fac parte dintr-un cȃrnat de reprezentanți ai speciei umane care au ȋn comun coșul de cumparături. Totul ȋncepe și se termină cu acest coș. De unde fascinația asta pentru un obiect gol? Mai bine zis, de unde nevoia stringentă de a-l umple? Ȋmi amintesc cum, o dată, era să rămȃn fără el. Mi-l șterpelise un domn ȋn vȃrstă. L-am prins din urmă și, spre surprinderea mea, cȃnd i-am cerut socoteală de ce mi l-a luat (el avea deja unul), mi-a răspuns, foarte relaxat: „Pentru că am de cumpărat multe produse.” Domnul…nu părea prea ȋn formă. La vȃrsta aia nici nu cred că avea o mașină pe care să o conducă. Rămȃne un mister pentru mine pentru cine ar fi cumpărat el două coșuri mari cu produse și, mai ales, cum le-ar fi transportat.

Aprilie 17, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 6 comentarii

Mall – țara tuturor comportamentelor

Ȋnainte să mă angajez unde lucrez ȋn prezent, am lucrat pentru o scurtă perioadă de timp ȋntr-un Mall, ca vȃnzătoare de țoale tinerilor cu bani…și tinerilor fără bani, dar care rabdă de foame pentru a-și cumpăra o haină pe care să scrie…un nume de firmă. Că na…haina-i dă omului statutul ȋn societate și, ca să ai statut, ȋți trebuie haină de Mall.

La locul de muncă…fiecare cu treaba lui. Am observat că majoritatea vȃnzătorilor au ca scop suprem să se simtă bine, să se bucure de muzică, de priveliștea țoalelor ȋnșirate ȋn fel și chip ȋn spațiul cu o ușoară tentă cosmico-mortuară și să le bage pe gȃt cumpărătorilor cȃt mai multe haine care le stau bine.

Fiind destul de frustrată de situație, am căutat și o parte bună ȋn meseria de vȃnzător de Mall…și am găsit-o. Aur curat! Cum de unii nu profită de asta? Ȋn fiecare zi ȋți intră ȋn magazin zeci de oameni diferiți; să nu profiți de ocazia asta și să-i observi? Hehe…și ȋncă ce oameni…

Am să dau cȃteva exemple de personaje care mi s-au părut cu totul deosebite 😀

Răzbunătorul blindat

Blindat…cu aur și diamante (sau ce plăsticărăi or mai fi alea). Ȋl recunoști după aerul sigur pe el (și sigur și pe ceilalți) cu care face primul pas ȋn magazin. Al doilea pas ȋl face cam șui, pentru că era cȃt pe ce s-o ia ȋnspre raionul de femei, atras de bombele coloristice și scȃnteile scoase de strasuri. E readus pe linia de tȃrȃre (că na, mai greu cu deplasarea, de la atȃta aur) de o vȃnzătoare amabilă cu un surȃs binevoitor ȋn spatele căruia se ascunde un rȃs isteric. Individul, evident nemulțumit, scȃrbit chiar de materialele dure ȋn culori ale pămȃntului de la blugii bărbătești, ȋndrăznește să ne ȋncȃnte cu coloana vocală: ”Caut ceva strălucitor.” Uneori, mai cară după el și o fătucă, extensie a personalității sale. Dușmanii…cred că deja au murit de ciudă.

Diva și telefonul

Unele tipe binevoiesc să intre ȋn magazine doar ca să vorbească la telefon. Cȃnd le vezi, ai senzația că sunt urmărite de o gloată de huligani ȋnarmați cu sape și ciomege și ele ȋncearcă, mititelele, să dea un telefon și să cheme trupele speciale, ascunzȃndu-și ȋn același timp chipul timorat sub o pereche de ochelari de soare cȃt jumătate de față. E clar că sunt urmărite! Intră ȋn magazin aproape alergȃnd, ținȃnd telefonul lipit strȃns de ureche. Sub nicio formă nu-ți permit să te apropii de ele. Ignoră orice intenție a ta de a intra ȋn vorbă cu ele, făcȃnd niște eschive meseriașe printre maldărele de țoale. După care…ies din magazin. Se pare că brigada a ajuns și le așteaptă la ieșire.

