Operatorul de capete – proceduri și tehnici

Cred că, după dentiști și reporteri, cei mai urȃți și mai huliți de către societate sunt operatorii de interviuri – omuleții ăia mai mult sau mai puțin zȃmbitori (ȋn funcție de cȃte șuturi ȋn fund și uși ȋn nas au primit ȋn ziua aia) care-ți bat la ușă sau te opresc pe stradă și-ti cer, plini de tupeu și nesimțire, să le răspunzi la cȃteva ȋntrebări (care de cele mai multe ori se dovedesc a fi multe). Adevărul e că, dacă ai lipici la oameni, poți face bani frumoși (frumoși pentru un student ).

Cred că s-ar putea scrie o carte bună pe tema mersului pe teren și completatului de chestionare. Din păcate, timpul e limitat, așa că am să mă rezum la cȃteva.

O fostă colegă de-a mea de facultate, fată respectabilă, foarte muncitoare și serioasă, a avut parte de o bombă tocmai din partea cui te aștepți să fie mai ȋnțelegător și mai răbdător – un moșneag. Ȋn plin hypermarket, moșu a luat-o la rost strigȃnd ȋn gura mare: ”Domnișoară! Tu cu de astea te ocupi?! Chiar așa, agăți oamenii pe stradă, mai ales oameni bătrȃni, ca mine?” Biata fată era ȋn stare de șoc și nu știa ce să zică și cum să potolească privirile bănuitoare ale cunsumatorilor ȋnrăiți care au fost intrerupți din fluxul ”luat de la raft-azvȃrlit ȋn coș”. Dacă stau puțin să analizez situația, moșuletele avea o părere taaare bună despre el, sau cel puțin ȋncerca să se amăgească amintindu-și cum era agățat de femei ȋn tinerețe cȃnd mergea la piață  (o fi fost foarte precoce babele actuale pe vremea aia…ehei…noi, tinereii, nu știm nimic). Dacă tot vorbim de babe, un fost coleg de-al meu avea o baftă enormă la această categorie. Corespundea perfect profilului căutat de doamnele de vȃrsta a treia: ȋn aparență cuminte, timid, respectuos, cu ochi albaștri… Cȃt despre mine, aveam un noroc nebun la bărbați. Nu prea refuzau să răspundă la ȋntrebări, spre deosebire de femei, care luat o atitudine ostilă, ȋși scoteau colții și-și zbȃrleau coama. Ȋmi pare rău că am ajuns la concluzia că tot femeile sunt mai a dracului… Am avut noroc cu bărbații, dar nu am avut prea mult noroc cu animalele. Cum? Să vedeți…

Viața unui operator de interviu nu e deloc ușoară. Pȃnă să ajungă experimentat, are de trecut prin focul bătăliei (al bătăii…la ușa omului), prin trăsnetele privirii mamelor care au chef să-și hrănească plozii, nu să răspundă la niște ȋntrebări idioate legate de bere și prin atacurile animalelor de pază/luptă.

Codul de onoare al operatorului de interviu:

1. Un operator de interviu nu va lăsa niciodată de ȋnțeles că este operator de interviu. Trebuie să-și ascundă identitatea pȃnă cȃnd primește acceptul din partea intervievatului. Atunci…ȋl lovește prin surprindere cu ȋntrebarea…
2. Doar un operator de interviu poate ȋnvinge un alt operator de interviu (cȃnd lucrează pe același teren).
3. Un operator de interviu trebuie să-și cunoască terenul.
4. Un operator de interviuri trebuie să respecte strategia impusă (nu care cumva să nu respecte pasul de numărare, că e penalizat de autoritatea supremă).
5. Indiferent de condițiile de mediu, un operator de interviuri trebuie să-și ducă misiunea la bun sfȃrșit, dacă e necesar, cu prețul vieții…de cȃine.

Era vara…Mi se repartizase o comună, undeva, la marginea pămȃntului. Din orașul ȋn care eram, trebuia să iau doi „ia-mă, nene” ca să ajung la destinație. Cȃnd am pus piciorul pe pămȃntul destinat mie, am simțit că mă așteaptă fapte mărețe. Mă simțeam bine, cum mă simt de obicei pe teren neexplorat. Lucram la un sondaj pe țigări și locuitorii comunei au fost mai mult decȃt bucuroși să-mi răspundă. Țigara era la ei un simbol, un fel de Che Guevara.

