Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Vă rugăm, cetățeni, respectați organul!

Am făcut de curȃnd o drumeție la Secția D de Poliție a capitalei. Ȋnainte de a continua, țin să menționez că nu am nimic (de ȋmpărțit :D) cu polițiștii, că am cunoscut un număr deloc de neglijat de polițiști frumoși și deștepți și că…na…opiniile se mai schimbă ȋn funcție de experiență 😛

Acu cȃțiva ani, cȃnd lucram ca reporter, mi-a fost dat să am onoarea de a intervieva niște minunate organe de poliție. Urc…bat la ușă…intru…ȋntr-o cameră pliiiină de polițiști blonzi, care rȃdeau (nu se știe de ce). Wow! Ce experiență interesantă! Cȃtă grijă și interes are destinul față de mine – mi-a pus Dumnezeu mȃna-n cap și m-a aruncat ȋntr-o cameră cu polițiști blonzi (toți !!!!!) și de-a pururea veseli. Vorba aia : „Fă-mă, Doamne, val de tei și m-aruncă-ntre femei !” Ei…pe mine, fiind femeie, m-a aruncat ȋntre politiști. Ce era să fac…din respect pentru rȃsul lor, am rȃs și eu de…blonzimea lor. 

Revenind…am fost la secția D de poliție și, la recepție, am fost ȋntȃmpinată de un polițist vechi ȋn meserie, cu mulți ani de practică ȋn spate. Vă puteți da seama de asta după burtoacă – cu cȃt e mai mare, cu atȃt e ȋn sistem de mai mulți ani, cu cȃt e lăsată mai ȋn jos, cu atȃt e mai vechi ȋn munca de stat cu șezutu’  la birou. Dar vai! Uitasem să-mi scot de pe frunte eticheta „om dispus să asculte problemele emoționale ale polițiștilor”! Greșeala mea… Bietul homo polițistus infectus a și ȋnceput : că are un salariu de 20 de milioane după 20 de ani de muncă ȋn sistem (20:20 Ce tare ! o fi vreo legătură numerologică…), că lucrează și sȃmbăta, că stă mult la serviciu…etc… Nene, ia ascultă aici, ca de la non-polițist la nul-polițist : Știu că STAI mult la serviciu, dar ȋți pot da un sfat : Nu mai STA ! Pune burtoaca gelatinoasă, făcătoare de valuri, la treabă și marș la alergat hoțișori ! Era clar, omu‘ era frustrat. Mai avea puțin și plȃngea. Era cȃt pe ce să-i confirm că viața e de cacao, nu merită trăită și singura soluție e să-și pună ștreangul de gȃt ; dar m-am oprit – dacă ar fi recurs la asemenea gest, le-ar fi dat de lucru colegilor lui de secție și ar fi devenit și ăia frustrați că muncesc prea mult, poate ar fi stat de vorbă cu mine, le-aș fi spus să-și pună ștreangul de gȃt, ar fi dat de lucru altor colegi…și uite-așa aș fi creat locuri de muncă, printr-o rotație continuă de polițiști.

Cȃnd să plec, nu știu ce-i veni și-mi zice că pe lumea asta există două lucruri care nu se ȋntorc ȋnapoi. Pauză… M-am uitat ȋn ochii lui săltăreți, afundați ȋn scăfȃrlia seacă și ce mi-a venit ȋn minte (după privirea pe care o avea) a fost „virginitatea și vorba spusă”.  Acu…c-o fi vrut să spuna asta…că nu…ziceți și voi. O fi ăsta un proverb și eu nu-l știu. O fi făcȃnd parte din cultura organelor de poliție…

Ȋn celălalt birou, mă aștepta un alt organ, cu alură de animal domesticit, cu ochi superbi, verzi-albăstrui și un bronz impecabil (oare ăsta de unde a avut bani de concediu ?! cine știe cȃt a răbdat de foame…). Ȋntre timp, a mai răsărit unu’, cu ochi albaștri și buze suflecate. Se lăuda că are 2 copii și că i-a venit ȋntreținerea 2 milioane (hm…cam des a apărut cifra 2 ȋn ziua aia…). Ȋn timp ce vorbeam cu primul, ăsta cu buze suflecate se uita pe un bon pe care a reușit să citească „nuga” și a zis ȋntr-un final că pe ăla i-l decontează FISC-ul. Tot ăsta povestea de un coleg de-al lor (tot organ!) pe care l-au găsit ȋntr-o dimineață ȋn șlapi, cu prosopul după gȃt, făcȃnd duș la chiuveta din secție. Probabil o fi ȋncercat omul să-și spele păcatele și ăia nu l-au lăsat. Atitudinea asta zeflemistă o să provoace o inflație de organe ȋn iad…

Organul bronzat, să nu se lase mai prejos, găsi de cuviință să povestească un interogatoriu cu un infractor a cărui personalitate o găsea interesantă. Aș zice chiar că era atras/fascinat de el 😀 Cică omulețu’ era taaare ciudat: pe de o parte ȋi povestea ceva serios, pe de altă parte ȋi făcea cu ochiu’ și zȃmbea din priviri. Mamă, mamă! Dăduse peste o incongruență ȋn cariera lui de polițist – infractorul una spunea, alta exprima. Wow! Ce fascinant! Așa ceva mai rar ȋntȃlnești. Tot el spunea că cea mai mare realizare pe care o poate avea un polițist e să citească omul din fața lui. Parerea mea e că cea mai mare realizare e să citească omul din spatele lui, ȋn special atunci cȃnd se pregătește să scoată pistolul 😀

Polițiștii erau veseli…relaxați…fumau…erau incongruenți. Pe de o parte spuneau că sunt frustrați, că au salarii mici și muncesc mult, pe de altă parte fumul se ridica ȋn rotocoale dense deasupra burții, ca norii deasupra muntelui Fuji.

Organul cu buze suflecate se trezi și el; și-a adus aminte de un coleg și a ȋnceput să depene, admirativ, amintiri despre el – era un om realizat, ȋnvățase să joace Solitaire ȋn doar cȃțiva ani, de cȃnd era ȋn sistem.

Concluzii:

–          statul se ocupă de bronzul Poliției Romȃne, dar de sănătatea lor (ȋn special cea mentală), nu;

–         pe un polițist ȋl recunoști după fizionomia burții lui;

–          statul nu se ocupă deloc de igiena corporală (să nu mai zic de aia sufletească) a polițiștilor (puneți-le, dom’le, o cadă, că fac naibii baie ȋn chiuvetă! Nu vreau să-mi imaginez ce fac cu WC-ul; l-o fi crezȃnd frigider…);

–          polițiștii sunt frustrați pentru că stau, așa că…dați-le de lucru!    

–          lucruri cu potențial de a nu se ȋntoarce ȋnapoi: benzina din rezervorul mașinii de poliție (ȋn special cȃnd e folosită pentru mers la magazinul de pe colț ȋn scopul achiziționării produsului „țigări”), apa trasă la WC-ul din secția de poliție, neuronii sacrificați pe altarul satanist al culturii organizaționale…organice.

Iartă-i, Băse, că nu știu ce fac!

P.S. Nu vă fie frică vouă, fii României (plai binecuvântat), de organe. Adevărat vă spun vouă, am traversat poteca iadului şi nu era trecere de pietoni şi fiul diavolului m-a vazut. Mă aştepta de partea cealaltă să-mi ia sufletul cu unealta blestemată, fluierul. A vrut să mă scrie în catastif dar…am rupt-o la fugă, căci am văzut lumina la celălalt capăt. Fiul diavolului nu m-a putut prinde (din cauza burtoacei), căci eu am crezut în visul meu, o lume fără amenzi, fără fluiere…fără organe diforme.

