Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Dascălii noștri cei de toate zilele…

Printre cei care ne marchează profound și ne influențează drumul ȋn viață se numără și preamăriții profi, fiecare cu piticii lor de pe creier sau cu stolul de păsărele din jurul capului. Unora, stolul de vietăți ireale le afectează judecata ȋntr-o asemenea măsură, ȋncȃt uită că subiecții care le-au fost dați ȋn grijă sunt oameni și nu alt gen de parascovenii fără suflet și, uneori, fără judecată.

Eram la ȋnceputul anului III de facultate. Așteptam cu nerăbdare cursul cu dl W, mai mult din curiozitate față de individ decȃt față de materie. Auzisem tot felul de zvonuri spăimoase despre el și cunoșteam studenți care nu terminaseră facultatea din cauza lui. Ȋn concluzie, așteptam cu nerăbdare căpcăunul să-și facă apariția; m-am așezat ȋn prima bancă, să-l pot scana mai bine.

A intrat ȋn sală, cu un aer energic și sigur pe el (parcă totuși siguranța de sine era puțin forțată, artificială aș zice), s-a prezentat, a vorbit despre ce urma să ne predea, după care a pus ȋn funcțiune video-proiectorul. Ne-a tuflit o imagine foarte interesantă, care…ce să zic…a ȋnduioșat cam pe toată lumea – un puiuț care ieșea din ou 😀 Trebuie să recunosc că nu mă așteptam… Totul bine și frumos dragi colegi, ȋnsă puiuțul părea să se uite prea fix și avea privirea cam ȋntunecată, fapt confirmat și de el la sfarșitul cursului, acompaniat de un rȃs sadic. Ne-a spus ca asta ne așteaptă de la el…Te pomenești că la studenții tăi de acuma le dai ouțe colorate cu pui ȋn ele. Mișto truc ar fi…I-ai da gat ape toți. Nouă nu ne-ai dat decȃt napolitane Joe ȋn ajunul Crăciunului, cȃnd bȃntuiam slăbiți și plini de cearcăne prin facultate, cu proiectele de 200+ pagini sub brațele tremurȃnde, sub degetele ȋnchircite de la atȃta frecuș pe tastatură…

Domnul W, departe de a părea antipatic, avea un oarecare farmec personal; aș fi tentată să-i spun carismă, dar…era mai mult o ȋncercare muncită de a  părea interesant și impunător ȋn același timp (pentru cunoscători – nu-i reușea tot timpul). Era imaginea pe care ȋi plăcea să ne-o prezinte nouă, un amestec de umor predominant misogin, discriminări și manipulare. Lăsȃnd la o parte inconvenientele, era un subiect bun de studiat…ca să nu zic obiect, cum obișnuia el să considere oamenii. De fapt, cred că se considera obiect pe sine ȋnsuși, pentru că refuza existența oricărui sentiment. Dom’le…sacrilegiu, să moară emoția, nu alta! De unde frica asta de sentimente, domnule W? Asta ar fi interesant de știut…Știu că te-ai enerva dacă ai citi asta dar…culmea, mie ȋmi păreai un om destul de sensibil, dar care se luptă cu ȋnverșunare să-și bage sentimentele ȋn gaura neagră a propriei conștiințe.

Ne vorbea tot timpul de caractere puternice. El asta considera că o să facă din noi pȃnă la sfȃrșitul facultății. Omului ăstuia ori ȋi păsa ȋntr-adevăr de noi și de ce-o să facem la sfȃrșitul facultății, ori pur și simplu ȋi făcea plăcere să-și contemple cu sadism “opera”. Ȋți spun eu, nene, care a fost opera ta: pentru unii – atacuri de panică, pentru alții – depresie + imposibilitatea de a-și duce la bun sfȃrșit lucrarea de licență, pentru cȃțiva – migrene și/sau căderi de calciu, pentru personalitățile mai slabe – o creștere a anxietății si nesiguranței de sine și pentru cei care deja erau puternici – frustrări, vorbe “dulci” la adresa ta și, ȋn final, o atitudine de “mi se fȃlfȃie de ironiile tale”. Era interesant că avea boală pe artiști. Nu-i putea suporta 😀 Ȋi considera cu capul ȋn nori, nerealiști, vulnerabili. Hehe…atunci cum se explică notele babane pe care le-am avut la tine? Nutream o atȃt de adȃncă simpatie pentru domnul W, ȋncȃt de multe ori premeditam un pelerinaj la el acasă, să-i pictez pereții și să-i sculptez roțile de la mașină ȋn stil gotic, dacă tot apreciază arta. Se poate, dom’le W, la serviciul pe care am auzit că l-ai avut ȋnainte de a te fofila ȋn ȋnvățămȃnt, să nu-ți dai seama care-i artistu’ și care nu?

