Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Angajăm urgent clarvăzători și telepați

 Ȋn ultimul timp, am fost ȋntr-o permanentă stare de extaz, provocată de conștientizarea evoluției galopante a societății…și a firmelor o dată cu ea. Evoluează spitalele – sistemul de sănătate se ocupă incredibil de bine de „curățarea” planetei (curățarea de oameni ; cu cȃt mor mai mulți, cu atȃt rămȃn mai multe resurse pentru ceilalți…:D). Polițiștii sunt de-a dreptul fermecători (a se vedea articolul cu organul), iar politicienii, mai joviali ca niciodată (a se vedea omu’ cu figură de pară mălăiață, știți voi la cine mă refer…).

Ce se ȋntȃmplă ȋn companii – leagănele civilizației urbane? Ei bine…au evoluat și firmulițele  – alte cerințe, alte așteptări de la angajați. Ce s-o mai lungim? Din vasta mea experiență am ajuns la concluzia că se caută clarvăzători și telepați. Tot din vasta mea experiență pot să vă spun că n-am avut bafta să ȋntȃlnesc astfel de persoane ȋn locurile unde am lucrat. Concluzia ? Majoritatea angajaților sunt niște incompetenți care nu sunt deloc dispuși să se perfecționeze, pentru a veni ȋn ȋntȃmpinarea cerințelor angajatorilor. Și mă mai miram că mi-am găsit atȃt de greu un loc de muncă, cu toată pregătirea mea… Neee… Se caută altceva; CV-ul meu e expirat!

Acu’ să vă zic de unde am dedus aceste chestioare. Păi, să vedem… Vi se pare cunoscut dialogul ?

Bossu : – Trimite-i aia lu’ ăla !

Negrișoru: – Ce să trimit, cui ?

Bossu : – Aia…știi tu…aia ! Lu’ ăla !

Negrișoru : – ?????????

Bossu :  (figură schimonosită de efortul de gȃndire)

Negrișoru : (figură scȃrbită, ușor irascibilă)

Bossu : – Aia…vezi acolo…cred că e furnizorul X de la…ăăă…vezi acolo !

Negrișoru : (figură care exprimă resemnare+batjocură) – Ce să trimit ?

Bossu : – Stai că-ți aduc acuma comanda !

Ȋn cazul ȋn care nu vi se pare cunoscut, poate ați trecut prin vreo experiență de alt gen…

Colegele mele de birou ȋmi povesteau (angoasate) la un moment dat că șefa era taaare nemulțumită de ele (fiind nemultumită avea, desigur, dreptul să și urle, cum și făcea de altfel). Motivul ? Vroia ca ele să știe ce e ȋn capul ei și să acționeze ȋn modul ȋn care gȃndea ea (și, cel mai tare, asta fără ca ea să le comunice gȃndurile ei care urmau să urce firma la cer). Ele trebuiau pur și simplu să știe…

Nu-i așa că ar fi fost mult mai simplu dacă ȋn afurisitul ăla de anunț de angajare preciza la condiții obligatorii telepatia ? Și să-i mai pună să dea și probă la angajare 😀

Să nu mai zic de clarvăzători… Șefu’ vrea să știe ce se ȋntȃmplă ȋn firmele concurente. Negrișorii…ce să facă – dau telefoane pe la concurență, se dau drept potențiali clienți și află informații, cum ar fi prețuri (mă refer la depozitele en-gross). Numai că ȋn ultimul timp s-au șmecherit și ăștia – ȋntreabă datele firmei 😀 Ei…aici e mai greu, că datele alea le verifică și dacă sunt false…nema prețuri. Concluzia ? Concurența ne-a luat-o ȋnainte și are deja clarvăzători care știu mȃnărelile pe care le facem noi.

Ooof…mă durea sufletul cȃnd am făcut fișele postului pentru mine și pentru colegii mei…nu mă puteam decide pe care să-i trec la telepați și pe care la clarvăzători și, mai ales, habar n-aveam dead-line-ul pe care să-l pun pentru dobȃndirea acestor calități.

