Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Lucrul cu portarul

Uneori, omul are nevoie de liniște să lucreze și unde altundeva să caute liniștea necesară studiului decȃt la facultate?

Mai aveam cȃteva zile pȃnă la predarea disertației. Era o sȃmbăta pustie; aproape nimeni nu bȃntuia pe străzile capitalei. Mă trezisem de dimineață și o luasem la semi-fugă spre minunatul sediu al facultății unde speram să găsesc un coltișor liber de masă și o priză pentru laptop. Ceea ce speram să NU găsesc era compania nedorită.

Săli libere erau destule. Eram fericită – patru pereți și o priză numai pentru mine și pentru laptopul meu 😀 Ȋntre noi doi există o relație cu totul specială – eu ȋi mȃngȃi tastele fine și el mă ȋncȃntă cu wide-screen-ul lui. Nici nu am realizat cȃnd au trecut cȃteva ore ȋn care am lucrat cȃnd…dintr-o dată o mȃnă brutală apasă violent clanța ușii (laptopul tresare sub mȃinile mele, ȋncerc să-l liniștesc) și intră o măgăoaie care, după cum bine am presupus, era portarul facultății. Se uită ușor tresărind la mine (nu se aștepta să vadă un subiect uman postat acolo, ȋn bancă, cȃnd restul facultății era pustie). L-am salutat, m-a salutat și el cu jumătate de gură și cu ochii lui albaștri, tulburi, care parcă se uitau ȋn trei direcții deodată. I-am explicat, frumos, ca am venit să lucrez la disertație. Nu m-am gȃndit ca există posibilitatea ca el habar să n-aibă ce e aia o disertație, fapt ce avea să-mi creeze probleme mai tȃrziu… Este adevărat, cuvȃntul “disertație”sună cam dubios 😛

Omul se plictisise, așa că a găsit de cuviință să mă ȋncȃnte pe mine cu gȃndurile lui mărețe. A ȋnceput prin a-mi spune că nu e absolut nicio problema că sunt acolo, că e chiar foarte bine, să stau și să lucrez liniștită (ȋn timpul ăsta se uita cu neȋncredere la mine). Spunea că el controlează periodic sălile pentru că este un student de la altă facultate, nu știe de la care, dar de la alta, nu de la asta, care nu se știe ce a făcut și cum a reușit să obțină permis la biliotecă aici ȋn scopul de a le teroriza pe bibliotecare. Cică venea ȋn fiecare zi și nu mai vroia să plece, se purta obraznic cu ele și, din cauza lui, ei nu puteau ȋnchide facultatea. 😀 Ce să zic, dom’le, dubios, dubios rău de tot. Vă dați seama? Cine știe prin ce mijloace necurate o fi obținut studentul ăla permis aici (și-o fi vȃndut sufletul:D). O fi fost vreun psihopat, ȋn orice caz, unul interesant – venea ZILNIC și stătea atȃt de mult la bibliotecă (nu de alta, doar ca să le terorizeze pe bibliotecare) că nu puteau ȋnchide facultatea din cauza lui. O fi avut omu’ niște bombe montate pe el și, ȋn momentul ȋn care era invitat afară, să poată ȋnchide ăștia facultatea, i-o fi amenințat că le detonează și aruncă totul ȋn aer.

Portarul mi-a repetat de vreo trei ori la rȃnd povestea cu studentul de la altă facultate (nu se știe de la care), cu un aer revoltat, după care m-a lăsat să mă benoclez ȋn continuare ȋn laptopul meu. După ȋncă vreo două ore a venit să vadă din nou ce fac, afișȃnd același zȃmbet strȃmb și exprimȃnd aceeași mȃnie pe bietul student intrus. Omu’ mă făcuse curioasă. Era cȃt pe ce să-i cer să-mi facă cunoștință cu el, poate puneam la cale ȋmpreună surparea psihică a bibliotecarelor.