Fotomodelul deranjat

O frumusețe: ȋnaltă, slabă, cu părul ȋn general blond, lung, prins ȋn coadă și cu volum ȋn vȃrful capului, cu un temperament clar flegmatic; figura ei exprimă probleme cu stomacul – o profundă greață i se revarsă de pe chipul pictat pentru război (adică pentru agățat bărbați). E plină de grație – membrele arahnidice răsfoiesc lent, cu două falange, hainele fluturȃnde. Ȋn final, i se face și mai greață de la stomac și părăsește magazinul, probabil, pentru un punct sanitar…

Cocoana isterică și indecisă avȃnd ca atașament bărbatul resemnat

Pe asta am avut eu ghinionul să o nimeresc cel mai des. De obicei, ȋși tȃrăște bărbatul albit ȋnainte de vreme, introvertit ca adaptare la exploziile ei de personalitate, pentru a cumpăra o bluziță pentru fetița lor, care de multe ori se dovedește a avea posteriorul cam mare (o fi ăsta un efect al personalității mamei? Merită de studiat…), pentru că nicio afurisită de cămașă n-o ȋncape, după spusele ei. Oameni buni, ȋnțelegeți, sunt două mari greșeli pe care le fac persoanele cu surplus de kilograme: hainele strȃmte și hainele largi. Credeți-mă pe cuvȃnt, hainele strȃmte iau forma corpului și scot ȋn evidență șuncile (scuzați-mi exprimarea cam dură), iar hainele largi dau iluzia de volum și mai mare al corpului. Ideale sunt hainele cu un grad de lejeritate, pe bune. Să revenim. Cucoanele de acest tip, ȋntorc pe toate părțile tot felul de bluze, unele mai pun și vȃnzătoarele să le probeze, după care se uită acid la bărbatul-atașament care ȋntre timp s-a postat undeva, mai retras și-l ȋntreabă: ”Tu ce zici? Oare o să-i vină?” El: ”Da, dragă. E foarte frumoasă, sigur ȋi vine.” Ea – ȋntoarce bluza pe toate părțile, mormăie, după care: ”Nu, nu, nu…eu o cunosc. Sigur nu-i vine. Ea e mai lată ȋn șolduri, ȋi trebuie ceva mai larg. Tu ce zici?” El (ȋncepȃnd să devină iritat): ”Hai s-o luăm, e foarte frumoasă și sigur ȋi vine.” Ea: ”Nu, nu, nu…și dacă nu-i vine?” Imaginați-vă scena asta tot repetȃndu-se, cam 15-20 de minute și la sfȃrșit nici n-o cumpără. Și totul ȋnsoțit de gesturi teatrale și ton ridicat. Sfatul meu, ca de la om la om: cucoană, du-te la un psiholog, că de asta există psihologi, ca să aibă, săracii, o răbdare nesfȃrșit de mare și să ajute oamenii ca tine.

Consumatorul turbat

Nici n-ai timp să-l vezi. Intră ca o tornadă și dispare ca un portofel plin cu bani ȋn Gara de Nord.

Femeia-Dali

E incredibilă…Mi-e greu să definesc această categorie a frumosului/urȃtului, că nici nu știu cum să-i zic. Cȃnd și-a ȋntors față către mine, m-am pietrificat brusc. Pictura ȋncă umedă de pe fața ei ȋmi provoca ȋn minte tot felul de asocieri și iluzii vizuale, numai ideea de femeie nu. Am avut noroc că nu s-a apropiat de mine, că ȋn mod sigur rămȃneam traumatizată pe viață și-i mai puneam și pe prietenii mei la treabă să-mi aducă portocale cȃt timp sunt internată la nebuni.

Adolescenții virginei

Știți cum e: cȃnd e momentul, e momentul, trebuie să-l prinzi. Au venit niște tinerei de vreo 16 ani la mine și mi-au cerut prezervative, au ȋntrebat dacă se vȃnd ȋn magazin. Ȋmi erau atȃt de simpatici și păreau atȃt de neprihăniți, ȋncȃt mi s-a rupt sufletul că n-am avut să le dau… Săracii…or fi prins și ei o ocazie acolo, ȋn Mall. Probabil li se păruse baia ȋncăpătoare și confortabilă. Și eu am fost bariera din calea visului lor… L

Femeia-șarpe

Ȋi vezi adevărata esență cȃnd ȋși leapădă pielea, adică geaca. Am văzut o femeie de genul ăsta, care părea absolut banală, cu o geacă stil Baba Dochia, dar cȃnd a ieșit din cabina de probă au ieșit la iveală niște mȃndrețe de silicoane și un tatuaj foarte bine realizat.