Imaginați-vă o zi perfectă din viața unei firme (că are și firma viață, viața angajaților, pe care a luat-o…) :

Angajatul simte starea șefului și-i duce un ceai, să se liniștească, după care vine un altul, care-i dă raportul cu ce se ȋntȃmplă la concurență (de exemplu : ora 10 :00 – ăia nici n-au ajuns la firmă, ora 11 :00 – un angajat mai nou îşi varsă cafeaua pe proaspetele facturi în timp ce se gândea că soacră-sa în mod sigur a uitat să întindă rufele la uscat; doi negrişori complotează în baie împotriva directorului de departament; ora 12:12 – doamnele de la Vânzări discută aprins despre tipele din emisiunea cu Bote şi o altă angajată îşi ia o săpuneală groaznică pentru că are tupeul să nu se uite la TV; ora 14:00 – o angajată visează să plece de la firma respectivă şi să vină la concurenţă, adică la noi 😀 etc…). Primul angajat se ȋntoarce, se uită la șef, ȋi citește gȃndurile, după care ȋși mișcă fizicul inapoi la el ȋn birou (pe drum percepe intenţiile “fistichii” ale unei colege din departamentul Contabilitate) pentru a trimite aia lu’ ăla…știe el care… Unui alt angajat i se ȋnfățișează sub formă de viziune tȃrgul care va avea loc peste 6 luni ȋn China și vede clar furnizorii care vor participa și locația standurilor lor.

Ȋn rest…ȋmi vine să-mi trȃntesc la gȃt o cravată violet și să-mi bag colegii ȋn sperieți 😀

Anunțuri

August 20, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | 2 comentarii

Las-o așa!

Am nimerit la un moment dat ȋntr-un cuib de ingineri. Nu mă ȋnțelegeți greșit. Nu am nimic cu inginerii ȋn general, doar cu o categorie aparte, pe care vă invit s-o cunoașteți prin experiența mea 😀

După cum spuneam, nimerisem ȋntr-un cuib de ingineri, un cuib bine ȋnchegat și care ȋncercau, cu greu, să accepte printre ei și un omuleț care să se ocupe de marketing. Inginerii, știți cum se zice, băieți deștepți. Ei…deștepții ăștia erau doar femei, ȋn afară de șef. Au avut grijă ȋncă de cȃnd am fost prezentată să mă pună la current cu importantul fapt că “aici toți suntem directori, ȋn afară de tine”. Wow! Ce primire originală! Și ce firmă originală, compusă doar din directori! Ȋmi venea să-i ȋntreb: “Și ce făceați pȃnă să vin eu? Vă dădeați singuri ordine și tot voi le executați? Sau făceați o spirală și transmiteați ordine de la unul la altul?”

 Propoziția imperativă care mi-a bȃntuit metafizicul pe tot parcursul șederii mele la acea firmă a fost: “Las-o așa!” Cum așa? Uite-așa….Firma era de formație comunistă, de orientare “pe loc”. Schimbarea era considerată un sacrilegiu. Mi-am pus problema de multe ori dacă nu exagerez cumva cu partea estetică. Lăsȃnd estetica la o parte și abordȃnd o viziune practică, consider că e de bun simț să ai ȋn firmă documente scrise clar și materiale promoționale (dacă există) făcute ȋn altceva decȃt Word și Paint. Ce era ȋn firma aia…se adresa, probabil, strict creierului bătucit de formule și calcule al unui inginer. Eu, tȃnără angajată pe marketing, nu atinsesem nivelul de ȋnțelegere necesar pentru a percepe subtilitățile unui bloc de text scris greoi și alambicat, care se vroia scrisoare ȋn scop publicitar. Așa că, mucoasa de mine și-a permis să le modifice și să vină cu propuneri noi, mai lizibile și mai plăcute ochișorului conectat la un creier de non-inginer. Partea bună a fost că i-a plăcut șefului, deși nu-mi ceruse să mă ȋnham la modificarea ȋntregii zestre vizuală și verbală de marketing a firmei. I-a plăcut șefului, dar se pare că a deranjat pe alții din dulcea lȃncezeală ȋn care dormitau. Puștoaica de mine, cum am ȋndrăznit eu să tulbur sănătatea galben-bolnăvicioasă a firmei aducȃnd Corel Draw – armă biologică letală…?