Seara am plecat…pentru a reveni ȋn forță a doua zi. Am lucrat eu cȃt am lucrat cȃnd, dintr-o dată, ușa este izbită in lături și pe ea văd intrȃnd…o burtă mare, tremurȃndă, păroasă și cu un tatuaj, după care apare și portarul – transpirat și plin de păr pe tot corpul. De data asta lasă politețurile și mă ia direct: „Auziți, mie ȋmi păreți foarte dubioasă.” (și explicația) „Ați venit și ier și azi aici.” Ok, moșule, care e legătura dintre astea două?! I-am răspuns, calm, ca am venit să lucrez, că nu deranjez pe nimeni și tot ce fac este să scriu la laptop. Explicația mea nu a părut să-l mulțumească, așa că a ȋnceput să mă amenințe să-l sună pe șeful lui, că eu, din punct de vedere legal, nu am dreptul să fiu acolo. Mă prăpădeam de rȃs 😀 L-am invitat să-și sune șeful ; bineȋnțeles că n-a făcut-o, și-ar fi luat și nișe șuturi ȋn fund de la bietul om care, probabil, se bucura și el de week-end și nu-l interesa că facultatea a fost invadată de o studentă dubioasă cu un laptop ȋn dotare – armă mortală. Ȋn timp ce portarul ȋși fȃțȃia burta transpirată și tatuată prin fața mea, mai scotea și niște bombe de genul:

„Am eu niște poze cu studenți, le am acolo jos la mine…”

Eu (ce fel de poze, perversule?): „Ce fel de poze?”

Paranoicul: „Poze cu studenți moldoveni!”

Eu (pocneam de rȃs).

El: „studenți pe care trebuie să-i urmăresc, că sunt dubioși.”

Eu: „Ȋn ce sens dubioși? Ce au făcut?” 😀

El: „Ei…ce au făcut…Nu știți ce fac studenții moldoveni?! Sunt foarte periculoși!!!”

Eu: „Nu, nu știu…”

El: „Eheiii…”

Pot spune că am rămas și acuma cu enigma „ce fac studenții moldoveni?!”.

După care, a ȋnceput să-mi repete obsesiv că-i par o persoană dubioasă, să părăsesc facultatea imediat, că el are aparatură de zeci de mii de euro la parter. Era cȃt pe ce să-i spun „Mulțumesc că mi-ați spus unde e aparatura aia, că de cȃnd o căutam. Așa, mă duc direct și o fur, o ȋnghesui ȋn geantă, lȃngă laptop :D”

I-am promis că o să plec ȋn curȃnd, am mai stat juma de oră și….am plecat. Cȃnd am ieșit, portarul era ȋn fața facultății, conversa cu un cȃine…     

Ce-o fi vazut ăla dubios la mine, nici ȋn ziua de azi nu știu, dar știu că, dacă i-aș fi arătat buletinul, ar fi chemat poliția 😀 – cu totul ȋntȃmplător, numele meu nu sună chiar romȃnește și asta ar fi crescut exponențial gradul de dubioșenie pe care l-a perceput el la mine.   

Și totuși, de ce nu se fac testări psihologice serioase la angajarea unui portar? Unii portari au impresia că-s Batman sau alte lighioane de genul ăsta și simt nevoia să facă dreptate, să anihileze toți studentii dubioși…

Anunțuri

Iunie 20, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | Lasă un comentariu

Dascălii noștri cei de toate zilele…

Printre cei care ne marchează profound și ne influențează drumul ȋn viață se numără și preamăriții profi, fiecare cu piticii lor de pe creier sau cu stolul de păsărele din jurul capului. Unora, stolul de vietăți ireale le afectează judecata ȋntr-o asemenea măsură, ȋncȃt uită că subiecții care le-au fost dați ȋn grijă sunt oameni și nu alt gen de parascovenii fără suflet și, uneori, fără judecată.

Eram la ȋnceputul anului III de facultate. Așteptam cu nerăbdare cursul cu dl W, mai mult din curiozitate față de individ decȃt față de materie. Auzisem tot felul de zvonuri spăimoase despre el și cunoșteam studenți care nu terminaseră facultatea din cauza lui. Ȋn concluzie, așteptam cu nerăbdare căpcăunul să-și facă apariția; m-am așezat ȋn prima bancă, să-l pot scana mai bine.