La orele dumnealui am avut parte de tot felul de probe inițiatice. Cea mai interesantă a fost cea din anul III, ȋn urma căreia urma să obținem un bonus. Vroia să ne testeze caracterul, să vadă care dintre noi sunt cei cu “caracter puternic”. Domnul era amabil, ne invita la masă – trebuia să ingurgităm, ȋn fața ȋntregului amfiteatru, caracatiță, picioare de broască și….ochi de bou. Domnul era și generos: ne procura pe cheltuiala lui primele două produse, cel de-am treilea urmȃnd să ni-l procurăm noi prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe. Aveam de ales: ori țopăim din măcelărie ȋn măcelărie, cerȃnd un frumos, perfect sferic, glob ocular de bovină, ori dăm buzna noaptea ȋn curtea țăranului, cu cuțitul, și scoatem ochiul boului, pe viu (dacă ați văzut vreodată boi cu petec negru pe ochi, ca la pirați, să știți că au fost niste studenți pe-acolo…).

Eu am fost printre norocoșii care au găsit minunatul aliment. Mi l-a dat măcelărița, fără să ȋntrebe de ce, cu tot cu pleoapă și gene. Stăteam ȋntr-un cămin unde aveam bucătărie comună pe palier. Ochiul fierbea, lumea trecea și se minuna. Probabil unii se gȃndeau că fac vrăji. Alții ȋn mod sigur se ȋntrebau al cui e ochiul. Timpul a trecut neȋndurător și am ajuns cu toții ȋn fața tartorului. Caracatițe mai mȃncasem și știam că sunt bune, piciorușe de broască nu mȃncasem și de-abia așteptam, drept pentru care am luat chiar două (ce nesimțită am fost!). Macar dacă ne-a dat, trebuia să ne sature! Ce? La statura mea ȋmi ajung două piciorușe de broască? Zgȃrcitu’! Proba finală, ȋn urma căreia primeam inițierea, era ochiul. Era fascinant…atȃt de perfect…atȃt de sferic. Toți mă ȋntrebau, oripilați, de ce al meu e verde 😀 (pusesem niște Vegeta la fiert). A fost…bunișor, numai că unii s-au ȋngrețoșat ȋntr-așa un hal, ȋncȃt l-au ȋnghițit ȋntreg, cu mari sforțări, eventual dȃndu-și un pumn ȋn stomac. Domnul W părea satisfăcut de rezultat. Ȋmi venea să-l invit și eu la masă și să-mi permit să fiu ceva mai creativă decȃt el – să-l hrănesc cu unghii de crocodil ȋn sos de placentă de elefant și, ca desert, urechi de șobolan de București caramelizate.

Timpul trecea, proiectele curgeau…Știu proverbul „Ce nu te ucide, te face mai puternic.” Bun, bun, dar ce te faci cu ce te ucide? Seminariile lui aveau o tentă sado-maso de-a dreptul fascinantă… Avea un stil omu’ ăsta…se lua de tot – de verighetă, de culoarea pielii, de felul cum vorbești, ȋntr-un cuvȃnt, de orice chichiță. Rezultatul? Mulți studenți au ieșit plȃngȃnd din sală. Măi să fie… Și nu se lua doar de cei mai slabi la ȋnvățătură, pe care-i numea „rebuturi”, se lua și de cei buni. Ȋnseamnă că criteriile după care ȋmpărțea frecuș psihic ȋncoace și-ncolo nu erau doar ȋnvățătura. Eram tare curioasă…așa ca am riscat și i-am răspuns și eu cu aceeași monedă – ironia, adică l-am luat și eu peste picior. Culmea, reacția lui a fost una pozitivă pentru mine. Deci asta vroia – să-i arătăm că avem autocontrol ȋn situații din astea. Am observat că cel mai bine era să nu ne pese și să rămȃnem calmi la balivernele debitate de el. Și așa am și rămas (foarte puțini dintre noi…). Ȋn rest, am văzut prietenii stricate, conflicte, sănătate dusă pe apa sȃmbetei. Pentru ce? O colegă, probabil cea mai afectată dintre toți, spunea: „Cred că dl W este bărbatul vieții mele: mă culc cu el ȋn gȃnd, ȋl visez toată noaptea, mă trezesc cu el ȋn gȃnd, imaginea lui mă urmărește peste tot.” 😀