(Asta s-a întâmplat cândva, demult, într-un orăsel de provincie. În Bucale nu-ţi puşca nimeni amendă dacă traversezi neregulamentar :D) 

Anunțuri

August 4, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | Lasă un comentariu

Cine ne bântuie băncile; Găinile lui Adam

Am o simpatie deosebită pentru angajaţii de la bancă – fluturaşi de birou. De ce fluturaşi de birou? Hm… Asta mi-a venit  în minte când am văzut un angajat al băncii sub 1,70 m, cu o constituţie fragilă, graţios în cămăşuţa lui roz-pal, cu talia strânsă bine de o cureluşă de piele. Flutura de colo-colo, transportând foi, care mai de care mai semnată şi mai ştampilată. E drept, mai sunt şi unii care aduc mai degrabă cu nişte bondari (probabil angajaţi vechi, hrăniţi bine cu comisioane…). Şi femeile sunt specimene interesante – în general stilul Barbie. Ca şi caracteristici speciale: păr drept+breton până la jumătatea ochiului şi/sau bluză care stă să crape în zona bustului (de aceea trebuie musai un nasture descheiat) şi/sau haine în contraste puternice (in special dresuri colorate) îmbrăcând corpul filiform etc etc…

Am să mă opresc puţin asupra personajului Adam, viitor finanţist, mai exact, student la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor. Mi-a atras atenţia de cum a intrat pe uşă (cum altfel?!); venise la colega mea de cameră. Era…un frumos exemplar narcisic. Se pare că şi el m-a remarcat şi, după un scan rapid, găsi de cuviinţă că sunt un excelent interlocutor pentru măreaţa lui persoană. Oameni dragi…aş vrea din tot sufletul să vă redau poveştile lui având în centru propria persoană – fapte de vitejie, însă…am fost atât de emoţionată, m-am implicat afectiv atât de mult, încât…nu mai ţin minte nimic. Există totuşi două elemente care mi-au atras atenţia. Fiind iubitoare de animale şi preocupată de imagine, am reţinut găinile şi cojocul.

Când l-am văzut prima dată, avea un superb cojocel maro, din blană naturală. Fără nicio tangenţă la ce se discuta în cameră, a început să-şi laude cojocul – cât e de bun (l-a scos, îl pipăia, îl întorcea pe toate părţile), că e croit perfect, că e din blană naturală, că dacă l-ar vinde acuma ar lua 4 milioane pe el 🙂

După ce şi-a lăudat cojocul, a început să-şi laude găinile… Băiatu’ era de pe undeva de la ţară şi avea găini pintenate şi maaari, mari de tot. Dacă dimensiunea lor reală corespundea cu cea arătată de el, cred că e deja în cartea recordurilor – el pentru narcisism, găinile pentru gigantism. Spunea cât de mult le iubeşte şi cum le ia în braţe şi cât sunt de fumoase (hm…se pare totuşi că omu’ nu se iubea doar pe el).  

Măi, băiete, măi, te-aş lua de bărbat, zău aşa!  Şi ce mai bărbat: viitor lucrător la bancă, cu cojoc şi cu găini! Nu ştiu cum am putut să fiu atât de oarbă să ratez o asemenea frumuşanie de om, cu un aşa potenţial, cu ochi albaştri încrustaţi în tenul măsliniu.

Dar timpul a trecut. A rămas doar amintirea lui Adam şi a găinilor sale  gigant, de care tot pomenesc când mă întâlnesc cu fetele 🙂 Oare or mai trăi? Oare au mai crescut? 😀 Oare prin ce bancă e Adam, lăudându-şi cojocul şi găinile?

Iulie 19, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 2 comentarii

Arhetipul marii gazde

Un blestem chinezesc sună cam aşa: “Să trăieşti vremuri interesante!” Nu mi se pare chiar blestem… 🙂

Ar fi interesant de construit profilul individului care primeşte persoane în gazdă. Cred că ar rezulta mai multe variante semnificative:

–         bătrâna pensionară răbdătoare de foame, care primeşte în gazdă o fată, preferabil studentă, liniştită şi…curată 😀 Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenta neajutorare a bătrânii, în spatele figurii venerabile se ascunde un monstru care te va urmări (fizic sau spiritual) în încercarea ta de a cunoaşte curentul electric şi apa (nu amândouă deodată!!!). Posibil ca, cu vârsta, abilităţile extrasenzoriale să se dezvolte incredibil de bine la anumite categorii de pensionari, ca de exemplu abilitatea de a măsura de la distanţă consumul de apă şi numărul de băgări în priză a diverselor tipuri de încărcătoare.

–         bătrâna nesatisfăcută social – cu o acută nevoie de socializare. Indiferent ce entitate primeşte în gazdă, proiectează automat asupra ei imaginea unei prietene/psiholog. Mai exact, va fi tot timpul pe capul tău să-ţi povestească întâmplări din copilăria ei nefericită sau mârlăniile pe care i le fac vecinii ei (care de obicei sunt ori moldoveni, ori de altă religie, ori cu o meserie dată naibii, ca de exemplu avocat :D). Pregăteşte-te spiritualiceşte să auzi Cioc! Cioc! În uşă din 10 în 10 minute, după care o nouă bârfă, care parcă nu se mai termină (vecini activi în ale maleficului, ce să-i faci…?)

–         nevoiaşul –  spun “nevoiaş” pentru că omul are diferite nevoi, nesatisfăcute, evident. Omul îşi caută, de obicei, o fată curată, liniştită (nu neapărat în această ordine), pe post de colegă de apartament. Tare mă roade aşa o curiozitate câţi dintre ei şi găsesc…sau poate renunţă măcar la unul din atribute. Un nevoiaş din ăsta mi-a răspuns şi mie o dată la telefon, mi-a descris condiţiile de locuit şi preţul, i-am zis că, eventual, am să-l sun în ziua următoare, am închis frumos telefonul şi…După vreo două minute telefonul sună. Era nevoiaşul. Mi-a răspuns cu un soi de agresivitate amestecată cu disperare. Deşi nu pusesem deloc problema aşa, a început, cu un debit verbal mai des întâlnit la femei decât la bărbaţi, să încerce să mă convingă că el nu vrea o colegă de apartament pe post de amantă, că el vrea o fată să locuiască în apartament cu el pentru că e mai curată 😀 Cică prietena lui locuieşte vis-a-vis şi el, la cum arată, îşi permite să aibă o prietenă (chiar aşa s-a exprimat :)). I-am zis că înţeleg şi am încheiat discuţia. După un minut sună din nou – aceiaşi poveste. După ce i-am spus pe un ton ferm că sunt la serviciu şi nu mai pot vorbi, nevoiaşul s-a mai înmuiat şi mi-a permis chiar să-i închid telefonul în nas fără să ma onoreze cu un nou apel 🙂

–         crescătorii de iepuri – în general, familii care au o casă sau un apartament, separat de al lor, pe care îl închiriază la cât mai multă lume (eventual mai mulţi în cameră). Băi transformate peste noapte în camere de închiriat (tip celulă), bucătării disfuncţionale, covoare înlocuite cu reviste lipite cu scotch pe podea…ce mai contează? Să fie cât mai mulţi, să iasă banu’!

Teoria ca teoria, da’ practica…

Am luat-o din ziar. Îşi spunea “doamna Cati”. O sun, îmi răspunde o voce mătăhăloasă şi sigură pe ea, care îmi dă indicaţii la ce staţie de metrou trebuie să ajung. Ei…în ziua următoare m-am trezit că, de fapt, de la staţia de metrou, mai erau patru staţii lungi de tramvai până la locuinţa ei…şi, ulterior, o bucată bună de mers pe jos.