O altă varietate a femeii-șarpe e și stripteusa deghizată ȋn mămică. N-ai zice la prima vedere, dar cȃnd o vezi ȋn rochie scurtă…se schimbă totul.

Omu-pachet

E un pachet de pachete de mușchi. Ȋn general e la vȃnătoare de tricouri mulate, așa că oferă-i cȃt mai multe și pune-i la dispoziție o oglindă maaaare, cȃt pentru toți mușchii 😀

Spionul descoperit

La prima vedere, pare un om antisocial. Ai senzația că orice gest de-al tău, indiferent ce exprimă, are un puternic efect anxios asupra lui. Lasă-l…Mai bine prefă-te că nici nu-l observi. E un spion și, dacă simte că l-ai descoperit, intră ȋn panică, din cauză că nu a fost antrenat suficient.

Dacă mă gȃndesc bine, mai sunt și alții. Cred că am să revin la subiectul ăsta și altă dată.

Aprilie 12, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 2 comentarii

Concurență neloială la morgă

Am simțit nevoia să scot de la naftalină o ȋntȃmplare din ciclul ”Viața merită trăită, dacă nu de altceva, măcar să afli ce afaceri se mai ȋnvȃrt pe la morgă!” Da, MORGĂ, ați citit bine…

Eram la sfȃrșitul anului doi de facultate și, ca de obicei, ȋn căutarea unui loc de muncă. M-am angajat temporar, pe timp de vară, la un ziar mare dintr-un oraș cunoscut. Colectivul…super! După cum am mai zis, am avut parte și de locuri de muncă mai bune decȃt ar fi sperat un muritor cu sau fără experiență. La ziar…ca la ziar…muncă, interes, competiție. N-am să insist pe partea legată de colegi, pentru că aș avea doar lucruri bune de zis și eu aici vreau să mă axez pe lucrurile rele (la modul amuzant). Am să mă opresc totuși asupra unui coleg care m-a impresionat ȋn mod deosebit.

De la ȋnceput l-am remarcat: firav, cu ochi mari, privire de poet depresiv inadaptat la mizeriile și nedreptățile societății, suflet sensibil, de-ți era milă să-l rănești, chiar și cu o foaie de ziar…. Pantalonii albi de in și cămășuța curată, tot albă, ȋi dădeau un aer feciorelnic (din cȃte auzisem, era parcă și ȋn zodia fecioară; ce coincidență…:)). Cȃnd ȋși făcea apariția ca un abur de macaroane proaspete ȋn redacție, aveam impresia că e un ȋnger izgonit din rai. Ȋntr-adevăr, fusese el izgonit de undeva de sus, dar ăla nu era rai, era doar un etaj superior la care se retrăgea el să lucreze, pentru că prezența colegilor ȋl disturba.

Era…prea pur pentru lumea asta…Și nu știu cum, dar ne-am ȋnțeles taaaare bine cȃt am stat acolo, pe bune! Nu ȋnțeleg de ce, dar peste tot pe unde merg, mă ȋmprietenesc ȋn primul rȃnd cu nebunii, inadaptații, personalitățile dificile, personalitățile de-ți vine să le dai un șut ȋn……Pe de o parte e interesant, am avut ocazia să cunosc cazuri de schizofrenie, sado-masochism, narcisism dus la extrem, ȋn unele cazuri frumos combinat cu histrionism, personalități obsesionale, paranoice etc. Aș putea continua, dar mă apucă groaza cȃnd ȋmi amintesc. Nu mă ȋnțelegeți greșit, nu mă refer aici doar la oamenii enervanți, cu cȃțiva fluturași pe creier, mă refer la cei cu adevărat nebuni, de exemplu cei care au vedenii sau au convingeri cu totul ciudate pentru lumea asta. Coleguțul ăsta al meu, mititelul, nu era chiar așa…El era doar inadaptat și se lua la harță (exact ca un cocoșel american mic dar al dracului) cu majoritatea colegilor…după aia venea și vorbea cu mine. Și avea un cȃine colegul ăsta…taaare simpatic, de fapt un non-cȃine, de-l ia curentul pe sub birouri și-ți alunecă printre picioare.