Păcat ȋnsă că ȋn codul onoarei nu scrie nimic de pericolul reprezentat de animale. Na…ce să zic, ca peste tot, avantaje și dezavantaje – oameni primitori, animale mai puțin primitoare. Dulăii legați ȋn lanț simțeau ei că e un operator prin zonă și-și strepezeau gȃtul hămăind ȋn patru zări, ȋn timp ce eu le tulburam intimitatea curților.

Eram pregătită. Am simțit eu că trebuie să mă uit cu atenție ȋn curtea casei…Și m-am uitat. Cățelul stătea cuminte ȋn lanț și se uita la mine…eu la el…el la mine. Nici măcar nu hămăia. Buuun. Intru, plină de ȋncredere și mă ȋndrept spre ușă. Numai că ei au fost mai deștepti decȃt mine și au avut o strategie mult mai interesantă – au pus cȃinele cuminte ȋn lanț, așa, să dea bine la ochi și pe ăla al dracului l-au pitit după ușă. Nici măcar n-a lătrat; fusese antrenat pentru ”silent killing”. A sărit prin spatele meu și m-a prins cu poftă din spatele genunchiului. I-o fi fost foame mititelului și nu știa cum să ceară. Vroia să mă impresioneze…și a reușit. Simțind o senzație vagă pe care o puteam totuși cataloga drept ”durereeeee!”, m-am ȋntors și am ȋncercat să scutur javra jos de pe piciorul meu. El…nimic, prinsese o ȋmbucătura de picior cu ȋncredere și ținea strȃns. Ȋntr-un final, m-am eliberat de bestie și m-am trezit de partea cealaltă a ușii. Javrei ȋi revenise glăsciorul și ȋncepuse să latre cu un tupeu demn de filmele cu proști. Au ieșit două femei, m-au salutat pline de bunăvoință și m-au ȋntrebat cu ce mă pot ajuta. Eu: ”Bună ziua. Vă rog să aveți amabilitatea de a-mi răspunde la cȃteva ȋntrebări dintr-un chestionar. Pot să intru puțin ȋn curte? Știți…m-a mușcat cȃinele dumneavoastră…” Ele au rămas puțin cu o mimică de peret proaspăt văruit, după cȃteva oscilații au zȃmbit și au zis: ”Glumiți, nu-i așa? Cum să vă muște?” Ȋmi venea să le zic: ”Uite-așa!” Și să le fac o demonstrație, mușcȃnd eu cȃinele J. M-au lăsat să intru, ținȃnd bestia flocoasă sub control. Trebuie să recunosc că era un cȃine frumos, cam isteric, e drept. Ȋn sfȃrșit ȋmi dau seama că senzația de durere din spatele piciorului a depășit un prag semnificativ, așa că mă hotărăsc să ma uit. Din fețele galbene ale femeilor, ȋmi dau seama că nu-i a bună. Mda…era o cantitate semnificativă de sȃnge, se vedea ceva ce presupun că era un tendon și…blugii erau sfȃșiați (fiara dracului! Cum ar fi să-mi fac pantaloni din blana ta?). M-am dat cu spirt, am stat să completez chestionarul, după care am plecat la cabinet, să-mi fac celebra injecție. La plecare, m-am uitat urȃt la javră, sperȃnd să ȋnțeleagă mesajul: ”Ne mai vedem noi…” Mă ȋntreb ce-o fi fost ȋn capul cȃinelui. Măcar să fi prins și el o bucățică de carne mai consistentă, dar așa…nu s-a ales cu nimic.

A doua zi m-am ȋntors la destinație, mai mult ȋntr-un picior, să completez și restul de chestionare. După cum spuneam, viața unui operator de interviuri nu e ușoară…dar e interesantă. A vrut să mă acosteze și un bețiv, dar cum mișcarea lui ȋn spațiu nu era rectilinie, am făcut o eschivă și l-am lăsat să dispară ȋn bălăriile propriei intenții.