Cobor. Mă lasă vreo 10 minute s-o aştept, după care apare o persoană la fel ca vocea (Oare de ce persoanele grosolane / mătăhăloase folosesc diminutive referitor la propriul nume? Am întâlnit des asta…). Pe drum, ascultam poveştile ei despre salariul de 700 de lei (asistentă, mai avea 2 ani până ieşea la pensie) şi despre fostul ei soţ, care era un nemernic 😀 şi mă uitam la lanţul gros de aur de la gâtul ei şi la inelele mai groase decât lanţul, lucrate din topor. Şi-a lăudat apartamentul în care cică investise foarte mult şi e foarte curat. Zona era plină de şmecheraşi, care cică nu se luau de tine dacă nu le dădeai motiv. Acasă, am aflat că locuieşte şi mama ei care e bolnavă, cică era surdă, deşi a participat activ la conversaţie. Mai târziu aveam să aflu că aude voci şi că i se pare tot timpul că vecinii o blestemă. I-a dat psihiatrul (Doctor Traumă :D) medicamente dar aşa, mai slabe, să nu-i facă rău.

Pe drumul de la uşa la cameră a început să culeagă scame invizibile de pe jos, spunând că ea nu suportă mizeria, că face curăţenie tot timpul şi că mama ei spală aragazul de trei ori pe zi. Camera…mică, oameni buni, micăăă, rău de tot, mobilată cam pestriţ. Surpriza a fost că preţul era cu 100 de lei mai mare decât scria în anunţ… Explicaţia? “Păi fac contract legal şi din 500 de lei cât îţi cer ţie, doar 200 îmi rămân mie, restul se duc la stat!” M-a pufnit râsul. Trebuia să mă fi întrebat mai întâi ce facultate am terminat, că nu cred că mai debita aşa o enormitate…  În cameră, am avut surpriza să constat că dulapul era plin cu lucrurile ei. “La mine asta e regula, se vine cu lucruri puţine.” 😀 Alte lucruri interesante pe care le-am aflat au fost:

–         la ea în casă nu se stă cu papuci de casă, că se strică covorul – se stă în şosete, care se spală în fiecare seară;

–         deşi are aspirator, se foloseşte “măturica”;

–         pantofii trebuie spălaţi pe talpă în lighean în fiecare seară, ca să nu se care praf de la cămara special destinată papucilor până la uşă;

–         avea termopane proaspăt montate, din banii pentru înmormântarea maică-sii;

–         avea centrală, dar nici iarna nu prea dădea drumul, ca să nu consume;

Tanti Cati se pare că era glumeaţă rău. Înaintea mea avusese o fată de la Teologie, care era “o puturoasă”, nu făcea curăţenie şi dormea atât de mult încât (citez) “făcea gaură în pat”. În plus, îi afuma şi camera cu lumânări. Internet…cică a avut, dar tanti Cati a intrat o dată peste ea în cameră şi i-a tăiat cablul de net, că “Ce?!!! Ce-i trebuia ei internet!!!”

Oferta ei avea şi două avantaje enorme: că nu este niciun bărbat în casă şi că pe scară există uscător. Lux, vere! Nu ştiu cum am putut să ratez aşa ceva! Poate că totuşi nu i-ar strica un bărbat… 🙂

Dacă stau şi analizez situaţia, tipa nu era proastă chiar deloc. Frumoasă tehnică de manipulare a folosit, probabil că fără să-şi dea seama. Mai întâi a dat în ziar un anunţ frumos formulat, lumea o sună să vină, ea nu zice decât în ziua întâlnirii că apartamentul e departe de metrou, după care…şi chiria e puţin mai mare, dar face forme legale. Anormalităţile le prezintă ca normalităţi, lucrurile normale le prezintă ca avantaje enorme.    

La începutul articolului mă întrebam care este profilul persoanei care primeşte în gazdă. Acum mă întreb care e profilul persoanei care ar accepta condiţiile de lux oferite de tanti Cati.. 😀

Iulie 7, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | 2 comentarii

Şopârla uscată şi binoclul de armată

Stimaţi pământeni, dacă vreodată vă trăsneşte prin cap să faceţi o fişă a postului pentru “pictor” şi căutaţi pe google studii referitoare la trăsăturile de personalitate a celor care se orientează spre această minunată meserie…surpriză! N-o să găsiţi nimic folositor, doar studii din care reiese legătura dintre orientarea spre artă şi predispoziţia spre boli psihice. Totuşi…să nu credeţi că toţi artiştii sunt nebuni, sunt doar  puţin mai…excentrici.

Am avut o dată marea realizare de a lucra pe postul de pictor la o firmuliţă cu o dimensiune deloc de neglijat. Viaţă, nene! Pensoane profesionale, culori profesionale, mergeam la serviciu de plăcere şi, culmea, mai primeam şi bani pentru asta! Ce m-a uimit era lipsa bârfei şi a mâncătoriei. Se pare că pictorii erau hrăniţi bine cu vopsele şi nu pofteau la cărniţa (funcţia) partenerului de penson. În firma aia, mă simţeam ca în nuvela “La ţigănci” – înăuntru era o altă lume, timpul avea o altă dimensiune…În sală se simţea o puternică orientare de tip “cap în nori” şi se vehiculau pantaloni cu turul căzut combinaţi cu lanţuri groase atârnânde, tatuaje complicate, păr lung în codiţe, bărbi de forme perfect geometrice etc. şi mai eram şi eu, distrându-mă şi făcând poze cu un craniu de ghips uitat pe-acolo pe o masă. Cuţitul de paletă era folosit, în fiecare dimineaţă, pentru dozarea cafelei. Totul era perfect…în afara unei mici (la propriu) probleme – doamna G.

De prima dată când am văzut-o intrând în firmă mi-a lăsat senzaţia că duce după ea un aer rece, de doliu. Probabil era şi din cauza ochilor mari şi incredibil de negri, în contrast cu pielea albă şi a părului extrem de lung, negru-albăstrui. Constituţia ei îmi amintea de un bonsai – parcă nu mai fusese lăsată să crească şi era incredibil de slabă. Avea un stil de a se îmbrăca între ciudat şi sărăcăcios.

În general, fiecare-şi vedea de pensula lui dar, uneori, faptul că omul e fiinţă socială îşi urla cuvântul, la unii mai mult, la alţii mai puţin sau deloc. Şi la cine urla din toate balamalele? La doamna G, evident. Şi pe cine a ales ea din toată sala aia, pe post de confident? Pe mine, şi mai evident! De multe ori m-am întrebat care sunt criteriile după care nebunul îşi alege confidentul, ca şi trăsături fizice mă refer, că în rest nu manifestasem mai multă disponibilitate decât ceilalţi.

Pe foarte scurt, profilul doamnei G sună cam aşa: provenită dintr-o familie cu părinţi rigizi (chiar agresivi aş spune…), care au obligat-o să se mărite de foarte tânără împotriva voinţei ei, pentru a o trimite mai repede de acasă (ea ar fi vrut să se călugărească). Ea susţinea că era foarte frumoasă (într-adevăr, era foarte expresivă şi, dacă n-ar fi fost în halul ăla de slabă, ar fi fost foarte frumoasă) şi foarte mulţi bărbaţi umblau după ea, numai că…ei nu-i plăceau bărbaţii, ea ar fi vrut să se călugărească. Avea trei copii făcuţi…cu forţa, faţă de care manifesta o permanentă grijă. Susţinea că nu mănâncă aproape nimic din cauză că e bolnavă şi n-are voie (oare?). Soţul ei era incredibil de gelos, o urmărea şi o controla  tot timpul, de câteva ori a venit după ea la servici să se convingă că nu-l înşeală 😀 Masculilor de genul ăsta: Bre, fraţilor, ce-aveţi?! Cine să vă înşele? O femeie care nu emană deloc sexualitate şi care abia se ţine pe picioare? Şi paradoxul e că bărbaţii de genul ăsta înşeală ei şi li se pare normal  😀 Ăsta, de exemplu, periodic pleca la lucru în Italia, unde avea şi o amantă.  