La un moment dat mi-am făcut veacul pe la spital, ȋncercȃnd să agăț cȃte o asistentă fȃțȃitoare pe holuri ȋn speranța că am să-i storc niște știri. Nu prea reușeam… Mă simțeam ca un popȃndău uitat ȋn ploaie… Ce să fac…eram la ȋnceput și ȋncă nu-mi făcusem relații prin spital. Norocul meu avea să vină de la morgă, o să vedem mai tȃrziu…

M-am horărȃt sa scriu un reportaj despre firmele de pompe funebre. Din firmă ȋn firmă și din vorbă ȋn vorbă, ajung la un domn care, ȋnainte să plec, a simțit nevoia să mormăie ceva despre porcii ăia de la morgă. M-am uitat la el cu un aer ȋnțelegător, pentru că situația devenise interesantă și omul a continuat să vorbească. Se pare că morga devenise tare productivă ȋn ultimul timp, nu numai că livra morți, dar ȋi livra gata, la pachet. Avea propriul ei depozit de ambalaje de veci (adică de sicrie de toate formele și mărimile, pentru toate tipurile de morți). De parcă mortului i-ar păsa cum e scos de acolo. Principalul e să fie cu picioarele ȋnainte 😀 Din cȃte am ȋnțeles, morga colabora cu o firmă mare de sicrie din oraș (spre oftica micilor firme care speră și ele să le mai pice cȃte-un mort) și colabora bine. Interesant… Trebuia să aflu! Dar cum? Că ăștia de la spital nu suflă nimic și urăsc reporterii ca pe omu cu coasa cȃnd vine dupa ei. Așa că mi-am facut curaj, mi-am ȋnghițit rȃsul și am ieșit la o plimbare prin parcul spitalului…cu o mutră lungă, tristă, disperată chiar. Mai aveam puțin și ȋncepeam să plȃng pe bune. Am așteptat prada prin zona pe unde era morga. Prada s-a dovedit a fi o asistentă dolofană cu atitudine maternă. I-am explicat situația – am o rudă ȋn spital și doctorii nu-i mai dau șanse. Ȋn 1-2 zile o să moară și aș vrea să mă interesez din timp cum se procedează. Din cȃte am ȋnțeles, există posibilitatea de a lua sicriu direct de la morgă. Biata asistentă, aproape că ȋi dăduseră lacrimile. M-a luat deoparte, a vorbit cu mine, m-a condus la morgă etc.

Intru eu la morgă, care era o clădire separată de corpul principal al spitalului, ȋnconjurată de tufișuri, cu geamuri prăfuite și avea aspectul de casă părăsită unde se fac experimente pe oameni. M-a ȋntȃmpinat un personaj remarcabil: vesel, de parcă activitatea lui ar fi cea mai interesantă și mai amuzantă din tot universul (pe de o parte așa e, doar tot oameni sunt și ăia și pe deasupra nici nu comentează, te lasă să-i manevrezi cum vrei), gras, brunet, ȋntr-un halat alb fără cămașă pe sub el, lăsȃnd obraznic la vedere un stufăriș de păr negru si creț pe piept. M-a primit la fel de bine ca pe ”clienții” lui obișnuiți, sau cel puțin așa am presupus. Omul, plin de bunăvoință și foarte entuziasmat de ideea că o să-i vină un mort proaspăt, mi-a confirmat faptul că morga are ferrari ȋn dotare (…adică sicrie) și l-a chemat și pe asistentul lui – un băiețaș cam livid si anxios – spunȃndu-i să-mi dea indicații exacte despre firma cu care colaborează morga. I-am mulțumit și, cu aceeași față de șoarec văduv, am dat fuga la firmă… Acolo, o doamnă foarte binevoitoare, care se pare că se molipsise de tristețea mea, mi-a arătat diverse modele de sicrie, m-a ȋntrebat cȃt e de mare, cam ȋn ce preț vreau să mă ȋncadrez, etc. Nu pot descrie ȋn cuvinte cȃt de amuzantă și penibilă mi se părea situația ȋn ansamblu și cum mă abțineam din rȃs. Vorba aia: ”Dacă ai intrat ȋn horă, trebuie să joci.” Mi-a confirmat și ea de colaborarea cu spitalul. Buuun. Ȋntoarsă la redacție, m-am pus pe dat telefoane, spre disperarea cuconetelor de la firma de sicrie și a medicilor lucrători cu morții de la spital. Mai departe nu are rost să intru ȋn amănunte.