Ȋmi clăteam și eu ochiul cu o prelucrare grafică, cȃnd deodată auzeam: “Ce faci acolo? Ce faci cu aia?” Eu explicam, timid, modificările pe care aveam de gȃnd să le aduc, după care urma replica: “De ce s-o modifici?!!!! Las-o așa! Pȃnă acum așa le-am dat-o oamenilor!” Mda…și pȃnă acu cȃțiva ani statul ȋți dădea repartiție pe un loc de muncă. Și mai ce?

Ajunsesem să aud de atȃtea ori pe zi “Las-o așa!”, ȋncȃt ȋmi venea să-mi fac o listă de argumente, ca să ȋnțeleagă și ființa matematică din fața mea că mesajele alea se adresează unor oameni, care le procesează ȋntr-un mod…nu tocmai matematic de cele mai multe ori.

Ce mă distra cel mai mult era cȃnd ȋmi prezentam munca ȋn fața lor și șeful (ȋncȃntat) le cerea părerea. Cocoanele, vădit șutate ȋn orgoliul lor de inginer care e creat de facultate să fie bun la toate (inginerul să fie bun, nu orgoliul lui), se uitau la mine ca la un extraterestru venit să cucerească Bucalele și scoteau cȃte o perlă-gogoașă de genul: “Da linia aia de ce ai pus-o acolo? Aia de ce ai facut-o verde? Aia nu era mai bine s-o pui la mijloc?” Cu un zȃmbet victorios, le prezentam pe scurt cȃteva reguli de bază din designul grafic, iar răspunsul cu care mă onorau era o mimică greu de descris aici – cam cum e fața unui vegetarian care a aflat că salata pe care a mȃncat-o conținea bucățele de fund de porc 😀  Punctul culminant era cȃnd mai băgau cȃte un comentariu picant de genul: “Mda…asta e o chestie psihologică…” Ciupercuțelor, voi aveți de-a face cu psihologia cum am eu de-a face cu proiectarea de arme automate J

“N-o mai modifica! Las-o așa!” Ajunsesem să izbucnesc ȋn rȃs de fiecare dată cȃnd auzeam ȋntȃmplător, chiar și pe stradă, “Las-o așa!” Oare de ce unii sunt atȃt de ȋngroziți de schimbarea unor documente nevinovate?

Ei erau ingineri, băieți destepți, antrenați să rezolve orice problemă. Ei știau și marketing și psihiologie (incredibil, fără să citească nicio carte ȋn domeniu!), ȋși puneau singuri și diagnostice medicale, ce mai, ființa umană completă. Aveau și ei un punct slab…Nu știau să creeze materiale publicitare adresate oamenilor inferiori lor…

Cȃndva, am cunoscut și un inginer care considera că meseria care i se potrivește cel mai bine este dictator suprem al lumii…și nu glumea…

Mai 6, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | 4 comentarii

Șefii cu probleme din copilărie

Dragul meu șef, ȋți ȋnțeleg frustrările și nemulțumirea față de angajați, ȋți ȋnțeleg nevoia de a-i ține la firmă pȃnă seara și ȋți dau perfectă dreptate cȃnd ȋi chemi și ȋn week-end. Este perfect normal să trȃntești ușile, să arunci dosarele prin birouri și să urli de să-ți sară ochii din cap și să-ți pocnească vena aia care ți se umflă pe frunte. Te ȋnțeleg perfect…și sunt alături de tine. De aceea, ȋți recomand cu prietenie să mergi la spital, să-i faci o vizită domnului acela drăguț, doctor Traumă, care o să te culce pe o canapea răcoroasă de piele, după care o să te ȋmbrace cu o cămășuță albă cu mȃneci…puțin mai lungi și o să-ți ofere un loc gratis de cazare ȋntr-o cameră cu pereții acoperiți cu burete.

Ȋmi place cum sună fraza asta: ”Are probleme nerezolvate din copilărie…” Unii o folosesc ca o semi-scuză pentru tiranii care le fac tocăniță din creier cel puțin cinci zile pe săptămȃnă. De fapt, o semi-scuză față de ei ȋnșiși, sperȃnd să mai scadă sentimentul de frustrare.