A intrat ȋn sală, cu un aer energic și sigur pe el (parcă totuși siguranța de sine era puțin forțată, artificială aș zice), s-a prezentat, a vorbit despre ce urma să ne predea, după care a pus ȋn funcțiune video-proiectorul. Ne-a tuflit o imagine foarte interesantă, care…ce să zic…a ȋnduioșat cam pe toată lumea – un puiuț care ieșea din ou 😀 Trebuie să recunosc că nu mă așteptam… Totul bine și frumos dragi colegi, ȋnsă puiuțul părea să se uite prea fix și avea privirea cam ȋntunecată, fapt confirmat și de el la sfarșitul cursului, acompaniat de un rȃs sadic. Ne-a spus ca asta ne așteaptă de la el…Te pomenești că la studenții tăi de acuma le dai ouțe colorate cu pui ȋn ele. Mișto truc ar fi…I-ai da gat ape toți. Nouă nu ne-ai dat decȃt napolitane Joe ȋn ajunul Crăciunului, cȃnd bȃntuiam slăbiți și plini de cearcăne prin facultate, cu proiectele de 200+ pagini sub brațele tremurȃnde, sub degetele ȋnchircite de la atȃta frecuș pe tastatură…

Domnul W, departe de a părea antipatic, avea un oarecare farmec personal; aș fi tentată să-i spun carismă, dar…era mai mult o ȋncercare muncită de a  părea interesant și impunător ȋn același timp (pentru cunoscători – nu-i reușea tot timpul). Era imaginea pe care ȋi plăcea să ne-o prezinte nouă, un amestec de umor predominant misogin, discriminări și manipulare. Lăsȃnd la o parte inconvenientele, era un subiect bun de studiat…ca să nu zic obiect, cum obișnuia el să considere oamenii. De fapt, cred că se considera obiect pe sine ȋnsuși, pentru că refuza existența oricărui sentiment. Dom’le…sacrilegiu, să moară emoția, nu alta! De unde frica asta de sentimente, domnule W? Asta ar fi interesant de știut…Știu că te-ai enerva dacă ai citi asta dar…culmea, mie ȋmi păreai un om destul de sensibil, dar care se luptă cu ȋnverșunare să-și bage sentimentele ȋn gaura neagră a propriei conștiințe.

Ne vorbea tot timpul de caractere puternice. El asta considera că o să facă din noi pȃnă la sfȃrșitul facultății. Omului ăstuia ori ȋi păsa ȋntr-adevăr de noi și de ce-o să facem la sfȃrșitul facultății, ori pur și simplu ȋi făcea plăcere să-și contemple cu sadism “opera”. Ȋți spun eu, nene, care a fost opera ta: pentru unii – atacuri de panică, pentru alții – depresie + imposibilitatea de a-și duce la bun sfȃrșit lucrarea de licență, pentru cȃțiva – migrene și/sau căderi de calciu, pentru personalitățile mai slabe – o creștere a anxietății si nesiguranței de sine și pentru cei care deja erau puternici – frustrări, vorbe “dulci” la adresa ta și, ȋn final, o atitudine de “mi se fȃlfȃie de ironiile tale”. Era interesant că avea boală pe artiști. Nu-i putea suporta 😀 Ȋi considera cu capul ȋn nori, nerealiști, vulnerabili. Hehe…atunci cum se explică notele babane pe care le-am avut la tine? Nutream o atȃt de adȃncă simpatie pentru domnul W, ȋncȃt de multe ori premeditam un pelerinaj la el acasă, să-i pictez pereții și să-i sculptez roțile de la mașină ȋn stil gotic, dacă tot apreciază arta. Se poate, dom’le W, la serviciul pe care am auzit că l-ai avut ȋnainte de a te fofila ȋn ȋnvățămȃnt, să nu-ți dai seama care-i artistu’ și care nu?

La orele dumnealui am avut parte de tot felul de probe inițiatice. Cea mai interesantă a fost cea din anul III, ȋn urma căreia urma să obținem un bonus. Vroia să ne testeze caracterul, să vadă care dintre noi sunt cei cu “caracter puternic”. Domnul era amabil, ne invita la masă – trebuia să ingurgităm, ȋn fața ȋntregului amfiteatru, caracatiță, picioare de broască și….ochi de bou. Domnul era și generos: ne procura pe cheltuiala lui primele două produse, cel de-am treilea urmȃnd să ni-l procurăm noi prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe. Aveam de ales: ori țopăim din măcelărie ȋn măcelărie, cerȃnd un frumos, perfect sferic, glob ocular de bovină, ori dăm buzna noaptea ȋn curtea țăranului, cu cuțitul, și scoatem ochiul boului, pe viu (dacă ați văzut vreodată boi cu petec negru pe ochi, ca la pirați, să știți că au fost niste studenți pe-acolo…).