Să revenim în firmă… Doamna G era ferm convinsă că toată lumea din firmă (în afară de mine, culmea) îi vrea răul, o bârfesc pe la spate, vor să-i strice lucrările ca să fie dată afară etc. Celor cu sindromul persecuţiei: Amărâţilor, credeţi că lumea n-are altceva mai bun de făcut decât să-şi frece creierii şi timpul cu soarta voastră? Ia meditaţi la asta…

Vocile din capul doamnei G îi spuneau clar nu numai că toţi o bârfesc, îi spunea şi ce anume se spune despre ea, drept pentru care ea a fost perfect îndreptăţită (de voci :)) să înceapă să ţipe la una dintre pictoriţe care, culmea, trecuse pe lângă ea fără să-i spună nimic. (schizofrenie?!)

Noi lucram la parter. Doamna G urca la etajul 2 de fiecare dată când avea nevoie la toaletă, pentru că, la parter, bărbaţii de afară o pândeau pe gemuleţ. Mă întreb ce bărbaţi vedea ea, că în timpul programului afară erau doar câini.

Coşmarul ei nu se sfârşea aici. Femeia avea auz ultrasonic – când aştepta la trecerea de pietoni, auzea cum şoferii  din maşini vorbeau unul cu altul despre ea. Asta e culmea, tanti! O fi având oraşul ăla şoferi telepaţi, că altfel nu văd cum ar putea vorbi unii cu alţii, dintr-o maşină închisă într-alta.    

Îmi povestea cum făcea baie – cu haine pe ea. Avea şi motiv femeia: vecinii ei aveau binoclu de la armată, cu care vedeau prin ziduri şi se uitau tot timpul la ea când era în casă, vrând în special s-o vadă dezbrăcată. Automat, îmi veneau în minte următoarele lucruri:

– Ce era în capul copiilor când o vedeau ieşind din baie îmbrăcată, cu hainele şiroind pe ea?

– Cum reuşiseră vecinii să-i vrăjească de ăi de la armată să le dea un binoclu aşa meseriaş? 😛

– Există zvonuri  cum că armata foloseşte tehnologie extraterestră dar…Armata cărei ţări? Şi… Oare chiar să poată vedea prin ziduri aluniţa de pe umărul vecinei? 😛

– Ce vecini erau ăia care stăteau ascunşi în tufişuri cu binoclul la ochi, de dimineaţa până seara, să vadă dezbrăcată o anorexică?  

 😀 😀 😀

Alte amintiri frumoase… În localitatea de unde era ea, era o femeie foarte frumoasă şi un bărbat de acolo se îndrăgostise de ea (sună a basm), dar familia l-a obligat să se însoare cu una urâtă, că aia avea bani (acum sună a telenovelă). Se pare că el s-a conformat şi a rămas frustrat săracu’ că na…aia frumoasă tot îi trecea pe sub nas. Nevastă-sa aia hâdă s-a prins şi, din gelozie, i-a făcut vrăji ălei frumoase şi a omorât-o. Ce vrăji? I-a pus în mâncare o şopârlă uscată, tăiată bucăţele. Aia a mâncat, iar şopârla s-a asamblat la ea în stomac şi s-a zvârcolit până a omorât-o. 🙂 Am şi eu ceva de comentat…

– De unde avea aia o şopârlă uscată?

– Cum a uscat-o? 😀

– Cum de a ajuns să i-o pună în mâncare? (că doar nu era atât de apropiată sufleteşte şi spaţial de femeia frumoasă)

– Cum de aia n-a văzut şopârla din mâncare? Cât de mărunt o fi fost fragmentată?

– Cum s-a hidratat şi asamblat şopârla în stomacul ei? Sucul gastric nu avea nimic de spus?

– Oare mori dacă ţi se zvârcoleşte o şopârlă în burtă? Şi eu am preferinţe culinare mai excentrice uneori, aşa că întreb preventiv… 😛

Ptiu, drace! Când eram mică, îmi plăcea să mă joc cu şopârlele. Acum ştiu care e cauza tuturor relelor din viaţa mea: şopârlele – erau vrăjite! De către cine? Ce mai contează…

Iulie 1, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 2 comentarii

Lucrul cu portarul

Uneori, omul are nevoie de liniște să lucreze și unde altundeva să caute liniștea necesară studiului decȃt la facultate?

Mai aveam cȃteva zile pȃnă la predarea disertației. Era o sȃmbăta pustie; aproape nimeni nu bȃntuia pe străzile capitalei. Mă trezisem de dimineață și o luasem la semi-fugă spre minunatul sediu al facultății unde speram să găsesc un coltișor liber de masă și o priză pentru laptop. Ceea ce speram să NU găsesc era compania nedorită.

Săli libere erau destule. Eram fericită – patru pereți și o priză numai pentru mine și pentru laptopul meu 😀 Ȋntre noi doi există o relație cu totul specială – eu ȋi mȃngȃi tastele fine și el mă ȋncȃntă cu wide-screen-ul lui. Nici nu am realizat cȃnd au trecut cȃteva ore ȋn care am lucrat cȃnd…dintr-o dată o mȃnă brutală apasă violent clanța ușii (laptopul tresare sub mȃinile mele, ȋncerc să-l liniștesc) și intră o măgăoaie care, după cum bine am presupus, era portarul facultății. Se uită ușor tresărind la mine (nu se aștepta să vadă un subiect uman postat acolo, ȋn bancă, cȃnd restul facultății era pustie). L-am salutat, m-a salutat și el cu jumătate de gură și cu ochii lui albaștri, tulburi, care parcă se uitau ȋn trei direcții deodată. I-am explicat, frumos, ca am venit să lucrez la disertație. Nu m-am gȃndit ca există posibilitatea ca el habar să n-aibă ce e aia o disertație, fapt ce avea să-mi creeze probleme mai tȃrziu… Este adevărat, cuvȃntul “disertație”sună cam dubios 😛

Omul se plictisise, așa că a găsit de cuviință să mă ȋncȃnte pe mine cu gȃndurile lui mărețe. A ȋnceput prin a-mi spune că nu e absolut nicio problema că sunt acolo, că e chiar foarte bine, să stau și să lucrez liniștită (ȋn timpul ăsta se uita cu neȋncredere la mine). Spunea că el controlează periodic sălile pentru că este un student de la altă facultate, nu știe de la care, dar de la alta, nu de la asta, care nu se știe ce a făcut și cum a reușit să obțină permis la biliotecă aici ȋn scopul de a le teroriza pe bibliotecare. Cică venea ȋn fiecare zi și nu mai vroia să plece, se purta obraznic cu ele și, din cauza lui, ei nu puteau ȋnchide facultatea. 😀 Ce să zic, dom’le, dubios, dubios rău de tot. Vă dați seama? Cine știe prin ce mijloace necurate o fi obținut studentul ăla permis aici (și-o fi vȃndut sufletul:D). O fi fost vreun psihopat, ȋn orice caz, unul interesant – venea ZILNIC și stătea atȃt de mult la bibliotecă (nu de alta, doar ca să le terorizeze pe bibliotecare) că nu puteau ȋnchide facultatea din cauza lui. O fi avut omu’ niște bombe montate pe el și, ȋn momentul ȋn care era invitat afară, să poată ȋnchide ăștia facultatea, i-o fi amenințat că le detonează și aruncă totul ȋn aer.

Portarul mi-a repetat de vreo trei ori la rȃnd povestea cu studentul de la altă facultate (nu se știe de la care), cu un aer revoltat, după care m-a lăsat să mă benoclez ȋn continuare ȋn laptopul meu. După ȋncă vreo două ore a venit să vadă din nou ce fac, afișȃnd același zȃmbet strȃmb și exprimȃnd aceeași mȃnie pe bietul student intrus. Omu’ mă făcuse curioasă. Era cȃt pe ce să-i cer să-mi facă cunoștință cu el, poate puneam la cale ȋmpreună surparea psihică a bibliotecarelor.