Am tot auzit fraza ”Șeful are ȋntotdeauna dreptate”, de multe ori urmată de ”Cȃnd șeful nu are dreptate, se aplică prima frază :D” Să vedem și ce am eu de zis ȋn legătură cu asta…

Ȋn primul rȃnd, ce este un șef? O entitate hominidă, pusă nu se știe de cine ȋn capul unei firme să o conducă. Să o conducă unde? Hai să fim sinceri: niciodată nu se știe cu exactitate unde, dar se știe cum – cu niște hibrizi (un fel de combinație ȋntre om și calculator; aceste două specii au stat atȃt de mult timp ȋmpreună, ȋncȃt au fuzionat) care-și sacrifică neuronii pe altarul hȃrțogăraiei care stă la baza companiei.

Treziți mai mult sau mai puțin brusc ȋn capul firmei, șefii au realizat că au puterea. Și au reacționat fiecare după…mapa lui. Iată cȃteva tipologii care-mi plac ȋn mod deosebit, ȋn special să le studiez de la distanță 😛

Pepsi

Ȋl recunoști de cum dă buzna pe ușă. Ȋți provoacă o senzație de parcă a venit taifunul peste tine cȃnd ȋntindeai niște rufe albe la uscat. Termenul de bază: a se agita. Se deplasează ȋncoace și-ncolo dintr-un colț ȋntr-altul al biroului, de parcă ȋntre picioarele lui și mocheta ȋmbȃcsită și plină de gume ar fi un cȃmp magnetic.

Cȃnd ai ceva de scris la calculator, stă ȋn spatele tău, dă din mȃini, transpiră și te ȋntreabă, sacadat, de ce nu merge mai repede. Eventual, aplică strategia muierii urcată ȋn mașină cu soțul ei, el- la volan, ea – pe locul mortului: așa, mai la dreapta! Vezi că nu e bine! Ai greșit! Se scrie cu doi de ”n”! Așa, acuma dă click ȋn casuța din dreapta și scrie…

Cred că, dacă s-ar inventa calculatoare carora să le transmiți comenzi prin telepatie, șeful Pepsi ar determina o supraȋncălzire a circuitelor, finalizată cu o explozie fumegȃndă pe ton de ȋnjurătură din partea (era să zic a bietului animal) bietului calculator.

Ȋți iese ȋn cale de unde te astepți mai puțin, de exemplu, de după peretele dinaintea toaletei, spre care te ȋndreptai plin de speranța izbăvirii (că doar ai stat țeapăn pe scaun patru ore să termini ofertele alea urgente). Și ȋl auzi cum spune: ”Hai, că avem ceva urgent de făcut!” 😀

Butoiul cu pulbere

Uneori poate fi confundat cu Pepsi. Zici că organismul lui conține o ceată de vreo 200 de chinezi care se caftesc ȋncontinuu ȋntre ei. Mai simplu spus: fierbe. Hai, recunoaște că ai avut macar un șef de genul asta, care cȃnd se așeza lȃngă tine ȋți crea brusc o stare de fermentație sufletească. Nu dă din mȃini ca Pepsi, dar are o mișcare de permanentă vibrație, ȋn special cȃnd tu ai ceva de făcut. Cȃnd se exteriorizează mai tare, dă din picior și bȃțȃie scaunul.

Molusca

Nu știe cum a ajuns ȋn funcția de șef…probabil nici nu și-a dat seama că e șef. Ȋși petrece timpul prelingȃndu-și fizicul greoi pe holurile cu iz de corporație și pătrunzȃnd din cȃnd ȋn cȃnd cu ochii ȋn bibliorafturile burduhănoase care zac pe rafturile roase de vreme (sau de angajații flămȃnzi :)).

NEF…ericitul

Indiferent de situație, indiferent dacă profitul firmei a crescut ȋn ultimele luni cu 50 sau cu 80%, firma o duce foarte greu. Este multă treabă de făcut și niciodată negrișorii nu sunt suficient de competenți. Uite care-i treaba, șefule, răspunsul meu e : Nu, nu vreau să stau peste program. Da, am terminat treaba mai repede decȃt ceilalți și am făcut cȃte ceva și ȋn plus, dar asta nu ȋnseamnă ca trebuie să-mi mai dai de lucru. Niște bani ȋn plus, da, ar fi bineveniți. Azvȃrle și tu sacoul ala scorțos, fă niște pași prin parc, bucură-te de soare și de pasărele (probabil pe tine soarele te enervează că arde ba prea tare, ba prea puțin; și păsărelele te deranjează că ciripesc).

