Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Business trip; Ai grijă CUM ȋți dorești…

Dragii moșului, nu știu cȃți dintre voi au citit sau au intenția să citească măcar una din minunatele cărți de automotivare. N-am să mă pierd ȋn detalii, vreau doar să precizez că ideea de bază este: Dacă vrei ceva cu adevărat și crezi că vei obține lucrul respectiv, chiar ȋl vei obține.

Mda…să ȋncepem cu fișa postului…Cȃnd am venit ȋn firma asta, nu exista așa ceva, așa că le-am făcut eu – pe a mea și pe ale celorlalți angajați. Ȋmi amintesc cȃt m-a durut sufletul cȃnd am scris la “Condiții de lucru” “muncă la birou”. Pentru mine, sună de-a dreptul sinistru.

Dar iată că dorințele mi-au fost ascultate și, ȋntr-o dimineață călduroasă de decembrie, mă sună șeful și-mi spune :

“Bă ! Ai 3 zile să ȋnveți italiana !”

Eu : “ 🙂 🙂 🙂 …..oook.”

Șefu’ : “Stai, bă ! Am glumit, bă !”

Eu: „Dacă vreți, o ȋnvăț!“ (Adevarul e că știu o brumă de italiană, numai că n-am exercițiu conversațional…)

Șefu’ : “Stai, bă, liniștită, am glumit. E suficient că știi engleză. ”

După ce am rezolvat-o cu hotelul și cu avionul low cost, eu și colega mea ne-am pregătit de zbor… Ȋn aeroport, ca de obicei, băieții de la check-in aveau un fetiș pentru cizme și curele. Cum vedeau pe cineva cu cizme mai lungi, cum se uitau hulpav la ele și puneau bietul om (care de obicei era de sex feminin) să și le scoată. Și mai cereau și cureaua pe deasupra, ca să le cadă pantalonii bieților pasageri și așa traumatizați de băieții ȋncordați, care păzeau cotloanele aeroportului cu mitraliera ȋn mȃnă (hm…parcă data trecută nu erau). Ȋmi venea să le zic : ”Da, fraților, uitați, ȋn cizma asta stă ascunsă sabia lu’ bunicu’ și ȋn curea am ascunse pachețele cu droguri – comandă specială pentru macaronari !”

Trecem noi și de check-in, trecem și prin ”tunel”, după care ne trezim ȋntr-un univers plin de………soldați 2/2! Ȋn gȃndul meu : ?????!!!!!??????……  Erau…mulți. Peste tot vedeam o masă de imprimeu de camuflaj. O parte dormeau pe jos, cu capul pe rucsac și cu mȃinile pe piept, o parte butonau laptopuri. Alții, mai fresh, mișunau de colo-colo, probabil să-și mai clatească și ei ochii. Doi au trecut pe lȃngă noi, comentȃnd ȋn engleză, ȋnchipuindu­-și că noi nu ȋnțelegem. Și aveau 50% dreptate – colega mea nu știa engleză. De fapt, aveam senzația că am fost trimisă cu ea pe post de translator, body-guard și muncitor.  Mă uitam la luptătorii pentru patrie și mă gȃndeam: “Nene, frumoase ambalaje…Ce marcă or fi?” Răspunsul a venit cȃnd, uitȃndu-mă pe umărul unuia, am văzut sigla : US Army. Ce-o fi căutȃnd ȋn Otopeni ? Păreau cam extenuați…Ȋmi amintisem că, la un moment dat, era cȃt pe ce să mă ȋnrolez și eu ȋn armată 😀 Pȃnă la urmă, am găsit mai multe motive contra decȃt pro, dar a rămas un „dar dacă…”.