Seara am plecat…pentru a reveni ȋn forță a doua zi. Am lucrat eu cȃt am lucrat cȃnd, dintr-o dată, ușa este izbită in lături și pe ea văd intrȃnd…o burtă mare, tremurȃndă, păroasă și cu un tatuaj, după care apare și portarul – transpirat și plin de păr pe tot corpul. De data asta lasă politețurile și mă ia direct: „Auziți, mie ȋmi păreți foarte dubioasă.” (și explicația) „Ați venit și ier și azi aici.” Ok, moșule, care e legătura dintre astea două?! I-am răspuns, calm, ca am venit să lucrez, că nu deranjez pe nimeni și tot ce fac este să scriu la laptop. Explicația mea nu a părut să-l mulțumească, așa că a ȋnceput să mă amenințe să-l sună pe șeful lui, că eu, din punct de vedere legal, nu am dreptul să fiu acolo. Mă prăpădeam de rȃs 😀 L-am invitat să-și sune șeful ; bineȋnțeles că n-a făcut-o, și-ar fi luat și nișe șuturi ȋn fund de la bietul om care, probabil, se bucura și el de week-end și nu-l interesa că facultatea a fost invadată de o studentă dubioasă cu un laptop ȋn dotare – armă mortală. Ȋn timp ce portarul ȋși fȃțȃia burta transpirată și tatuată prin fața mea, mai scotea și niște bombe de genul:

„Am eu niște poze cu studenți, le am acolo jos la mine…”

Eu (ce fel de poze, perversule?): „Ce fel de poze?”

Paranoicul: „Poze cu studenți moldoveni!”

Eu (pocneam de rȃs).

El: „studenți pe care trebuie să-i urmăresc, că sunt dubioși.”

Eu: „Ȋn ce sens dubioși? Ce au făcut?” 😀

El: „Ei…ce au făcut…Nu știți ce fac studenții moldoveni?! Sunt foarte periculoși!!!”

Eu: „Nu, nu știu…”

El: „Eheiii…”

Pot spune că am rămas și acuma cu enigma „ce fac studenții moldoveni?!”.

După care, a ȋnceput să-mi repete obsesiv că-i par o persoană dubioasă, să părăsesc facultatea imediat, că el are aparatură de zeci de mii de euro la parter. Era cȃt pe ce să-i spun „Mulțumesc că mi-ați spus unde e aparatura aia, că de cȃnd o căutam. Așa, mă duc direct și o fur, o ȋnghesui ȋn geantă, lȃngă laptop :D”

I-am promis că o să plec ȋn curȃnd, am mai stat juma de oră și….am plecat. Cȃnd am ieșit, portarul era ȋn fața facultății, conversa cu un cȃine…     

Ce-o fi vazut ăla dubios la mine, nici ȋn ziua de azi nu știu, dar știu că, dacă i-aș fi arătat buletinul, ar fi chemat poliția 😀 – cu totul ȋntȃmplător, numele meu nu sună chiar romȃnește și asta ar fi crescut exponențial gradul de dubioșenie pe care l-a perceput el la mine.   

Și totuși, de ce nu se fac testări psihologice serioase la angajarea unui portar? Unii portari au impresia că-s Batman sau alte lighioane de genul ăsta și simt nevoia să facă dreptate, să anihileze toți studentii dubioși…

Iunie 20, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | Lasă un comentariu

Violatorul de plete

Uneori stau şi meditez la zicala: “Mare-i grădina Ta, Doamne!” Şi aş mai adăuga: “Mai mare e pentru unii…”

Nu-mi mai amintesc ce meserie avea domnul ăsta…Mergeam cu trenul – era una dintre activităţile mele preferate din perioada respectivă. Îmi plăcea grozav de mult să citesc pe tren, însă cam de fiecare dată se găsea câte o persoană interesantă să intre în vorbă cu mine. Era un domn în vârstă, energic, vesel, uşor agitat. Compartimentul era plin şi eu am avut onoarea de a fi aleasă drept interlocutor. Domnul mergea la băiatul lui, proaspăt căsătorit. Mi-a mărturisit, fără să aibă vreo legătură cu ce zisese înainte, că are o pasiune deosebită pentru părul femeilor. Altceva nu-l interesa, decât părul. Mi-am simţit ochii făcându-se cât cepele şi creierul săltând în cutia craniană de atâta…râs cu plâns. Omului i se părea normală preferinţa lui accentuată pentru acest “accesoriu” al corpului  femeii. Când era bebeluş, cică îi smulsese tot părul din cap mamei lui (deja începeam să mă înverzesc la faţă – alt nebun!). Interesant…deci dereglarea asta o avea de mic. În timp ce eu îmi scotoceam prin toate cutiuţele capului, să pun cap la cap nişte informaţii şi să-mi dau seama din ce cauză omu’ ăsta are un comportament atât de bizar, individul continua să debiteze… Începuse să se adreseze la tot compartimentul şi vorbea despre obişnuinţa lui de a da iama în părul femeilor ca despre o plăcere  nevinovată.

Oamenii, culmea, păreau să-l înţeleagă, îl priveau cu o mimică amuzată şi binevoitoare, eu cred că eram singura care simtea ţurţuri de gheaţă pe şira spinării (regretam că aveam părul desprins, deşi nu era foarte lung). Domnul respectabil îşi satisfăcea fără inhibiţii plăcerea chiar şi în locuri publice, unde nu se putea stăpâni să nu-şi bage mâna în părul cu multă trudă îngrijit al domnişoarelor. Iar când ele se întorceau crispate să vadă cine le smotoceşte, domnul nostru le explica pasiunea lui şi ele, culmea, îl înţelegeau şi îl iertau.

Punctul culminant al naratiunii a fost întâmplarea cu nora lui – fi-su era plecat de acasa şi noră-sa dormea, cu părul atârnând din pat (avea părul foarte lung). El nu s-a putut abţine şi s-a târât în genunchi lângă pat, a luat o şuviţă şi a început s-o frece între degete, după care a băgat-o în gură şi a început, citez, “s-o sugă”. Şi exprima, plin de pasiune, cât de plăcută era activitatea asta. Când, deodată, intră fi-su în casă şi-l întreabă: “Ce faci, tată?!” Domnul: “Na…ştii că asta-i plăcerea mea…îmi pare rău, nu m-am putut abţine…” Dragi cititori, nu ştiu cum v-aţi simţi voi să-l auziţi pe unu’ debitând asemenea enormităţi, dar eu începusem să-mi pun tot felul de întrebări, ca de exemplu: “Cum poate cineva sa povestească aşa ceva?!” Ai o dereglare de genul ăsta? Ţine-o pentru tine, nu-i nevoie să provoci zbârlirea părului din capul călătorilor cu trenul.

Mă întreb câţi oameni din ăştia mişună printre noi, câţi oameni s-or fi uitat la părul meu cu balele curgând. Cert e că ar fi păcat ca segmentul ăsta să nu fie exploatat. Ar trebui introdus în hypermarket-uri un raion nou – produse pe bază de păr. M-am şi gândit la o gamă de început (dacă merge, cu timpul pot fi introduse şi alte produse):

–          şuviţă de păr uşor de purta în geantă, pentru supt pe stradă, la serviciu etc.

–          smoc de păr import Africa pentru senzaţii nebănuite;

–          şuviţa blondă ondulată pentru învârtit pe deget (în loc de bilele chinezeşti);

–          şuviţa magică – îşi schimbă culoarea în funcţie de starea ta psihică;

–          pernuţa din păr rezistent la şocuri puternice – pentru smotocit atunci când eşti nervos;

–          păr de provenienţă vegetală (pentru perioadele de post);

–          păr artificial (pentru cei care vor să se lase…).