Fantoma

Ȋn mod cert nu e fericit că e șef…Nefiind obișnuit să ia decizii (”lasă că face mama”), ȋi e frică de chestia asta mare care se cheamă ”firmă” și, mai ales de angajații care intră ca niște spirite negre pe ușa masivă a biroului său. Pulsul se accelerează, respirația devine sacadată, palmele transpiră și…”ah, senzația aia rece de pe șira spinării! Ce-or mai vrea și ăștia?! Oare ce-o să mă mai ȋntrebe de data asta? Dacă nu știu ce să le răspund?! De-ar pleca mai repede… A ajuns marfa ȋn vamă? Care marfă? AWB-ul?! Oooof, trebuie să dispar…” Și iese pe balcon, dispărȃnd enigmatic ȋntr-un nor de fum de origine Kent. Ȋntre timp, angajații și-au amintit că au ieșit niște minusuri la recepția mărfii. Unde e șeful? E urgent! Șeful…nu e ȋn birou… Veniți mai tȃrziu 😀

Pasiv-agresivul

La ăsta i-am zis direct pe nume. Am avut ocazia să-l cunosc personal. M-a ȋntȃmpinat cu o atitudine solemnă, ȋn costumul lui scorțos, negru, impecabil…Părea calm, folosea un limbaj profesional…ce mai, om de afaceri cu experință. Pe parcursul șederii mele la firmă, am observat o serie de gesturi…infantile să le zicem care contrastau puternic cu atitudinea afișată și cu vestimentația – bȃțȃia din picior ȋn stil copilăresc, se legăna pe scaun, se juca ȋn mod și mai copilăresc cu pixul. Pe lȃngă elementele astea amuzante care imi făcea ziua mai frumoasă (cred ca ceilalți angajați nu le observau, foarte rău pentru ei), mai aveam senzatia și că atitudinea lui calmă e doar o mască (am avut ocazia să mă conving ca așa era…). Ca să mă conving, atunci cȃnd mi-a cerut o părere sinceră ȋn anumite privințe…i-am dat-o, sinceră, cum a vrut 😀 Nenică, degeaba mă aprobai tu cu jumătate de gură și ȋncercai să-ți menții calmul, mimica te-a trădat. Hai, fii sincer față de tine, ȋn realitate crăpai de ciudă. Ai fi preferat să-ți spun minciuni frumoase și firma ta să continue să plutească ȋn stil comunist, ca și pȃnă atunci. Și ce mă revoltă și mai mult e atitudinea ta față de unii oameni pe care-i percepi ca inferiori ție. A trecut o dată un agent de vȃnzări pe la firmă să discute despre un eventual contract de publicitate on-line. Pe vremea aia, fiind la curent cu prețurile pieței ȋn domeniu, pot spune că prețul pe care-l cerea agentul, raportat la avantajele oferite, era mediu spre mic. Era o chestie care se putea rezolva ȋn cinci minute. Șeful, ȋnsă, se simțea puternic, se simțea ȋntr-o poziție superioară omului din fața sa și vroia neapărat să-și manifeste autoritatea. L-a frecat la creier, punȃndu-i aceleași ȋntrebări vreun sfert de oră. Ȋl auzeam, din biroul de alături, cum ȋl lua peste picior și-i spunea că afacerea lor (genul ăla de publicitate) o să dispară, că știe el că merge din ce ȋn ce mai rău și că firmele X și Y din domeniul ăsta deja au dat faliment. După care, m-a chemat și pe mine, să-mi dau și eu cu părerea. M-am uitat la omul din fața mea și mi-am adus aminte cum era cȃnd lucram și eu ca agent de vȃnzări, cum e să fii luat peste picior, să ți se ȋnchidă ușa ȋn nas, să fii contrazis, să ți se spună ȋn față că firma Z din domeniul ȋn care lucrezi face treabă mult mai bună decȃt firma ta. Dar cel mai mult, ȋn experiența mea de agent de vȃnzări, m-au enervat frustrații care-ți mănȃncă timpul pentru a se simți ei puternici. Ȋn continuare, șeful a luat catalogul din mȃna agentului și a ȋnceput să mȃzgȃlească pe el, total inutil, calcule – din care să reiasă cȃt e el de deștept, desigur. Hai să-ți zic care-i treaba, șefule. Poate că au trecut mulți ani de cȃnd mama ta te bătea la fund cu mănunchiul de țelină și-ți ardea cȃteva sfinte batoane de salam pe spinare (ar mai fi aici și varianta bătăii cu furtunul de la cadă sau cu gladiolele de plastic de pe vremea comunismului). Poate că ai uitat cȃnd ȋți erau interzise atȃtea lucruri și cȃnd nu aveai dreptul să iei nicio decizie. Acum ești mare șef, tu iei deciziile ȋn firma ta. Acum ai puterea, e rȃndul tău să-i umilești pe ceilalți…și, umilindu-i pe ceilalți, te simți puternic. Dar știi ceva? Nu ești J E incredibil cȃt de nepăsători pot fi unii față de materialele publicitare scumpe ale altor firme, ȋn timp cei ei, din zgȃrcenie, refolosesc foile deja scrise și se gȃndesc de zece ori ȋnainte de a lista o pagină color.    