Ne-am luat zborul…Plecasem din Romȃnia cu o piatră pe inimă – după ce mi-a comunicat șefu’ programul, mi-am dat seama că nu ne rămȃnea timp pentru făcut poze.  Timpul a zburat (la propriu) și am aterizat, după care a urmat scenariul clasic – ȋntrebat lumea, luat autobuzul, ȋntrebat soferul, coborȃt la gară, luat bilet, consultat panoul cu plecări, mers la linie. Dacă ȋmi amintesc bine, trenul pleca la 22 :41. Colega mea s-a uitat rapid pe panou, a văzut ora, s-a uitat la linie și…fuga să-l prindem. Pe peron – ne foim, ne tot foim, aveam amȃndouă un „bad feeling”. Cȃnd a venit trenul și dăm să ne urcăm ȋn el, aveam un „și mai bad feeling”, așa că am ȋntrebat ȋn ultima clipă pe cineva unde merge trenul. Bineȋnțeles că nu mergea unde vroiam noi… Ne ȋntoarcem noi, ne uităm la panou și ne dăm seama că, de fapt, erau două trenuri care plecau exact la aceeași oră, de la linii diferite și noi mersesem la cel greșit. Ce probabilitate este să se ȋntȃmple asta ? Mică…dar iată că dădu ‘norocul’ peste noi… Și partea cea mai frumoasă era că următorul tren pleca peste 6-7 ore :))) Ȋn Gara de Nord n-am văzut niciodată o situație de genul ăsta.

Ȋn timp ce colega mea se dădea de ceasul morții, i-am propus să mergem să facem poze prin oraș, că na…tot n-aveam ce face… După ce, la ȋndemnul meu, am luat-o pe niște străduțe dubioase ȋntunecate, am decis să ne ȋntoarcem la strada principală. Un italian ȋmi făcea ochi dulci ȋn timp ce eu mă chinuiam să pozez o clădire, de-mi venea să-i zis : „Lasă-mă, bă, băiatule,  că mă bruiezi și-mi tremură mȃna. Și pentru că noaptea folosesc timp de expunere mare și n-am trepied și-mi mai stȃrnești și tu emoții, o să iasă poza aiurea. Ȋnțelegi ?”

Cȃteva sfaturi importante pentru cei care fac călătorii de afaceri ȋn Italia cu ȋncă cineva :

–          nu vă imaginați că vȃnzătorii de bilete, șoferii și turcii (sau ce-or fi fost) care vȃnd pizza la marginea străzii știu engleză. Nu, categoric nu… Se mai nimerește, e drept, cȃte un șofer care știe ȋn schimb franceză. Așa că puneti mușchiu’ și ȋnvățați măcar cȃteva fraze ȋn italiană !

–          mare grijă dacă mergeți la drum cu un coleg anorexic, anorexic ȋn devenire sau la cură de slăbire ! Nu vă lăsați intimidați de texte de genul : „Eu nu mănȃnc seara…’ sau „Mie nu mi-e foame.” Puteți să ripostați cu o replică de genul : „Auzi, colega…eu am mult mai mulți centrimetri pe verticală decȃt tine…și vreau să-i ȋntrețin.”

Mă răzbise foamea. Era trecut de 11 noaptea, magazinele ȋnchise, singurele deschise erau un neam de fast food-uri ȋn care niște turci sau arabi, nu-mi dădeam seama, manevrau pizza, shaorma, clătite etc. Am intrat ȋntr-o cămăruță din asta și am comandat ceva ce părea a fi progenitura rezultată ȋn urma ȋmperecherii dintre o pizza și un rulou. Un tip negricios, cu brațe păroase, m-a servit cu un rȃnjet de satisfacție, probabil din cauză că aveam o figură atȃt de hămesită. Am mȃncat pe stradă, din mers (cui ȋi mai păsa că acolo nimeni nu manca pe stradă ? 🙂 și am ajuns la ceva ce semăna a ȋnceput de castel, doar ȋnceput, că după ce am trecut de poartă, ȋn spate era un patinoar unde se hilizeau adolescenții și o imensitate de cort transparent plin cu cărți, ȋnchis, spre frustrarea mea… Ne-am intersectat cu o drogată, care era prea preocupată de trăirile ei interioare ca să ne mai bage și pe noi ȋn seamă, a urmat un boschetar beat, care ne-a ocolit cu respect, după care…garduri cu țepi, trepte, becuri ȋnalte, frig, mașini care nu claxonau…și imaginea colegei mele, zgribulită, cu gluga pe ochi, tȃrȃind troller-ul care părea mai mare decȃt ea și comentȃnd gravitatea situației ȋn care ne aflam. După ce am simțit cum ne cristalizează trombocitele ȋn sȃnge de frig, ne-am ȋntors ȋn gară. Am căzut de comun acord să dormim ȋn sala de așteptare, ca a doua zi să putem merge la fabrică, vesele și odihnite. Sala de așteptare – cam populată. Se pare că și alții o găsiseră comodă și dormeau lungiți pe scaune sau direct pe ciment. Cu greu, am găsit două locuri, față ȋn față cu un indian bătrȃn, care ne privea curios, la stȃnga, mai ȋncolo, cu o negresă dolofană, jovială, care rȃdea cu poftă. Eu, care trecusem prin experiențe mai fistichii de atȃt, am dormit, relaxat, cu gȃtul strȃmb, cu capul pe geantă. Colega mea s-a foit toată noaptea.