Eu am fost printre norocoșii care au găsit minunatul aliment. Mi l-a dat măcelărița, fără să ȋntrebe de ce, cu tot cu pleoapă și gene. Stăteam ȋntr-un cămin unde aveam bucătărie comună pe palier. Ochiul fierbea, lumea trecea și se minuna. Probabil unii se gȃndeau că fac vrăji. Alții ȋn mod sigur se ȋntrebau al cui e ochiul. Timpul a trecut neȋndurător și am ajuns cu toții ȋn fața tartorului. Caracatițe mai mȃncasem și știam că sunt bune, piciorușe de broască nu mȃncasem și de-abia așteptam, drept pentru care am luat chiar două (ce nesimțită am fost!). Macar dacă ne-a dat, trebuia să ne sature! Ce? La statura mea ȋmi ajung două piciorușe de broască? Zgȃrcitu’! Proba finală, ȋn urma căreia primeam inițierea, era ochiul. Era fascinant…atȃt de perfect…atȃt de sferic. Toți mă ȋntrebau, oripilați, de ce al meu e verde 😀 (pusesem niște Vegeta la fiert). A fost…bunișor, numai că unii s-au ȋngrețoșat ȋntr-așa un hal, ȋncȃt l-au ȋnghițit ȋntreg, cu mari sforțări, eventual dȃndu-și un pumn ȋn stomac. Domnul W părea satisfăcut de rezultat. Ȋmi venea să-l invit și eu la masă și să-mi permit să fiu ceva mai creativă decȃt el – să-l hrănesc cu unghii de crocodil ȋn sos de placentă de elefant și, ca desert, urechi de șobolan de București caramelizate.

Timpul trecea, proiectele curgeau…Știu proverbul „Ce nu te ucide, te face mai puternic.” Bun, bun, dar ce te faci cu ce te ucide? Seminariile lui aveau o tentă sado-maso de-a dreptul fascinantă… Avea un stil omu’ ăsta…se lua de tot – de verighetă, de culoarea pielii, de felul cum vorbești, ȋntr-un cuvȃnt, de orice chichiță. Rezultatul? Mulți studenți au ieșit plȃngȃnd din sală. Măi să fie… Și nu se lua doar de cei mai slabi la ȋnvățătură, pe care-i numea „rebuturi”, se lua și de cei buni. Ȋnseamnă că criteriile după care ȋmpărțea frecuș psihic ȋncoace și-ncolo nu erau doar ȋnvățătura. Eram tare curioasă…așa ca am riscat și i-am răspuns și eu cu aceeași monedă – ironia, adică l-am luat și eu peste picior. Culmea, reacția lui a fost una pozitivă pentru mine. Deci asta vroia – să-i arătăm că avem autocontrol ȋn situații din astea. Am observat că cel mai bine era să nu ne pese și să rămȃnem calmi la balivernele debitate de el. Și așa am și rămas (foarte puțini dintre noi…). Ȋn rest, am văzut prietenii stricate, conflicte, sănătate dusă pe apa sȃmbetei. Pentru ce? O colegă, probabil cea mai afectată dintre toți, spunea: „Cred că dl W este bărbatul vieții mele: mă culc cu el ȋn gȃnd, ȋl visez toată noaptea, mă trezesc cu el ȋn gȃnd, imaginea lui mă urmărește peste tot.” 😀

La seminar, ne-a dat o listă de „cuvinte interzise”, printre care se număra și „intuiție”, „a presupune” etc. Ehei…de-ai ști tu, moșule, cȃt de utilă e intuiția, dar dacă tu nu știi s-o folosești, problema ta. Mai spunea nenicu’ că lui nu-i place să stea de vorbă cu oamenii și că le-o spune ȋn față, ȋi repede. Hm…oare așa te comporți și cu tine ȋnsuți? La ce idei și la ce comportament ai, aș spune că da.

La festivitatea de sfȃrșit de facultate, ȋn discursul măreț pe care l-a ținut, ne-a asemănat (cu intenții bune, bineȋnțeles) cu  o marcă renumită de produs de carmangerie de formă lunguiață. Cred că Freud ar avea ceva interesant de zis referitor la asta…

Mai 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 4 comentarii