La seminar, ne-a dat o listă de „cuvinte interzise”, printre care se număra și „intuiție”, „a presupune” etc. Ehei…de-ai ști tu, moșule, cȃt de utilă e intuiția, dar dacă tu nu știi s-o folosești, problema ta. Mai spunea nenicu’ că lui nu-i place să stea de vorbă cu oamenii și că le-o spune ȋn față, ȋi repede. Hm…oare așa te comporți și cu tine ȋnsuți? La ce idei și la ce comportament ai, aș spune că da.

La festivitatea de sfȃrșit de facultate, ȋn discursul măreț pe care l-a ținut, ne-a asemănat (cu intenții bune, bineȋnțeles) cu  o marcă renumită de produs de carmangerie de formă lunguiață. Cred că Freud ar avea ceva interesant de zis referitor la asta…

Anunțuri

Mai 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 4 comentarii

Șefii cu probleme din copilărie

Dragul meu șef, ȋți ȋnțeleg frustrările și nemulțumirea față de angajați, ȋți ȋnțeleg nevoia de a-i ține la firmă pȃnă seara și ȋți dau perfectă dreptate cȃnd ȋi chemi și ȋn week-end. Este perfect normal să trȃntești ușile, să arunci dosarele prin birouri și să urli de să-ți sară ochii din cap și să-ți pocnească vena aia care ți se umflă pe frunte. Te ȋnțeleg perfect…și sunt alături de tine. De aceea, ȋți recomand cu prietenie să mergi la spital, să-i faci o vizită domnului acela drăguț, doctor Traumă, care o să te culce pe o canapea răcoroasă de piele, după care o să te ȋmbrace cu o cămășuță albă cu mȃneci…puțin mai lungi și o să-ți ofere un loc gratis de cazare ȋntr-o cameră cu pereții acoperiți cu burete.

Ȋmi place cum sună fraza asta: ”Are probleme nerezolvate din copilărie…” Unii o folosesc ca o semi-scuză pentru tiranii care le fac tocăniță din creier cel puțin cinci zile pe săptămȃnă. De fapt, o semi-scuză față de ei ȋnșiși, sperȃnd să mai scadă sentimentul de frustrare.

Am tot auzit fraza ”Șeful are ȋntotdeauna dreptate”, de multe ori urmată de ”Cȃnd șeful nu are dreptate, se aplică prima frază :D” Să vedem și ce am eu de zis ȋn legătură cu asta…

Ȋn primul rȃnd, ce este un șef? O entitate hominidă, pusă nu se știe de cine ȋn capul unei firme să o conducă. Să o conducă unde? Hai să fim sinceri: niciodată nu se știe cu exactitate unde, dar se știe cum – cu niște hibrizi (un fel de combinație ȋntre om și calculator; aceste două specii au stat atȃt de mult timp ȋmpreună, ȋncȃt au fuzionat) care-și sacrifică neuronii pe altarul hȃrțogăraiei care stă la baza companiei.

Treziți mai mult sau mai puțin brusc ȋn capul firmei, șefii au realizat că au puterea. Și au reacționat fiecare după…mapa lui. Iată cȃteva tipologii care-mi plac ȋn mod deosebit, ȋn special să le studiez de la distanță 😛

Pepsi

Ȋl recunoști de cum dă buzna pe ușă. Ȋți provoacă o senzație de parcă a venit taifunul peste tine cȃnd ȋntindeai niște rufe albe la uscat. Termenul de bază: a se agita. Se deplasează ȋncoace și-ncolo dintr-un colț ȋntr-altul al biroului, de parcă ȋntre picioarele lui și mocheta ȋmbȃcsită și plină de gume ar fi un cȃmp magnetic.