Apoi, lucrurile au decurs normal : ne-am trezit, am luat trenul corect, am dormit și ȋn tren, de la tren am fugit la hotel, după 20 de minute am fugit iar la gară, am luat alt tren și am ajuns la fabrică… Italiencele, extrem de volubile… Am scurtat-o cȃt am putut, am ales și am ȋncărcat marfa ȋn cutii, după care…din nou la gară. Frumos oraș. Ȋmi era ciudă că plecăm și nu apuc să fac poze… Aveam tren chiat atunci, ȋn vreo 20 de minute. Mă duc să iau bilet cȃnd…surpriză… Trenul respectiv tocmai se anulase, deci, mai aveam de așteptat vreo oră jumate pȃnă la următorul. Ce să-i faci ? Așa a vrut destinul…să facem poze… 😀 Am luat-o pe unde am văzut cu ochii, era lumina caldă de dinainte de apus… Am traversat o apă, după care am nimerit ȋntr-o imensitate de parc. Draga mea colegă, femeie de 38 de ani, cu doi copii, ce era să facă? S-a ţinut şi ea după mine, s-a căţărat cu mine pe tot felul de pietre şi rădăcini de copaci, a stat cuminte, de-am pozat-o din toate direcţiile… M-am gândit că ar fi frumos să aibă ce arăta acasă la copii, să vadă şi ei ce înseamnă o călătorie de afaceri 😀 .   

Într-un final, am reuşit să luăm trenul şi să ne întoarcem în oraşul unde aveam hotelul. Bineînţeles, am bântuit străzile până seara târziu, admirând luminile şi masa de oameni într-o cromatică negru-gri (Oare de ce la ei nu era nimeni cu geacă fuchsia sau verde-prăzuliu? :P). Ne-am luat o bere şi ne-am întors la hotel – asta se cheamă team-building. A doua zi, de dimineaţă, am plecat la cealaltă fabrică (de data asta cu  metroul). Acolo, ne-a întâmpinat o italiancă de vreo 50 de ani pe care am simţit-o a fi o fire mai dominantă (ca să nu spun “a dracu’”). Din spatele ei, a apărut până la urmă şi fi-su, cuminte şi supus. Am observat că avea verighetă şi nu m-am putut abţine să n-o căinez pe noră, că are aşa o soacră. Am negociat de mi-a ieşit păr alb (a dracului italiancă!), am vorbit despre situaţia disperată din România, despre criză şi despre clienţii care nu vor mai cumpăra de la noi dacă creştem preţurile (ei, vrăjeală!), ne-am mai clătit şi noi ochii prin depozit, după care am făcut baxurile cu produse şi ne-am mişcat fizicul spre metrou, să prindem trenul, după care avionul. De data asta, după păţaniile anterioare, nici că mi-a mai ars de poze. Ne-am grăbit să luăm primul tren pe care l-am găsit, că dacă pierdeam avionul…nu era chiar de bine…

În aeroport, am râs cu poftă de preţurile de la magazinuţele de cosmetice, după care ne-am orientat către cărţi. Credeţi sau nu, la ei în aeroport, albumele de artă sunt de 3-4 ori mai ieftine decât la noi în librării. Oare de ce?

De data asta, n-am mai dat peste soldaţi. Peisajul a fost cu totul altul – fetiţele noastre plecate la muncă în Italia, întoarse acasă, la soţi (oare?) şi la copii. Înalte, cu o cromatică a părului de un blond-pui sau negru-smoală, cu tatuaje în zona lombară, care vălureau la fiecare mişcare, din cauza straturilor de grăsime, cu pantofi cu toc de 12 şi cu imprimeu de zebră, cu geci scurte, deasupra buricului, dar din blană groasă etc. Una era mai originală – plină de piercing-uri de aur, de cercei grei şi lanţuri groase la gât şi…într-un trening gri. Povesteau lucruri interesante, de genul bătăi în cuplu + scos dinţi şi foloseau des expresia “Tuuu, fatăăă”.