E interesantă viața de reporter. Cred că e util s-o practici, măcar cȃteva luni, chiar dacă domeniul tău de activitate e cu totul altul. Afli lucruri interesante, oameni interesanți (ȋn sensul bun sau rău), afli cum să obții informatii și ȋți dezvolți spiritul de observație, ȋn așa hal, ȋncȃt ajungi să vezi numărul de ȋnmatriculare al țȃnțarului care te ciupește de ceafă 😀  
Ar fi fost frumos să mă duc la morgă și să pretind că vreau să mă angajez ca make-up artist pentru morți. Și să le mai fac și body-painting, ca bonus…

Aprilie 11, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | 2 comentarii

M-am hotărât să devin sclav…

De câțiva ani mă tot chinui să înțeleg ce-i în capul unui om care nu are hoby-uri sau preocupări artistice…mă refer la carieră, desigur. Și când spun “carieră” îmi apare în minte imaginea unor oameni condamnați să lucreze într-o carieră de piatră. Să revenim: oare cum își planifică un om viața, în general? Fericiților, nu vă doresc să simțiți pe pielea voastră cum e să suferi din cauză că nu poți să-ți urmezi vocația (cel puțin nu în perioada asta…).

De mici suntem întrebați ce vrem să ne facem când o să fim mari. În general, alegerile de atunci sunt aruncate undeva într-un colț de memorie și uitate. Din când în când ies la suprafață sub formă de frustrări (asta am observant-o mai ales la profesori J).  Uneori, le urmăm, ne ținem de ele toată viața, alteori nu… De ce nu? Din mai multe motive: unele alegeri din copilărie sunt drastic influențate de ce citim, ce vedem la televizor, ce auzim pe la alții etc. (ca și acum de altfel, numai că acum sunt…alte cărți) și când creștem nu ne mai regăsim în ele. În alte cazuri…societatea binevoitoare are grijă să ne taie aripile și să ne împingă cu grijă la loc, jos, în marea masă.

Când mai creștem puțin nu mai suntem întrebați ce vrem să ne facem, ni se fac recomandări în mod direct, desigur, pentru a ne ajuta, în niciun caz pentru a ne manipula. Dacă tata e doctor, asta nu înseamnă că trebuie să fii și tu, totuși…hotărăști să faci și tu asta, motive sunt destule să uiți visul de a deveni cosmonaut de când erai mic și…neștiutor.

Când ajungem în liceu sau facultate, suntem îndrumați de diverși oameni realizati (adică angajați). Când aud “angajat” îmi vine în minte imaginea unui jug. Ni se explică ce minunat este că ne apropiem de vârsta la care ne putem angaja, cât de extraordinar este că unii lucrează încă din vacanțele din timpul liceului (pe bani puțini, dar nu contează, copiii sunt întreținuți de părinți și banii ăia îi rămân toți pentru mers în discoteci și pentru țigări).

Când eram la facultate, am avut un obiect foarte logic și ușor de studiat numit “Resurse Umane”. Era un opțional. Doamna care ne preda, toată numai un zâmbet, ne explica în ce constau interviurile de angajare, ce trebuie să spunem, ce trebuie să nu spunem (nu contează cum suntem de fapt, contează să le oferim, în aparență, ceea ce vor). Mi se părea interesant, am citit cărți întregi despre subiectul asta și, mai târziu, am avut ocazia să aplic cu success ce am învățat, să mă amuz de reacțiile intervievatorilor și să-i studiez. Angajarea părea scopul suprem al fiecărui om. Dacă erai chemat la un interviu de angajare, erai un om norocos! Am învățat și cum să ne negociem salariul (adevărul e că am avut ocazia o dată să fac asta și atunci am obținut un salariu mare). Cumva, concluziile care reieșeau din cursul respectiv erau:

–          Scopul suprem în viață este să te angajezi;

–          Angajatorul este potențialul tău viitor stăpân, așa că trebuie să i te supui și să-i oferi ceea ce vrea;

–          Trebuie să fii rezistent la stres și dispus să lucrezi peste program;

–          Obiectivele companiei trebuie să devină obiectivele tale în viață;

–          Este o mândrie ca viața profesională să fie mai importantă decât cea personală, dacă se poate întemeiază-ți o familie pe la 40 de ani;

–          Ești angajat = ești realizat!