Cȃnd ai ceva de scris la calculator, stă ȋn spatele tău, dă din mȃini, transpiră și te ȋntreabă, sacadat, de ce nu merge mai repede. Eventual, aplică strategia muierii urcată ȋn mașină cu soțul ei, el- la volan, ea – pe locul mortului: așa, mai la dreapta! Vezi că nu e bine! Ai greșit! Se scrie cu doi de ”n”! Așa, acuma dă click ȋn casuța din dreapta și scrie…

Cred că, dacă s-ar inventa calculatoare carora să le transmiți comenzi prin telepatie, șeful Pepsi ar determina o supraȋncălzire a circuitelor, finalizată cu o explozie fumegȃndă pe ton de ȋnjurătură din partea (era să zic a bietului animal) bietului calculator.

Ȋți iese ȋn cale de unde te astepți mai puțin, de exemplu, de după peretele dinaintea toaletei, spre care te ȋndreptai plin de speranța izbăvirii (că doar ai stat țeapăn pe scaun patru ore să termini ofertele alea urgente). Și ȋl auzi cum spune: ”Hai, că avem ceva urgent de făcut!” 😀

Butoiul cu pulbere

Uneori poate fi confundat cu Pepsi. Zici că organismul lui conține o ceată de vreo 200 de chinezi care se caftesc ȋncontinuu ȋntre ei. Mai simplu spus: fierbe. Hai, recunoaște că ai avut macar un șef de genul asta, care cȃnd se așeza lȃngă tine ȋți crea brusc o stare de fermentație sufletească. Nu dă din mȃini ca Pepsi, dar are o mișcare de permanentă vibrație, ȋn special cȃnd tu ai ceva de făcut. Cȃnd se exteriorizează mai tare, dă din picior și bȃțȃie scaunul.

Molusca

Nu știe cum a ajuns ȋn funcția de șef…probabil nici nu și-a dat seama că e șef. Ȋși petrece timpul prelingȃndu-și fizicul greoi pe holurile cu iz de corporație și pătrunzȃnd din cȃnd ȋn cȃnd cu ochii ȋn bibliorafturile burduhănoase care zac pe rafturile roase de vreme (sau de angajații flămȃnzi :)).

NEF…ericitul

Indiferent de situație, indiferent dacă profitul firmei a crescut ȋn ultimele luni cu 50 sau cu 80%, firma o duce foarte greu. Este multă treabă de făcut și niciodată negrișorii nu sunt suficient de competenți. Uite care-i treaba, șefule, răspunsul meu e : Nu, nu vreau să stau peste program. Da, am terminat treaba mai repede decȃt ceilalți și am făcut cȃte ceva și ȋn plus, dar asta nu ȋnseamnă ca trebuie să-mi mai dai de lucru. Niște bani ȋn plus, da, ar fi bineveniți. Azvȃrle și tu sacoul ala scorțos, fă niște pași prin parc, bucură-te de soare și de pasărele (probabil pe tine soarele te enervează că arde ba prea tare, ba prea puțin; și păsărelele te deranjează că ciripesc).

Fantoma

Ȋn mod cert nu e fericit că e șef…Nefiind obișnuit să ia decizii (”lasă că face mama”), ȋi e frică de chestia asta mare care se cheamă ”firmă” și, mai ales de angajații care intră ca niște spirite negre pe ușa masivă a biroului său. Pulsul se accelerează, respirația devine sacadată, palmele transpiră și…”ah, senzația aia rece de pe șira spinării! Ce-or mai vrea și ăștia?! Oare ce-o să mă mai ȋntrebe de data asta? Dacă nu știu ce să le răspund?! De-ar pleca mai repede… A ajuns marfa ȋn vamă? Care marfă? AWB-ul?! Oooof, trebuie să dispar…” Și iese pe balcon, dispărȃnd enigmatic ȋntr-un nor de fum de origine Kent. Ȋntre timp, angajații și-au amintit că au ieșit niște minusuri la recepția mărfii. Unde e șeful? E urgent! Șeful…nu e ȋn birou… Veniți mai tȃrziu 😀