Probabil au fost şi ele trimise într-o călătorie de afaceri… Călătoriile de genul ăsta pot fi, uneori, adevărate drumuri iniţiatice…depinde în ce te iniţiezi. Am ajuns în ţară la miezul nopţii, târâind după noi bagajele pline de cărţi şi de dulciuri pentru cei de-acasă.

În minte îmi rămăsese imaginea departamentului Marketing şi a departamentului Vânzări dormind, unite, în gară.

Decembrie 23, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , | 2 comentarii

Videochatu’ lu’ nea Vali

Cum refulasem eu amintirea unui bărbat important din viața mea…nea Vali.

Era un interviu de angajare… Acțiunea se petrecea cu vreo patru ani ȋn urmă, undeva, departe de capitală. Se apropia vacanța de vară și-mi căutam de lucru. Și cum statutul de student e unul condamnat de angajatori, trebuia să mă mulțumesc și eu cu anunțurile mai…modeste. După ȋndelungi căutări și salarii de 300-400 lei oferite pentru program full-time, rugăciunile mele au fost ascultate și universul și-a mobilizat forțele ȋn favoarea mea. Găsisem ȋn ziar un anunț de angajare pentru agent de marketing. Nu cerea experiență, nu erau impuse condiții, ce să mai comentez, postul ideal pentru un student ! Sun, sperȃnd că-mi va răspunde un angajator binevoitor, nerăbdător să-și pună banii la bătaie pentru pretioasele abilități dobȃndite de mine ȋn facultate. Ȋmi răspunde un domn cam ciudat care, fără prea multă vorbăraie, mă invită la un interviu, la pizzeria lui nou deschisă, ca să „mă vadă, că altfel discutăm cȃnd știe cum arăt”. Ce era să zic ? La cȃte posturi de maseuză și de dansatoare refuzasem, ar fi trebuit să fiu recunoscătoare că mi se oferise ceva pe….hmmm….marketing.

Ajung eu la pizzerie, trec printr-o poartă, apoi prin alta și, cȃnd ajung ȋn cea de-a treia dimensiune, ȋntreb niște băiețași care mișunau pe-acolo unde e Vali. Apare triumfător la orizont, ca un soare apocaliptic, un domn respectabil, cu păr alb, care emana un grad de murdărie interioară cum nu mai văsuzem pȃnă atunci. Ȋmi venea să-i zic : „Stai bre, mai departe, că mă molipsești !” Da’ de unde. Individu’ a venit lȃngă mine, cu un rȃnjet de om politic, că na…era un interviu de angajare. Speram sa se termine repede, așa că l-am ȋntrebat scurt și la obiect care sunt posturile disponibile. N-ar fi fost rău nici un post de chelneriță… Ȋmi prezintă el magnifica lui afacere, ȋmi spune că ar avea nevoie și de o chelneriță (cȃteva lucrau deja) și, inevitabil, ȋncepe să-mi detalieze principiile lui de viață. Ȋn mintea mea era : „De ce ? De ce eu ?” Omu’, deși ajuns la o vȃrstă considerabilă, nu fusese căsătorit și nici n-avea de gȃnd. Bun, nene, dacă tu ești fericit așa, e perfect ! Să ne ȋntoarcem la interviu…

Lăsȃnd la o parte detaliile plictisitoare legate de postul de chelneriță, ȋl ȋntreb despre postul de agent de marketing. Foarte entuziast, ȋmi povestește că e vorba de o firmă de loțiuni pentru plajă și că fetele (adică agenții de marketing 😀 ) trebuie să meargă la mare, să se plimbe pe plajă fără sutien și să dea bărbații pe spate cu cremă (ȋn special pe cei veniți la plajă cu prietena/soția). Asta, bineȋnțeles, cu scopul de a-i face să cumpere. Această ingenioasă strategie de marketing avea la bază crearea unui impact puternic (acu na…ce să zic…dacă impactul se limita doar la sfera psihologică, era bine…). Ce viitor măreț oferă Romȃnia oamenilor de marketing !