Simt o profundă greață când scriu rândurile astea, când îmi reamintesc diferențele dintre teorie și realitate, o realitate cam dură pentru visele pe care ni le făceam în facultate:

Suntem o societatea de sclavi!

O dată angajat, patronul preia controlul asupra vietii tale, asupra timpului tău (care timp?!), ca să nu mai zic de intimitate. Nu înțeleg de ce pe unii șefi îi mănâncă creierul atât de crunt să afle atâtea detalii personale despre angajații lor. Câteva întrebări care mă enervează sunt:

“Ești căsătorită?” (a se vedea primul articol de pe blog)

“Unde lucrează prietenul tău și ca ce?” Potențial răspuns: “lucrează în mafia chineză ca spărgător de capete, uneori tăietor de nasuri și rupători de urechi al celor care nu știu unde să se oprească cu întrebările!”

“Parinții tăi te mai ajută și ei cu bani, nu?” Cu tot respectul, asta mi se pare o întrebare cretină și nesimțită. Adică vrei să lucrez ca sclavul pentru tine și să mă plătească pentru asta părinții? Dragi șefi care mi-ați pus întrebarea asta, că ați fost cel puțin doi, sper că citiți asta și vă dați seama de cât de bătuți în cap sunteți. Îmi pare rău că nu v-am răspuns: “Nu, nu mă ajută, mă descurc bine singură. Bănuiesc că pe voi vă ajută, că altfel v-ar da firma faliment.”

Dar cea mai nesimțită întrebare (pe care a primit-o o colegă de-a mea de la șeful ei) pe care am întâlnit-o este:” Ce nevoie ai tu de bani? Că doar stai în cămin, îți trimite mama mâncare. Ce faci tu cu banii?” Și nu era spusă sub formă de glumă… Fata asta lucre 10 ore pe zip e un salariu de mizerie… Nenică, dacă nu avea nevoie de bani, nu venea în locul ăla mizer să-ți suporte ție măgăriile. Stăm prost cu logica, se pare. Dacă eram în locul ei, îi spuneam ceva de genul: “Păi, șefule, eu am un harem de bărbați pe care trebuie să-i întrețin. De unde altundeva crezi că găsesc inspirație pentru a desfășura minunata și artistica meserie de contabil?”

Câteva întrebări pe care le-aș adresa eu angajatorilor, ca răspuns la întrebările lor, sunt:

“Desigur, vreți să vă spun și cum ne-am conceput copiii?”

“Știți, am și eu o cerință… În fiecare luni dimineață, ca să încep cu bine săptămâna, am nevoie de biroul dvs gol; am sa vin cu cineva…durează doar vreo 2 ore… E OK?”

Ce bun e programul de lucru de la 8 la 16…sau să spun…era? Pentru că în ziua de azi lucrul durează până la 18 cel puțin. Din ce în ce mai mult, șefii se așteaptă să stai din proprie inițiativă peste program și să te implici afectiv în obiectivele firmei. Dragi șefi, nu cereți angajaților să se implice afectiv, omu’ vine să câștige o bucată de pâine, firma e a ta, tu te implici, el…nu are de ce să o facă.

Din ce în ce mai mult, șefii consideră normal să-și facă din angajate amante. Mai mult, o consideră o datorie, ca doar sunt angajatele lor.

Trist, dar adevărat, relația șef-angajat seamănă din ce în ce mai mult cu relația stăpân-sclav. Și stăpânii le asigură sclavilor hrana, că fără hrană nu pot munci pentru ei. La fel și voi, șefilor, le asigurați un salariu care să le permit să mănânce, să-și cumpere strictul necesar în materie de haine și, în cel mai bun caz, să-și plătească și chiria. Dar cu obiectivele personale ale omului cum rămâne? Muncește de dimineață până seara pentru ce? Doar ca să-și asigure supraviețuirea. Nici măcar nevoile sociale nu mai sunt satisfăcute… Cele de autorealizare sunt departe… J