Aştept propuneri şi sugestii 😀 Fetelor, aveţi grijă! Există multe moduri în care puteţi fi agăţate pe stradă; una dintre ele este…de păr! Momentan, îmi mai bântuie prin minte două întrebări:

Oare domnul respectiv se lega şi de rockerii ăia pletoşi, supăraţi?

Ce anume provoacă aşa o dereglare (mai ales că o avea din copilărie…)?

Iunie 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | 4 comentarii

Bookfest, Bucuresti 2010

Pentru cei hămesiţi de carte sau care vor doar să-şi clătească ochii, încă mai este târgul de carte în Bucureşti, la Romexpo. Îmi pare rau că m-am trezit să anunţ atât de tarziu…dar încă se mai poate merge.

Programul de vizitare al Bookfest 2010 este:

Miercuri 9 iunie 10:00-20:00

Joi 10 iunie 10:00-20:00

Vineri 11 iunie 10:00-22:00

Sâmbătă 12 iunie 10:00-20:00

Duminică 13 iunie 10:00-18:00

Iunie 11, 2010 Posted by | Uncategorized | , , | 2 comentarii

Camionagiul anorexic

Este de-a dreptul fascinant să analizezi oamenii, printre altele, și prin prisma meseriei pe care o au (și, bineȋnțeles, a motivelor petru care au ales-o). Fie că vrem sau nu să recunoaștem, atunci cȃnd  ne gȃndim la o profesie ne vine ȋn minte o anumită imagine – profilul corespunzător, pe care creierașul nostru l-a construit cu grijă pe baza experiențelor noastre de viață (cu oamenii din breasla respectivă 😛 și cu cele auzite despre ei de la alții).

Cȃnd spun “camionagiu”, ȋmi vine ȋn minte un tip cu vȃrsta ȋntre 30 și 40 de ani, de ȋnălțime medie, cu atașament tip burtă, cu ȋnceput de chelie dinspre frunte, slinos, cu un tricou ȋmbibat de transpirație, lipit de piele, cu brațe groase și bronzate și sigur pe el ȋn ceea ce privește farmecul personal 😀

Era o zi de vară…ora 5-6 dimineața. Eram ȋntr-un tren personal jegos și mă ȋndreptam spre o localitate uitată de lume. Trenul ăla avea un specific aparte – probabil că exista o corelație  pozitivă puternică ȋntre banchetele pline de jeg, geamurile gri și oamenii care se ȋntorc de la nunți (majoritatea beți). Am mai ȋntȃlnit nebuni, bețivani profesioniști, antrenați pentru trupele dionisiace de elită și alte specimene atrase de trenurile lente și acoperite de negura…nu a timpului, a jegului.

Eram ȋmbrăcată simplu, ȋntr-un trening și mă chinuiam să ȋnchid un geam. Mi-am dat seama că are o defecțiune și că nu poate fi ȋnchis, așa că l-am lasat. Dar…m-a vazut el, de la celalalt capăt al vagonului (era tren fără compartimente) și a venit ca un ȋnger blond cu șuvițe ȋn ajutorul meu. Ce era să zic…? Să-i stric omului bucuria de a se simți util pentru societate, bucuria de a corecta nemerniciile CFR-ului? Bietul băiat, și-a folosit toată energia ȋncercȃnd, ȋn spasme, să ȋnchidă afurisitul de geam care nu și nu… Ȋn final, mi s-a făcut milă de el și i-am spus să-l lase, că e stricat și nu depinde forța lui să-l ȋnchidă. Nu m-a crezut..devenise o luptă ȋncrȃncenată cu sine ȋnsuși. Ȋncerca să se autodepășească și devenise atȃt de ȋnverșunat, ȋncȃt părea să fi chemat spiritele strămoșilor să-l ajute ȋn ȋncercarea inițiatică de a ȋnchide geamul. Văzȃnd că strămoșii nu-l ajută, s-a așezat cu un zȃmbet resemnat ȋn fața mea.

N-a băgat de seamă ȋncercarea mea de a digera o carte și a ȋncercat să ȋncropească o discuție. Deși i-am răspuns cȃt mai monisilabic cu putință, omul a simțit nevoia sa-mi povesteasca despre el. Am aflat că este…camionagiu, primul camionagiu cu care aveam ocazia să stau de vorbă. Slăbuț, blond cu șuvițe, vorbăreț, ȋntr-un tricou negru (probabil ales inconștient pentru a-și masca burta ȋnchipuită, aveam să aflu mai ȋncolo) și, ȋn ciuda aparențelor pe care ȋncerca sa le afișeze, foarte foarte nesigur pe el. Am aflat și ȋn ce zodie era, și unde locuia și ȋn ce sat avea bunicii etc etc. Dar cea mai interesantă mi s-a părut relația lui cu mȃncarea. Omul cică fusese grăsuț la viața lui și și-a dorit atȃt de crunt să slăbească, ȋncȃt ținea niște cure drastice și mergea des la sală. Fraierul habar n-avea că, dacă vrea să slăbească, trebuie sa facă exerciții aerobice, nu anaerobe și să fie atent la combinațiile de alimente și multe altele… Ce a făcut el a fost să piardă masă musculară, pentru că se pare că avusese o ceartă serioasă cu proteinele de le eliminase din dietă odată cu grăsimile și dulciurile. Dar cine eram eu să-i fac omului educație sportivă/ȋn nutriție?  La urma urmei, eram ȋn același tren, deci aveam ceva ȋn comun…

Poveștile lui mă terifiau din ce ȋn ce mai mult. Mintea mea refuza să-și imagineze cum o entitate care se consideră bărbat e capabilă să se ȋnfometeze ȋn halul ăsta. Și, mai mult decȃt atȃt, pe lȃnga sală, mai trăgea și la sapă, la bunică-sa. Ȋmi povestea cum ȋl durea stomacul de multe ori și cum răbda și făcea efort ȋn continuare, eventual mȃnca un fruct și bea apă să-i treacă senzația de foame. Clar…aveam ȋn fața mea un om slab…și fizic și psihic. La un interval de cȃteva fraze, mă ȋntreba dacă nu arată rău (Atenție! Dacă nu arată rău, nu dacă arată bine!). A continuat cu traseele pe care le făcea prin țară și cu cererea inevitabilă de a-i da numărul de telefon. Deși mi-a trecut prin minte gȃndul de a-i da numărul de fix al unui prieten de-al meu mai iute la mȃnie :P, pȃnă la urmă m-am mulțumit să-i spun că…e secret.  Atunci am văzut o schimbare majoră ȋn atitudinea lui. Aproape că a sărit ȋn sus, la propriu. Cuuum? Omul mai ceruse numărul de telefon la fete, cȃnd trecea prin orașul lor ieșea cu ele la cafea, dar niciuna nu-i spusese vreodată că numărul de telefon e secret (wow…există fete fascinate de fenomenul „anorexie”). Deci…era o informație nouă pe care mintea lui refuza s-o proceseze. Ȋi disturbasem omului universul lăuntric. Ticaloasa de mine! Ce lipsită de empatie, cȃt de rea am putut să fiu! Nașu’ tocmai trecuse pe lȃngă noi, observase scena și-i tremura compostorul de bilete ȋn mȃnă de rȃs. Camionagiul ȋncepuse să mă ȋntrebe obsesiv dacă e ceva ȋn neregulă cu felul cu arată. I-am spus că nu (ȋmi venea să-i spun că e ceva ȋn neregulă, dar cu creierul, nu cu aspectul lui fizic).

Se apropia stația la care vroiam să cobor…Camionagiul anorexic devenea din ce ȋn ce mai agitat…A venit după mine și ȋncerca insistent să mă convingă, citez „să-i dau un pupic, măcar așa, de ramas bun” J Bănuiesc că a ȋnțeles din limbajul meu non-verbal că ar fi mai bine să nu se apropie de mine că…cine știe…poate o să se molipsească de ceva de la mine, cum ar fi de exemplu pofta de mȃncare.  