Cu mulți ani ȋn urmă, cȃnd ȋnvățam istorie la școală, ni se băga ȋn cap ideea de ”mare conducător”, ni se dădeau multe exemple de oameni deosebiți, cu personalități puternice, care-i conduc pe ceilalți. Chiar dacă trimit sute de oameni la moarte drept pedeapsă, nu contează, știau ei de ce fac asta. Erau…oameni cu personalitate. Dar oare tot timpul e așa? Ce văd eu (ȋn unele cazuri, nu vreau să generalizez) e un grup de frustrați cu probleme, nesiguri pe ei, care vor să-i conducă pe alții pentru a repeta povestea care li s-a ȋntȃmplat lor…

Mai 2, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 3 comentarii

Aruncați mapele! La bandă și la sapă!

Să trecem de la munca de teren la munca de teren agricol. Eram ȋntr-o vacanță și ȋmi căutam de lucru…ȋntr-un oraș ȋn care ȋți găsești cu greu și un job de vȃnzătoare de covrigi ȋn stația de autobuz. Ȋntr-un final, mi-am găsit de lucru cu ziua, la prășit 😀 (era un neam de institut de cercetări). Probabil cei cu studii superioare, intelectuali respectabili, au ȋnceput deja să zȃmbească (Nu vă grăbiți! De-abia am ȋnceput.) Dar…adevărat vă spun vouă, prășitul e una dintre activitățile cele mai plăcute de pe suprafața pămȃntului (la propriu). Gȃndiți-vă puțin la avantaje: aer curat, odihnă pentru ochi (nu stai cu fața ȋngălbenită ȋn fața monitorului), schimbi o vorbă cu partenerii de sapă fără să te frece șeful la icre și, cel mai important, capeți condiție fizică. Dacă stau bine și mă gȃndesc, nu știu cȃt admirau colegii mei de sapă firul de iarbă jumătate verde, jumătate ȋngălbenit, care se apleacă sub rafala de vȃnt, sau cerul de un albastru intens de-l simți pȃnă-n vene dar…lucrurile astea existau acolo și nu cred că există ȋn niciun birou. Ȋn plus, nu te bȃrfeau colegii pe la spate că nu dai bine cu sapa sau că vrei să le iei locul ȋn ierarhie, preluȃnd postul de săpător principal vitezist obsesional. Era bine… Cele cȃteva mici inconveniente nu sunt de luat ȋn seamă:

–          nu INTRA ȊN PANICĂ dacă a doua zi, cȃnd vrei să te dai jos din pat, umerii insistă să rămȃnă pe pernă.