Revenind la ce spuneam la începutul articolului…oare cum își planifică, în general, un om viața? Se simte împlinit când are o familie și un servici unde lucrează până seara? Poate că da…și dacă da, e bine. Dar dacă nu? Unii nu știu ce vor în realitate de la viață și compensează golul ăsta în autocunoaștere cu o nevoie autoprovocată de bani. Au impresia că, cu cât câștigă mai mulți bani, sunt mai fericiți. Și totuși nu e așa… Salariul crește, funcția crește și starea lor rămâne aceeași sau, mai rău, decade. Am cunoscut oameni cu salarii mici și totuși foarte fericiți – eu eram unul dintre ei…

După ce am terminat facultatea, am plecat în București și am început să-mi caut un job “serios”, adică un job care să-mi permită să supraviețuiesc și, eventual, să-mi mai permită să strâng bani și de 2 excursii la munte pe an. De fiecare dată când ieșeam de la un interviu de angajare, mă întrebam aceleași lucruri: de ce au tot încercat ăia să ne spele creierul in halul ăla în facultate? De ce au și reușit în majoritatea cazurilor? Cam toți colegii mei erau ferm convinși că sunt cu atât mai realizați și mai importanți pentru societate cu cât jobul pe care-l au are un titlu mai pompos și presupune mai mult lucrul cu cifre și documente. De ce sunt atât de puțini cei care îndrăznesc să se întrebe ce vor ei de fapt să facă în viață? De ce nu realizează că jobul e doar un mijloc de a câștiga bani pe care să-i folosească în ceea ce vor de fapt să facă (de exemplu, excursii, mers la film, pictură…).

Cam așa ar suna declarația unora față de ei înșiși, dacă ar îndrăzni să fie sinceri:

“M-am hotărât să devin sclav… Am învățat din greu toți anii ăștia și am făcut practică pe gratis la diverse firme pentru a avea îndrăzneala să-mi depun CV-ul în mai multe locuri. Mă simt un om important pentru societate, pentru că am fost chemat la mai multe interviuri de angajare, unde am afișat o atitudine sigură pe mine dar în același timp servilă, aș face orice să am onoarea să fiu angajat într-o firmă. Vreau să mă implic în ce se face acolo și obiectivele firmei vor deveni ale mele. Vreau să stau peste program, pentru a crește profiturile firmei, pentru ca șeful meu să aibă un salariu mai mare și să fie mândru de mine că am făcut treabă bună. Nu-i nimic dacă șeful țipă tot timpul la noi, e dreptul lui, doar e șef, are dreptul să ne spună ce vrea și să ne ceară să facem ce vrea el, inclusive să-i ducem hainele la curățătorie, să-i plătim facturile personale și să întreținem cu el relații de natură…extraprofesională. Dacă o să am noroc, am să fiu bine primit de colegi într-una din bisericuțele din firmă și am să-i bârfesc pe ceilalți împreună cu cei din grupul meu. Așa e în orice firmă: ne bârfim unii pe alții și ne tăiem unii altora crăcile de sub picioare, chiar dacă asta înseamnă că vom cădea toți, împreună cu firma. Am 32 de ani, sunt prea tânăr să-mi întemeiez o familie; deocamdată mă preocupă cariera. De-abia aștept să avansez în funcție, să am și eu oameni în subordine pe care să-mi vărs frustrările accumulate din cauza șefului meu. E normal; așa face toată lumea. Nu există altă cale în viață decât să te angajezi și, o dată angajat, ești un om realizat, faci parte din societate, în special dacă lucrezi la birou, dacă lucrezi cu creierul, nu cu mâinile.

Dragă suflete al meu, iartă-mă că am uitat de tine. Aș vrea să-mi cer iertare de la mine că m-am pierdut undeva, în mine, m-am amestecat ireversibil cu nevoia de bani implantată adânc de societate și nici măcar nu mai știu cine sunt… Dar nu am timp să-mi cer iertare, nu am timp să mă regăsesc pe mine, trebuie să câștig mai mulți bani…”

Nu mă înțelegeți greșit…am avut parte și de șefi buni, mai exact trei. Din punctul ăsta de vedere, mă consider un om norocos. Și am avut o dată parte de un colectiv în care, culmea, nu prea se bârfea, fiecare picta în treaba lui și nu-l interesa să-l sape pe celălalt.

Indiferent de situația în care suntem acum (și noi și țara în general), pe lângă destin avem și noi o contribuție, mai mare sau mai mică. Nu ne obligă nimeni să rămânem sclavi…

Aprilie 5, 2010 Posted by | Uncategorized | 2 comentarii