L-am lăsat ȋn ușa trenului, cu o privire pierdută sub șuvitele blonde și cu o ȋntrebare obsesivă: „Cum adică e secret?”

Iunie 9, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 2 comentarii

Dascălii noștri cei de toate zilele…

Printre cei care ne marchează profound și ne influențează drumul ȋn viață se numără și preamăriții profi, fiecare cu piticii lor de pe creier sau cu stolul de păsărele din jurul capului. Unora, stolul de vietăți ireale le afectează judecata ȋntr-o asemenea măsură, ȋncȃt uită că subiecții care le-au fost dați ȋn grijă sunt oameni și nu alt gen de parascovenii fără suflet și, uneori, fără judecată.

Eram la ȋnceputul anului III de facultate. Așteptam cu nerăbdare cursul cu dl W, mai mult din curiozitate față de individ decȃt față de materie. Auzisem tot felul de zvonuri spăimoase despre el și cunoșteam studenți care nu terminaseră facultatea din cauza lui. Ȋn concluzie, așteptam cu nerăbdare căpcăunul să-și facă apariția; m-am așezat ȋn prima bancă, să-l pot scana mai bine.

A intrat ȋn sală, cu un aer energic și sigur pe el (parcă totuși siguranța de sine era puțin forțată, artificială aș zice), s-a prezentat, a vorbit despre ce urma să ne predea, după care a pus ȋn funcțiune video-proiectorul. Ne-a tuflit o imagine foarte interesantă, care…ce să zic…a ȋnduioșat cam pe toată lumea – un puiuț care ieșea din ou 😀 Trebuie să recunosc că nu mă așteptam… Totul bine și frumos dragi colegi, ȋnsă puiuțul părea să se uite prea fix și avea privirea cam ȋntunecată, fapt confirmat și de el la sfarșitul cursului, acompaniat de un rȃs sadic. Ne-a spus ca asta ne așteaptă de la el…Te pomenești că la studenții tăi de acuma le dai ouțe colorate cu pui ȋn ele. Mișto truc ar fi…I-ai da gat ape toți. Nouă nu ne-ai dat decȃt napolitane Joe ȋn ajunul Crăciunului, cȃnd bȃntuiam slăbiți și plini de cearcăne prin facultate, cu proiectele de 200+ pagini sub brațele tremurȃnde, sub degetele ȋnchircite de la atȃta frecuș pe tastatură…

Domnul W, departe de a părea antipatic, avea un oarecare farmec personal; aș fi tentată să-i spun carismă, dar…era mai mult o ȋncercare muncită de a  părea interesant și impunător ȋn același timp (pentru cunoscători – nu-i reușea tot timpul). Era imaginea pe care ȋi plăcea să ne-o prezinte nouă, un amestec de umor predominant misogin, discriminări și manipulare. Lăsȃnd la o parte inconvenientele, era un subiect bun de studiat…ca să nu zic obiect, cum obișnuia el să considere oamenii. De fapt, cred că se considera obiect pe sine ȋnsuși, pentru că refuza existența oricărui sentiment. Dom’le…sacrilegiu, să moară emoția, nu alta! De unde frica asta de sentimente, domnule W? Asta ar fi interesant de știut…Știu că te-ai enerva dacă ai citi asta dar…culmea, mie ȋmi păreai un om destul de sensibil, dar care se luptă cu ȋnverșunare să-și bage sentimentele ȋn gaura neagră a propriei conștiințe.

Ne vorbea tot timpul de caractere puternice. El asta considera că o să facă din noi pȃnă la sfȃrșitul facultății. Omului ăstuia ori ȋi păsa ȋntr-adevăr de noi și de ce-o să facem la sfȃrșitul facultății, ori pur și simplu ȋi făcea plăcere să-și contemple cu sadism “opera”. Ȋți spun eu, nene, care a fost opera ta: pentru unii – atacuri de panică, pentru alții – depresie + imposibilitatea de a-și duce la bun sfȃrșit lucrarea de licență, pentru cȃțiva – migrene și/sau căderi de calciu, pentru personalitățile mai slabe – o creștere a anxietății si nesiguranței de sine și pentru cei care deja erau puternici – frustrări, vorbe “dulci” la adresa ta și, ȋn final, o atitudine de “mi se fȃlfȃie de ironiile tale”. Era interesant că avea boală pe artiști. Nu-i putea suporta 😀 Ȋi considera cu capul ȋn nori, nerealiști, vulnerabili. Hehe…atunci cum se explică notele babane pe care le-am avut la tine? Nutream o atȃt de adȃncă simpatie pentru domnul W, ȋncȃt de multe ori premeditam un pelerinaj la el acasă, să-i pictez pereții și să-i sculptez roțile de la mașină ȋn stil gotic, dacă tot apreciază arta. Se poate, dom’le W, la serviciul pe care am auzit că l-ai avut ȋnainte de a te fofila ȋn ȋnvățămȃnt, să nu-ți dai seama care-i artistu’ și care nu?

La orele dumnealui am avut parte de tot felul de probe inițiatice. Cea mai interesantă a fost cea din anul III, ȋn urma căreia urma să obținem un bonus. Vroia să ne testeze caracterul, să vadă care dintre noi sunt cei cu “caracter puternic”. Domnul era amabil, ne invita la masă – trebuia să ingurgităm, ȋn fața ȋntregului amfiteatru, caracatiță, picioare de broască și….ochi de bou. Domnul era și generos: ne procura pe cheltuiala lui primele două produse, cel de-am treilea urmȃnd să ni-l procurăm noi prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe. Aveam de ales: ori țopăim din măcelărie ȋn măcelărie, cerȃnd un frumos, perfect sferic, glob ocular de bovină, ori dăm buzna noaptea ȋn curtea țăranului, cu cuțitul, și scoatem ochiul boului, pe viu (dacă ați văzut vreodată boi cu petec negru pe ochi, ca la pirați, să știți că au fost niste studenți pe-acolo…).

Eu am fost printre norocoșii care au găsit minunatul aliment. Mi l-a dat măcelărița, fără să ȋntrebe de ce, cu tot cu pleoapă și gene. Stăteam ȋntr-un cămin unde aveam bucătărie comună pe palier. Ochiul fierbea, lumea trecea și se minuna. Probabil unii se gȃndeau că fac vrăji. Alții ȋn mod sigur se ȋntrebau al cui e ochiul. Timpul a trecut neȋndurător și am ajuns cu toții ȋn fața tartorului. Caracatițe mai mȃncasem și știam că sunt bune, piciorușe de broască nu mȃncasem și de-abia așteptam, drept pentru care am luat chiar două (ce nesimțită am fost!). Macar dacă ne-a dat, trebuia să ne sature! Ce? La statura mea ȋmi ajung două piciorușe de broască? Zgȃrcitu’! Proba finală, ȋn urma căreia primeam inițierea, era ochiul. Era fascinant…atȃt de perfect…atȃt de sferic. Toți mă ȋntrebau, oripilați, de ce al meu e verde 😀 (pusesem niște Vegeta la fiert). A fost…bunișor, numai că unii s-au ȋngrețoșat ȋntr-așa un hal, ȋncȃt l-au ȋnghițit ȋntreg, cu mari sforțări, eventual dȃndu-și un pumn ȋn stomac. Domnul W părea satisfăcut de rezultat. Ȋmi venea să-l invit și eu la masă și să-mi permit să fiu ceva mai creativă decȃt el – să-l hrănesc cu unghii de crocodil ȋn sos de placentă de elefant și, ca desert, urechi de șobolan de București caramelizate.

