Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Cine ne bântuie băncile; Găinile lui Adam

Am o simpatie deosebită pentru angajaţii de la bancă – fluturaşi de birou. De ce fluturaşi de birou? Hm… Asta mi-a venit  în minte când am văzut un angajat al băncii sub 1,70 m, cu o constituţie fragilă, graţios în cămăşuţa lui roz-pal, cu talia strânsă bine de o cureluşă de piele. Flutura de colo-colo, transportând foi, care mai de care mai semnată şi mai ştampilată. E drept, mai sunt şi unii care aduc mai degrabă cu nişte bondari (probabil angajaţi vechi, hrăniţi bine cu comisioane…). Şi femeile sunt specimene interesante – în general stilul Barbie. Ca şi caracteristici speciale: păr drept+breton până la jumătatea ochiului şi/sau bluză care stă să crape în zona bustului (de aceea trebuie musai un nasture descheiat) şi/sau haine în contraste puternice (in special dresuri colorate) îmbrăcând corpul filiform etc etc…

Am să mă opresc puţin asupra personajului Adam, viitor finanţist, mai exact, student la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor. Mi-a atras atenţia de cum a intrat pe uşă (cum altfel?!); venise la colega mea de cameră. Era…un frumos exemplar narcisic. Se pare că şi el m-a remarcat şi, după un scan rapid, găsi de cuviinţă că sunt un excelent interlocutor pentru măreaţa lui persoană. Oameni dragi…aş vrea din tot sufletul să vă redau poveştile lui având în centru propria persoană – fapte de vitejie, însă…am fost atât de emoţionată, m-am implicat afectiv atât de mult, încât…nu mai ţin minte nimic. Există totuşi două elemente care mi-au atras atenţia. Fiind iubitoare de animale şi preocupată de imagine, am reţinut găinile şi cojocul.

Când l-am văzut prima dată, avea un superb cojocel maro, din blană naturală. Fără nicio tangenţă la ce se discuta în cameră, a început să-şi laude cojocul – cât e de bun (l-a scos, îl pipăia, îl întorcea pe toate părţile), că e croit perfect, că e din blană naturală, că dacă l-ar vinde acuma ar lua 4 milioane pe el 🙂

După ce şi-a lăudat cojocul, a început să-şi laude găinile… Băiatu’ era de pe undeva de la ţară şi avea găini pintenate şi maaari, mari de tot. Dacă dimensiunea lor reală corespundea cu cea arătată de el, cred că e deja în cartea recordurilor – el pentru narcisism, găinile pentru gigantism. Spunea cât de mult le iubeşte şi cum le ia în braţe şi cât sunt de fumoase (hm…se pare totuşi că omu’ nu se iubea doar pe el).  

Măi, băiete, măi, te-aş lua de bărbat, zău aşa!  Şi ce mai bărbat: viitor lucrător la bancă, cu cojoc şi cu găini! Nu ştiu cum am putut să fiu atât de oarbă să ratez o asemenea frumuşanie de om, cu un aşa potenţial, cu ochi albaştri încrustaţi în tenul măsliniu.

Dar timpul a trecut. A rămas doar amintirea lui Adam şi a găinilor sale  gigant, de care tot pomenesc când mă întâlnesc cu fetele 🙂 Oare or mai trăi? Oare au mai crescut? 😀 Oare prin ce bancă e Adam, lăudându-şi cojocul şi găinile?

Iulie 19, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 2 comentarii

Arhetipul marii gazde

Un blestem chinezesc sună cam aşa: “Să trăieşti vremuri interesante!” Nu mi se pare chiar blestem… 🙂

Ar fi interesant de construit profilul individului care primeşte persoane în gazdă. Cred că ar rezulta mai multe variante semnificative:

–         bătrâna pensionară răbdătoare de foame, care primeşte în gazdă o fată, preferabil studentă, liniştită şi…curată 😀 Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenta neajutorare a bătrânii, în spatele figurii venerabile se ascunde un monstru care te va urmări (fizic sau spiritual) în încercarea ta de a cunoaşte curentul electric şi apa (nu amândouă deodată!!!). Posibil ca, cu vârsta, abilităţile extrasenzoriale să se dezvolte incredibil de bine la anumite categorii de pensionari, ca de exemplu abilitatea de a măsura de la distanţă consumul de apă şi numărul de băgări în priză a diverselor tipuri de încărcătoare.