–          nu TE SPERIA de senzația aia de pe lateralele burții – da, ăia sunt mușchii intercostali la care ai făcut febră musculară. O să te țină cel puțin o săptamȃnă. Profită de asta și cunoaște-ți mai bine corpul. Da, știu că dor, le poți simți forma cu exactitate.

–          nu e nevoie să tai pȃinea. Rupe-o! Aaa, degetele nu te mai ascultă chiar deloc? Nu vor să stea pe cuțit și nici pe pȃine? Nu-i nimic. Mușcă direct 😀 Sper ca nu obișnuiești să cȃnți la pian. De desenat nici nu poate fi vorba… :)))

După cȃteva zile de prășit, mi s-a oferit ocazia să schimb mediul cu ceva mai ermetic – o fabrică de ȋnghețată. A fost o experiență foarte prețioasă, cam dureroasă la timpul ăla, e drept. Lucram 12 ore pe zi sau pe noapte (ȋn funcție de tură) și aveam jumătate de oră pauză de masă. Ȋn rest, stat ȋn picioare și lucrat la bandă sau la cărat cutii, după caz. Eu le-am experimentat pe amȃndouă 😀 Bineințeles că ȋn toată povestea asta am fost urmată de unu’ cu probleme psihice (toată lumea știa asta ȋn fabrică; săracul, nu era vina lui…). Am precizat și ȋn alt articol, nebunii trag la mine (dacă știe cineva de ce, ȋl/o rog să-mi spună, că ȋncep să mă ȋngrijorez). Individul avea o privire de aveai senzația că se uită foarte intens la tine dar, ȋn același timp, creierii ȋi sunt ȋmprăștiați ȋn mai multe direcții.

Noi, fetele, eram foarte sexy ȋn halatele alea albe, cu pantalonii albi și largi (mie ȋmi erau și scurți) și cu bonete. Probabil o fi avȃnd unii și fantezii cu muncitoare care lucrează ȋn fabrica de ȋnghețată (pun pariu că, dacă ești bărbat și citești asta, te-ai gȃndit acum mai mult sau mai puțin involuntar la asta). Cert este ca individul ăsta avea. Ȋși făcea de lucru pe lȃngă mine, de multe ori ȋl simțeam ȋn spatele meu și, cȃnd mă uitam, chiar era acolo, cu privirea ȋncremenită ȋn ceafa mea (sau ȋn bonetă :)))). Nu-mi place să fac oamenii să sufere… Nu știam cum să scap de el. Am decis că cea mai bună strategie e să nu-l bag ȋn seamă mai mult decȃt pe ceilalți (adică să stau cu nasul ȋn bucățica mea de bandă) și să mă comport natural – adică, ca un robot care ia ȋnghețatele de pe bandă și le pune ȋn cutii. Dar cum rămȃne cu bȃntuitul? Ȋși flutura veșnic halatul pe lȃnga mine și se uita fix. Mă simțeam ca victima dintr-un film cu psihopați și nu-mi plăcea deloc situația…Și cȃteodată se mai nimerea să aibă halatul pătat de…gem roșu de vișine, asta ca scenariul să fie complet.

Păcat că i-am zdrobit sufletul…l-am dezamăgit. Nu eram eu fata care ȋși ȋnchipuia că sunt. M-a surprins o dată intr-o ipostază mai urȃtă și toate visele sale s-au năruit din temelie. Cei dintre voi care au lucrat ȋntr-o fabrică de ȋnghețată știu că acest minunat produs vine ȋn lăzi ȋnghețate, puse una peste alta. Uneori sunt atȃt de hotărȃte să rămȃnă așa, că trebuie supuse la traume serioase pentru a fi despărțite – asta imi amintește de expresia „doi cȃini ciobănești ȋncȃrligați și baciul, care vine cu o căldare de apă rece să-i despartă (mă scuzați…)”. La bandă trebuie să te miști repede, așa că uneori mai recurgi și la violență fizică om contra ladă. Individul ȋn halat alb era lȃngă mine cȃnd am nimerit două astfel de lăzi puternic ȋncȃrligate. Nu vroiau și nu vroiau… Așa că am aplicat o metodă mai vikingă: le-am ridicat de un capăt și le-am dat un pumn, de au zburat toate ȋnghețatele pe bandă. Trebuie să precizez că nu am o forță fizică impresionantă și nici constituția lui Hulk Hogan. Cu atȃt mai mult, individul a fost impresionat și, după expresia lăbărțată de pe fața lui, pot spune că nu pozitiv. Ȋncet-ȋncet căile noastre s-au despărțit…Asta se pare că a fost răscrucea…