Timpul trecea, proiectele curgeau…Știu proverbul „Ce nu te ucide, te face mai puternic.” Bun, bun, dar ce te faci cu ce te ucide? Seminariile lui aveau o tentă sado-maso de-a dreptul fascinantă… Avea un stil omu’ ăsta…se lua de tot – de verighetă, de culoarea pielii, de felul cum vorbești, ȋntr-un cuvȃnt, de orice chichiță. Rezultatul? Mulți studenți au ieșit plȃngȃnd din sală. Măi să fie… Și nu se lua doar de cei mai slabi la ȋnvățătură, pe care-i numea „rebuturi”, se lua și de cei buni. Ȋnseamnă că criteriile după care ȋmpărțea frecuș psihic ȋncoace și-ncolo nu erau doar ȋnvățătura. Eram tare curioasă…așa ca am riscat și i-am răspuns și eu cu aceeași monedă – ironia, adică l-am luat și eu peste picior. Culmea, reacția lui a fost una pozitivă pentru mine. Deci asta vroia – să-i arătăm că avem autocontrol ȋn situații din astea. Am observat că cel mai bine era să nu ne pese și să rămȃnem calmi la balivernele debitate de el. Și așa am și rămas (foarte puțini dintre noi…). Ȋn rest, am văzut prietenii stricate, conflicte, sănătate dusă pe apa sȃmbetei. Pentru ce? O colegă, probabil cea mai afectată dintre toți, spunea: „Cred că dl W este bărbatul vieții mele: mă culc cu el ȋn gȃnd, ȋl visez toată noaptea, mă trezesc cu el ȋn gȃnd, imaginea lui mă urmărește peste tot.” 😀

La seminar, ne-a dat o listă de „cuvinte interzise”, printre care se număra și „intuiție”, „a presupune” etc. Ehei…de-ai ști tu, moșule, cȃt de utilă e intuiția, dar dacă tu nu știi s-o folosești, problema ta. Mai spunea nenicu’ că lui nu-i place să stea de vorbă cu oamenii și că le-o spune ȋn față, ȋi repede. Hm…oare așa te comporți și cu tine ȋnsuți? La ce idei și la ce comportament ai, aș spune că da.

La festivitatea de sfȃrșit de facultate, ȋn discursul măreț pe care l-a ținut, ne-a asemănat (cu intenții bune, bineȋnțeles) cu  o marcă renumită de produs de carmangerie de formă lunguiață. Cred că Freud ar avea ceva interesant de zis referitor la asta…

Mai 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 4 comentarii

Las-o așa!

Am nimerit la un moment dat ȋntr-un cuib de ingineri. Nu mă ȋnțelegeți greșit. Nu am nimic cu inginerii ȋn general, doar cu o categorie aparte, pe care vă invit s-o cunoașteți prin experiența mea 😀

După cum spuneam, nimerisem ȋntr-un cuib de ingineri, un cuib bine ȋnchegat și care ȋncercau, cu greu, să accepte printre ei și un omuleț care să se ocupe de marketing. Inginerii, știți cum se zice, băieți deștepți. Ei…deștepții ăștia erau doar femei, ȋn afară de șef. Au avut grijă ȋncă de cȃnd am fost prezentată să mă pună la current cu importantul fapt că “aici toți suntem directori, ȋn afară de tine”. Wow! Ce primire originală! Și ce firmă originală, compusă doar din directori! Ȋmi venea să-i ȋntreb: “Și ce făceați pȃnă să vin eu? Vă dădeați singuri ordine și tot voi le executați? Sau făceați o spirală și transmiteați ordine de la unul la altul?”

 Propoziția imperativă care mi-a bȃntuit metafizicul pe tot parcursul șederii mele la acea firmă a fost: “Las-o așa!” Cum așa? Uite-așa….Firma era de formație comunistă, de orientare “pe loc”. Schimbarea era considerată un sacrilegiu. Mi-am pus problema de multe ori dacă nu exagerez cumva cu partea estetică. Lăsȃnd estetica la o parte și abordȃnd o viziune practică, consider că e de bun simț să ai ȋn firmă documente scrise clar și materiale promoționale (dacă există) făcute ȋn altceva decȃt Word și Paint. Ce era ȋn firma aia…se adresa, probabil, strict creierului bătucit de formule și calcule al unui inginer. Eu, tȃnără angajată pe marketing, nu atinsesem nivelul de ȋnțelegere necesar pentru a percepe subtilitățile unui bloc de text scris greoi și alambicat, care se vroia scrisoare ȋn scop publicitar. Așa că, mucoasa de mine și-a permis să le modifice și să vină cu propuneri noi, mai lizibile și mai plăcute ochișorului conectat la un creier de non-inginer. Partea bună a fost că i-a plăcut șefului, deși nu-mi ceruse să mă ȋnham la modificarea ȋntregii zestre vizuală și verbală de marketing a firmei. I-a plăcut șefului, dar se pare că a deranjat pe alții din dulcea lȃncezeală ȋn care dormitau. Puștoaica de mine, cum am ȋndrăznit eu să tulbur sănătatea galben-bolnăvicioasă a firmei aducȃnd Corel Draw – armă biologică letală…?

Ȋmi clăteam și eu ochiul cu o prelucrare grafică, cȃnd deodată auzeam: “Ce faci acolo? Ce faci cu aia?” Eu explicam, timid, modificările pe care aveam de gȃnd să le aduc, după care urma replica: “De ce s-o modifici?!!!! Las-o așa! Pȃnă acum așa le-am dat-o oamenilor!” Mda…și pȃnă acu cȃțiva ani statul ȋți dădea repartiție pe un loc de muncă. Și mai ce?

Ajunsesem să aud de atȃtea ori pe zi “Las-o așa!”, ȋncȃt ȋmi venea să-mi fac o listă de argumente, ca să ȋnțeleagă și ființa matematică din fața mea că mesajele alea se adresează unor oameni, care le procesează ȋntr-un mod…nu tocmai matematic de cele mai multe ori.

Ce mă distra cel mai mult era cȃnd ȋmi prezentam munca ȋn fața lor și șeful (ȋncȃntat) le cerea părerea. Cocoanele, vădit șutate ȋn orgoliul lor de inginer care e creat de facultate să fie bun la toate (inginerul să fie bun, nu orgoliul lui), se uitau la mine ca la un extraterestru venit să cucerească Bucalele și scoteau cȃte o perlă-gogoașă de genul: “Da linia aia de ce ai pus-o acolo? Aia de ce ai facut-o verde? Aia nu era mai bine s-o pui la mijloc?” Cu un zȃmbet victorios, le prezentam pe scurt cȃteva reguli de bază din designul grafic, iar răspunsul cu care mă onorau era o mimică greu de descris aici – cam cum e fața unui vegetarian care a aflat că salata pe care a mȃncat-o conținea bucățele de fund de porc 😀  Punctul culminant era cȃnd mai băgau cȃte un comentariu picant de genul: “Mda…asta e o chestie psihologică…” Ciupercuțelor, voi aveți de-a face cu psihologia cum am eu de-a face cu proiectarea de arme automate J

“N-o mai modifica! Las-o așa!” Ajunsesem să izbucnesc ȋn rȃs de fiecare dată cȃnd auzeam ȋntȃmplător, chiar și pe stradă, “Las-o așa!” Oare de ce unii sunt atȃt de ȋngroziți de schimbarea unor documente nevinovate?

Ei erau ingineri, băieți destepți, antrenați să rezolve orice problemă. Ei știau și marketing și psihiologie (incredibil, fără să citească nicio carte ȋn domeniu!), ȋși puneau singuri și diagnostice medicale, ce mai, ființa umană completă. Aveau și ei un punct slab…Nu știau să creeze materiale publicitare adresate oamenilor inferiori lor…

Cȃndva, am cunoscut și un inginer care considera că meseria care i se potrivește cel mai bine este dictator suprem al lumii…și nu glumea…

Mai 6, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | 4 comentarii