–         bătrâna nesatisfăcută social – cu o acută nevoie de socializare. Indiferent ce entitate primeşte în gazdă, proiectează automat asupra ei imaginea unei prietene/psiholog. Mai exact, va fi tot timpul pe capul tău să-ţi povestească întâmplări din copilăria ei nefericită sau mârlăniile pe care i le fac vecinii ei (care de obicei sunt ori moldoveni, ori de altă religie, ori cu o meserie dată naibii, ca de exemplu avocat :D). Pregăteşte-te spiritualiceşte să auzi Cioc! Cioc! În uşă din 10 în 10 minute, după care o nouă bârfă, care parcă nu se mai termină (vecini activi în ale maleficului, ce să-i faci…?)

–         nevoiaşul –  spun “nevoiaş” pentru că omul are diferite nevoi, nesatisfăcute, evident. Omul îşi caută, de obicei, o fată curată, liniştită (nu neapărat în această ordine), pe post de colegă de apartament. Tare mă roade aşa o curiozitate câţi dintre ei şi găsesc…sau poate renunţă măcar la unul din atribute. Un nevoiaş din ăsta mi-a răspuns şi mie o dată la telefon, mi-a descris condiţiile de locuit şi preţul, i-am zis că, eventual, am să-l sun în ziua următoare, am închis frumos telefonul şi…După vreo două minute telefonul sună. Era nevoiaşul. Mi-a răspuns cu un soi de agresivitate amestecată cu disperare. Deşi nu pusesem deloc problema aşa, a început, cu un debit verbal mai des întâlnit la femei decât la bărbaţi, să încerce să mă convingă că el nu vrea o colegă de apartament pe post de amantă, că el vrea o fată să locuiască în apartament cu el pentru că e mai curată 😀 Cică prietena lui locuieşte vis-a-vis şi el, la cum arată, îşi permite să aibă o prietenă (chiar aşa s-a exprimat :)). I-am zis că înţeleg şi am încheiat discuţia. După un minut sună din nou – aceiaşi poveste. După ce i-am spus pe un ton ferm că sunt la serviciu şi nu mai pot vorbi, nevoiaşul s-a mai înmuiat şi mi-a permis chiar să-i închid telefonul în nas fără să ma onoreze cu un nou apel 🙂

–         crescătorii de iepuri – în general, familii care au o casă sau un apartament, separat de al lor, pe care îl închiriază la cât mai multă lume (eventual mai mulţi în cameră). Băi transformate peste noapte în camere de închiriat (tip celulă), bucătării disfuncţionale, covoare înlocuite cu reviste lipite cu scotch pe podea…ce mai contează? Să fie cât mai mulţi, să iasă banu’!

Teoria ca teoria, da’ practica…

Am luat-o din ziar. Îşi spunea “doamna Cati”. O sun, îmi răspunde o voce mătăhăloasă şi sigură pe ea, care îmi dă indicaţii la ce staţie de metrou trebuie să ajung. Ei…în ziua următoare m-am trezit că, de fapt, de la staţia de metrou, mai erau patru staţii lungi de tramvai până la locuinţa ei…şi, ulterior, o bucată bună de mers pe jos.