Omu’ povestea cu atȃta satisfacție scenarii ȋn care o fătucă topless dădea pe spate cu cremă un mascul ieșit la plajă, ȋn timp ce consoarta lui făcea spume, ȋncȃt mă făcea, inevitabil, să mă ȋntreb care sunt motivele pentru care urăște căsătoria – pentru că era clar că o urăște. Ȋmi venea să-i spun : „Și ia zi tu, băiețel, mămica și tăticul tău nu se ȋnțelegeau prea bine, nu-i așa ? Nu se purtau prea frumos nici cu tine din cauza asta, hai, recunoaște…” 😛 (Ticăloasa de mine… 😀 )

Se tot uită nea Vali la mine, se tot uită…și ajunge la concluzia că sunt fată deșteaptă. Ȋi tot trage el cu fată deșteaptă, pȃnă trece la subiect, mai exact, la posibilitatea de a cȃștiga mulți bani. Ȋmi venea să-i zic : Dom’le, și ia zi, te-a impresionat pȃnă la extaz psihicul meu, nu ? Inteligența mea te-a dat pe spate. Numai că…știi ce ? Cȃnd mă uit la tine, mi se zbȃrlesc neuronii.

Deci…mi-a relatat viața lui, job description-ul postului de agent de marketing și modalitatea ȋn care se desfășoară proba eliminatorie (se pare că eu avusesem un statut special, de trecusem fără test) : fetele (chelnerițele) se dezbrăcau ȋn fața lui, să le vadă dacă arată bine și-i ziceau : „Uite, Vali, asta sunt !” 🙂

Posibilitatea de a cȃștiga mulți bani era un videochat ȋnființat „la inițiativa fetelor”. Partea drăguță era că toată actiunea se desfășura ȋn vila unui popă. Din relatările lui nea Vali am dedus că preacucernicul părinte a fost cam reținut la ȋnceput, după care (vorba aia, „Ce-i frumos și Lui Dumnezeu ȋi place”) s-a obișnuit cu ideea. Deci fetele aveau și protecție divină ȋn meseria lor. Totul era foarte simplu…uneori tot ce aveai de făcut era să stai de vorbă cu „clienții”. Hm…nu era mai simplu și mai ieftin pentru respectivii clienți să meargă să stea de vorbă cu un psiholog ? Pentru că aveau nevoie…clar. Și asta o spun din ce-a mai povestit Vali despre ei. Cum să zic…mi-e teribil de jenă să dau detalii, ȋnsă va puteți imagina și voi. Unii oameni…pur și simplu vor să fie văzuți cȃnd fac anumite lucruri ; și nu mă refer la lucruri pe care le vedeți ȋn mod normal ȋn filme, nici măcar ȋn filmele cu pătrățelul roșu, mă refer la lucruri care necesită…cum să-i zic…o imaginație nu bogată, deviantă.

O poveste care m-a impresionat pȃnă la lacrimi a fost cea a individului ȋndrăgostit pȃnă ȋn lobul urechii de una din fătucile de la videochat. Cică omu’ ȋși dorea atȃt de mult să vină să o vadă, ȋncȃt i-a trimis prin poștă bani să-și cumpere apartament cu trei camere, pentru că ea a zis că nu-i femeie de speță joasă, să se vadă cu el la hotel – ea trebuie să aibă apartamentul ei. Drept urmare, l-a primit. Probabil Vali ȋși imagina ca eu și cred ce debitează el 😀

Scopul fetelor era, ȋn concluzie, să facă un client bogat să „se ȋndrăgostească” de ele. Era interesant felul ȋn care moș Vali spunea „să se ȋndrăgostească”. Era clar, din tonul cu care o spunea, că acest sentiment ȋi era total necunoscut și-i era imposibil să-l redea chiar și ȋn cuvinte.

Ȋn vara aia m-am angajat ca pictor… Și uite-așa ratează unii șansele pe care le oferă viața. Cum n-am vrut eu să mă angajez la videochatu’ din vila popii… Probabil aveam acum și casă și mașină și băteam Mall-urile pe niște tocuri ascuțite (sper să nu plătesc amendă dacă le port fără să fiu angajată la videochat 😀 ).

Vorba aia…Ce-și face omu’ cu mȃna lui, videochat de cheamă!   

P.S. Da’ bine că ȋnființați videochaturi peste videochaturi, dar n-ați pune mȃna să faceți și voi, de exemplu, o bibliotecă :))))))))))) !!!

Decembrie 3, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 3 comentarii