Pasiv-agresivul

La ăsta i-am zis direct pe nume. Am avut ocazia să-l cunosc personal. M-a ȋntȃmpinat cu o atitudine solemnă, ȋn costumul lui scorțos, negru, impecabil…Părea calm, folosea un limbaj profesional…ce mai, om de afaceri cu experință. Pe parcursul șederii mele la firmă, am observat o serie de gesturi…infantile să le zicem care contrastau puternic cu atitudinea afișată și cu vestimentația – bȃțȃia din picior ȋn stil copilăresc, se legăna pe scaun, se juca ȋn mod și mai copilăresc cu pixul. Pe lȃngă elementele astea amuzante care imi făcea ziua mai frumoasă (cred ca ceilalți angajați nu le observau, foarte rău pentru ei), mai aveam senzatia și că atitudinea lui calmă e doar o mască (am avut ocazia să mă conving ca așa era…). Ca să mă conving, atunci cȃnd mi-a cerut o părere sinceră ȋn anumite privințe…i-am dat-o, sinceră, cum a vrut 😀 Nenică, degeaba mă aprobai tu cu jumătate de gură și ȋncercai să-ți menții calmul, mimica te-a trădat. Hai, fii sincer față de tine, ȋn realitate crăpai de ciudă. Ai fi preferat să-ți spun minciuni frumoase și firma ta să continue să plutească ȋn stil comunist, ca și pȃnă atunci. Și ce mă revoltă și mai mult e atitudinea ta față de unii oameni pe care-i percepi ca inferiori ție. A trecut o dată un agent de vȃnzări pe la firmă să discute despre un eventual contract de publicitate on-line. Pe vremea aia, fiind la curent cu prețurile pieței ȋn domeniu, pot spune că prețul pe care-l cerea agentul, raportat la avantajele oferite, era mediu spre mic. Era o chestie care se putea rezolva ȋn cinci minute. Șeful, ȋnsă, se simțea puternic, se simțea ȋntr-o poziție superioară omului din fața sa și vroia neapărat să-și manifeste autoritatea. L-a frecat la creier, punȃndu-i aceleași ȋntrebări vreun sfert de oră. Ȋl auzeam, din biroul de alături, cum ȋl lua peste picior și-i spunea că afacerea lor (genul ăla de publicitate) o să dispară, că știe el că merge din ce ȋn ce mai rău și că firmele X și Y din domeniul ăsta deja au dat faliment. După care, m-a chemat și pe mine, să-mi dau și eu cu părerea. M-am uitat la omul din fața mea și mi-am adus aminte cum era cȃnd lucram și eu ca agent de vȃnzări, cum e să fii luat peste picior, să ți se ȋnchidă ușa ȋn nas, să fii contrazis, să ți se spună ȋn față că firma Z din domeniul ȋn care lucrezi face treabă mult mai bună decȃt firma ta. Dar cel mai mult, ȋn experiența mea de agent de vȃnzări, m-au enervat frustrații care-ți mănȃncă timpul pentru a se simți ei puternici. Ȋn continuare, șeful a luat catalogul din mȃna agentului și a ȋnceput să mȃzgȃlească pe el, total inutil, calcule – din care să reiasă cȃt e el de deștept, desigur. Hai să-ți zic care-i treaba, șefule. Poate că au trecut mulți ani de cȃnd mama ta te bătea la fund cu mănunchiul de țelină și-ți ardea cȃteva sfinte batoane de salam pe spinare (ar mai fi aici și varianta bătăii cu furtunul de la cadă sau cu gladiolele de plastic de pe vremea comunismului). Poate că ai uitat cȃnd ȋți erau interzise atȃtea lucruri și cȃnd nu aveai dreptul să iei nicio decizie. Acum ești mare șef, tu iei deciziile ȋn firma ta. Acum ai puterea, e rȃndul tău să-i umilești pe ceilalți…și, umilindu-i pe ceilalți, te simți puternic. Dar știi ceva? Nu ești J E incredibil cȃt de nepăsători pot fi unii față de materialele publicitare scumpe ale altor firme, ȋn timp cei ei, din zgȃrcenie, refolosesc foile deja scrise și se gȃndesc de zece ori ȋnainte de a lista o pagină color.    

Cu mulți ani ȋn urmă, cȃnd ȋnvățam istorie la școală, ni se băga ȋn cap ideea de ”mare conducător”, ni se dădeau multe exemple de oameni deosebiți, cu personalități puternice, care-i conduc pe ceilalți. Chiar dacă trimit sute de oameni la moarte drept pedeapsă, nu contează, știau ei de ce fac asta. Erau…oameni cu personalitate. Dar oare tot timpul e așa? Ce văd eu (ȋn unele cazuri, nu vreau să generalizez) e un grup de frustrați cu probleme, nesiguri pe ei, care vor să-i conducă pe alții pentru a repeta povestea care li s-a ȋntȃmplat lor…

Mai 2, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 3 comentarii