Cobor. Mă lasă vreo 10 minute s-o aştept, după care apare o persoană la fel ca vocea (Oare de ce persoanele grosolane / mătăhăloase folosesc diminutive referitor la propriul nume? Am întâlnit des asta…). Pe drum, ascultam poveştile ei despre salariul de 700 de lei (asistentă, mai avea 2 ani până ieşea la pensie) şi despre fostul ei soţ, care era un nemernic 😀 şi mă uitam la lanţul gros de aur de la gâtul ei şi la inelele mai groase decât lanţul, lucrate din topor. Şi-a lăudat apartamentul în care cică investise foarte mult şi e foarte curat. Zona era plină de şmecheraşi, care cică nu se luau de tine dacă nu le dădeai motiv. Acasă, am aflat că locuieşte şi mama ei care e bolnavă, cică era surdă, deşi a participat activ la conversaţie. Mai târziu aveam să aflu că aude voci şi că i se pare tot timpul că vecinii o blestemă. I-a dat psihiatrul (Doctor Traumă :D) medicamente dar aşa, mai slabe, să nu-i facă rău.

Pe drumul de la uşa la cameră a început să culeagă scame invizibile de pe jos, spunând că ea nu suportă mizeria, că face curăţenie tot timpul şi că mama ei spală aragazul de trei ori pe zi. Camera…mică, oameni buni, micăăă, rău de tot, mobilată cam pestriţ. Surpriza a fost că preţul era cu 100 de lei mai mare decât scria în anunţ… Explicaţia? “Păi fac contract legal şi din 500 de lei cât îţi cer ţie, doar 200 îmi rămân mie, restul se duc la stat!” M-a pufnit râsul. Trebuia să mă fi întrebat mai întâi ce facultate am terminat, că nu cred că mai debita aşa o enormitate…  În cameră, am avut surpriza să constat că dulapul era plin cu lucrurile ei. “La mine asta e regula, se vine cu lucruri puţine.” 😀 Alte lucruri interesante pe care le-am aflat au fost:

–         la ea în casă nu se stă cu papuci de casă, că se strică covorul – se stă în şosete, care se spală în fiecare seară;

–         deşi are aspirator, se foloseşte “măturica”;

–         pantofii trebuie spălaţi pe talpă în lighean în fiecare seară, ca să nu se care praf de la cămara special destinată papucilor până la uşă;

–         avea termopane proaspăt montate, din banii pentru înmormântarea maică-sii;

–         avea centrală, dar nici iarna nu prea dădea drumul, ca să nu consume;

Tanti Cati se pare că era glumeaţă rău. Înaintea mea avusese o fată de la Teologie, care era “o puturoasă”, nu făcea curăţenie şi dormea atât de mult încât (citez) “făcea gaură în pat”. În plus, îi afuma şi camera cu lumânări. Internet…cică a avut, dar tanti Cati a intrat o dată peste ea în cameră şi i-a tăiat cablul de net, că “Ce?!!! Ce-i trebuia ei internet!!!”

Oferta ei avea şi două avantaje enorme: că nu este niciun bărbat în casă şi că pe scară există uscător. Lux, vere! Nu ştiu cum am putut să ratez aşa ceva! Poate că totuşi nu i-ar strica un bărbat… 🙂

Dacă stau şi analizez situaţia, tipa nu era proastă chiar deloc. Frumoasă tehnică de manipulare a folosit, probabil că fără să-şi dea seama. Mai întâi a dat în ziar un anunţ frumos formulat, lumea o sună să vină, ea nu zice decât în ziua întâlnirii că apartamentul e departe de metrou, după care…şi chiria e puţin mai mare, dar face forme legale. Anormalităţile le prezintă ca normalităţi, lucrurile normale le prezintă ca avantaje enorme.    

La începutul articolului mă întrebam care este profilul persoanei care primeşte în gazdă. Acum mă întreb care e profilul persoanei care ar accepta condiţiile de lux oferite de tanti Cati.. 😀

Iulie 7, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | 2 comentarii

Şopârla uscată şi binoclul de armată

Stimaţi pământeni, dacă vreodată vă trăsneşte prin cap să faceţi o fişă a postului pentru “pictor” şi căutaţi pe google studii referitoare la trăsăturile de personalitate a celor care se orientează spre această minunată meserie…surpriză! N-o să găsiţi nimic folositor, doar studii din care reiese legătura dintre orientarea spre artă şi predispoziţia spre boli psihice. Totuşi…să nu credeţi că toţi artiştii sunt nebuni, sunt doar  puţin mai…excentrici.

Am avut o dată marea realizare de a lucra pe postul de pictor la o firmuliţă cu o dimensiune deloc de neglijat. Viaţă, nene! Pensoane profesionale, culori profesionale, mergeam la serviciu de plăcere şi, culmea, mai primeam şi bani pentru asta! Ce m-a uimit era lipsa bârfei şi a mâncătoriei. Se pare că pictorii erau hrăniţi bine cu vopsele şi nu pofteau la cărniţa (funcţia) partenerului de penson. În firma aia, mă simţeam ca în nuvela “La ţigănci” – înăuntru era o altă lume, timpul avea o altă dimensiune…În sală se simţea o puternică orientare de tip “cap în nori” şi se vehiculau pantaloni cu turul căzut combinaţi cu lanţuri groase atârnânde, tatuaje complicate, păr lung în codiţe, bărbi de forme perfect geometrice etc. şi mai eram şi eu, distrându-mă şi făcând poze cu un craniu de ghips uitat pe-acolo pe o masă. Cuţitul de paletă era folosit, în fiecare dimineaţă, pentru dozarea cafelei. Totul era perfect…în afara unei mici (la propriu) probleme – doamna G.

De prima dată când am văzut-o intrând în firmă mi-a lăsat senzaţia că duce după ea un aer rece, de doliu. Probabil era şi din cauza ochilor mari şi incredibil de negri, în contrast cu pielea albă şi a părului extrem de lung, negru-albăstrui. Constituţia ei îmi amintea de un bonsai – parcă nu mai fusese lăsată să crească şi era incredibil de slabă. Avea un stil de a se îmbrăca între ciudat şi sărăcăcios.

În general, fiecare-şi vedea de pensula lui dar, uneori, faptul că omul e fiinţă socială îşi urla cuvântul, la unii mai mult, la alţii mai puţin sau deloc. Şi la cine urla din toate balamalele? La doamna G, evident. Şi pe cine a ales ea din toată sala aia, pe post de confident? Pe mine, şi mai evident! De multe ori m-am întrebat care sunt criteriile după care nebunul îşi alege confidentul, ca şi trăsături fizice mă refer, că în rest nu manifestasem mai multă disponibilitate decât ceilalţi.

Pe foarte scurt, profilul doamnei G sună cam aşa: provenită dintr-o familie cu părinţi rigizi (chiar agresivi aş spune…), care au obligat-o să se mărite de foarte tânără împotriva voinţei ei, pentru a o trimite mai repede de acasă (ea ar fi vrut să se călugărească). Ea susţinea că era foarte frumoasă (într-adevăr, era foarte expresivă şi, dacă n-ar fi fost în halul ăla de slabă, ar fi fost foarte frumoasă) şi foarte mulţi bărbaţi umblau după ea, numai că…ei nu-i plăceau bărbaţii, ea ar fi vrut să se călugărească. Avea trei copii făcuţi…cu forţa, faţă de care manifesta o permanentă grijă. Susţinea că nu mănâncă aproape nimic din cauză că e bolnavă şi n-are voie (oare?). Soţul ei era incredibil de gelos, o urmărea şi o controla  tot timpul, de câteva ori a venit după ea la servici să se convingă că nu-l înşeală 😀 Masculilor de genul ăsta: Bre, fraţilor, ce-aveţi?! Cine să vă înşele? O femeie care nu emană deloc sexualitate şi care abia se ţine pe picioare? Şi paradoxul e că bărbaţii de genul ăsta înşeală ei şi li se pare normal  😀 Ăsta, de exemplu, periodic pleca la lucru în Italia, unde avea şi o amantă.  

Să revenim în firmă… Doamna G era ferm convinsă că toată lumea din firmă (în afară de mine, culmea) îi vrea răul, o bârfesc pe la spate, vor să-i strice lucrările ca să fie dată afară etc. Celor cu sindromul persecuţiei: Amărâţilor, credeţi că lumea n-are altceva mai bun de făcut decât să-şi frece creierii şi timpul cu soarta voastră? Ia meditaţi la asta…

Vocile din capul doamnei G îi spuneau clar nu numai că toţi o bârfesc, îi spunea şi ce anume se spune despre ea, drept pentru care ea a fost perfect îndreptăţită (de voci :)) să înceapă să ţipe la una dintre pictoriţe care, culmea, trecuse pe lângă ea fără să-i spună nimic. (schizofrenie?!)

Noi lucram la parter. Doamna G urca la etajul 2 de fiecare dată când avea nevoie la toaletă, pentru că, la parter, bărbaţii de afară o pândeau pe gemuleţ. Mă întreb ce bărbaţi vedea ea, că în timpul programului afară erau doar câini.

Coşmarul ei nu se sfârşea aici. Femeia avea auz ultrasonic – când aştepta la trecerea de pietoni, auzea cum şoferii  din maşini vorbeau unul cu altul despre ea. Asta e culmea, tanti! O fi având oraşul ăla şoferi telepaţi, că altfel nu văd cum ar putea vorbi unii cu alţii, dintr-o maşină închisă într-alta.    

Îmi povestea cum făcea baie – cu haine pe ea. Avea şi motiv femeia: vecinii ei aveau binoclu de la armată, cu care vedeau prin ziduri şi se uitau tot timpul la ea când era în casă, vrând în special s-o vadă dezbrăcată. Automat, îmi veneau în minte următoarele lucruri:

– Ce era în capul copiilor când o vedeau ieşind din baie îmbrăcată, cu hainele şiroind pe ea?

– Cum reuşiseră vecinii să-i vrăjească de ăi de la armată să le dea un binoclu aşa meseriaş? 😛

– Există zvonuri  cum că armata foloseşte tehnologie extraterestră dar…Armata cărei ţări? Şi… Oare chiar să poată vedea prin ziduri aluniţa de pe umărul vecinei? 😛

– Ce vecini erau ăia care stăteau ascunşi în tufişuri cu binoclul la ochi, de dimineaţa până seara, să vadă dezbrăcată o anorexică?  

 😀 😀 😀

Alte amintiri frumoase… În localitatea de unde era ea, era o femeie foarte frumoasă şi un bărbat de acolo se îndrăgostise de ea (sună a basm), dar familia l-a obligat să se însoare cu una urâtă, că aia avea bani (acum sună a telenovelă). Se pare că el s-a conformat şi a rămas frustrat săracu’ că na…aia frumoasă tot îi trecea pe sub nas. Nevastă-sa aia hâdă s-a prins şi, din gelozie, i-a făcut vrăji ălei frumoase şi a omorât-o. Ce vrăji? I-a pus în mâncare o şopârlă uscată, tăiată bucăţele. Aia a mâncat, iar şopârla s-a asamblat la ea în stomac şi s-a zvârcolit până a omorât-o. 🙂 Am şi eu ceva de comentat…

– De unde avea aia o şopârlă uscată?

– Cum a uscat-o? 😀

– Cum de a ajuns să i-o pună în mâncare? (că doar nu era atât de apropiată sufleteşte şi spaţial de femeia frumoasă)

– Cum de aia n-a văzut şopârla din mâncare? Cât de mărunt o fi fost fragmentată?

– Cum s-a hidratat şi asamblat şopârla în stomacul ei? Sucul gastric nu avea nimic de spus?

– Oare mori dacă ţi se zvârcoleşte o şopârlă în burtă? Şi eu am preferinţe culinare mai excentrice uneori, aşa că întreb preventiv… 😛

Ptiu, drace! Când eram mică, îmi plăcea să mă joc cu şopârlele. Acum ştiu care e cauza tuturor relelor din viaţa mea: şopârlele – erau vrăjite! De către cine? Ce mai contează…

Iulie 1, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 2 comentarii