Merită de menționat și alte personaje colorate de prin fabrică:

– scorpia cea mare – nu e șefă, dar e nucleul fabricii, un fel de lider informal. Mare amatoare de bȃrfe, cu care se alimentează, stabilă pe picioare și cu o permanentă mișcare de semi-rotație stȃnga-dreapta, vede tot (la ea, cel de-al treilea ochi e ȋn ceafă), aude tot, bȃrfește tot, reinventează viețile celor din fabrică și…cine știe…poate le influențează și destinele…

– pȃinea caldă – un personaj benefic. Mulțumită cu starea ei, avȃnd sentimente bune pentru toată lumea, cu o stare pozitivă mai tot timpul, puțin timidă, poate cam modestă, preocupată mai mult de binele celorlalți decȃt de al ei. Da, există și așa ceva.

– muncitoarea fatală – se crede bomba sexy a fabricii. Frumușică, mediocră, fără prea multe studii dar cu multe aere, fătuca asta e pusă pe agățat masculii spătoși de pe la benzi și mașinării. Ȋntr-o relație de lunga durată, plictisită de actualul partener, e ȋntr-o permanentă căutare, printre rafturile cu lăzi și cartoane.  

– scorpia cea mică – partea sonoră, completare a scorpiei celei mari. Are un signal de-o ȋntrece cu mult pe Tarja Turunen. Acoperă cu vocea ei nu o ȋntreagă orchestră, ci o ȋntreagă fabrică. Femeia asta știe ce vrea de la viață – să țipe. Abia acuma realizez cum de ȋn fabrica aia, ȋn afară de oamenii traumatizați, nu mai era nicio vietate – făcuseră infarct!

– masculul ducător de cutie la bandă – are puține replici, scurte și la obiect. De exemplu, cȃnd e obosit, folosește fraza: „Ma duc acas’ și rup patu’ mai ceva ca pe-o femee!” 😛

– vitrina mobilă – pliiină de argint : cercei mari (eventual ȋncă unul ȋn partea de sus a urechii), brățări, lanțuri cȃt acceptă gȃtul, inele pe 8 din 10 degete. Rămȃne o enigmă pentru mine motivul pentru care venea zilnic cu toate la fabrică. Acolo oricum le dădea jos. Ȋi lua mult timp să le dea jos și mult mai mult timp să le pună ȋnapoi la plecare. Oare cine ȋși inchipuia ea că o vede pe drumul casă-fabrică-casă?

Mai ȋn glumă, mai ȋn serios, sunt multe de ȋnvățat de la fabrică. Am observat că fiecare om trăiește oarecum ȋn lumea lui și tinde să judece totul prin experiența lui, raportȃndu-se mai puțin sau deloc și la ceilalți. Muncitorii din fabrică au un cu totul alt sistem de valori față de oamenii care au avut șansa să facă un liceu și o facultate. Majoritatea sunt chiar fericiți cu stilul de viață pe care ȋl au, sunt mulțumiți că au un salariu care le asigură satisfacerea nevoilor de bază, singurul lor scop ȋn viață este să-și ȋntemeieze o familie. Mă bucur că am avut ocazia să cunosc și genul ăsta de oameni. Vă recomand și vouă: ia mai lăsați mapa și laptop-ul și treceți la muncă serioasă!

Cȃt despre mine, mi-am dat seama că nu munca fizică mă omoară (imi face chiar bine), ci monotonia…

Aprilie 22, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 7 comentarii

Hypermarket-ul – the final frontier

Cȃte lumi fascinante și noi hălăduim prin ele, aparent fără alt scop decȃt…a consuma. Spun aparent, pentru că neștiute sunt căile…hypermarket-ului. Aparent, un loc creat de zei pentru ca muritorii să ȋși permită orice și să fie asemeni lor, ȋn realitate, spălătorie de creiere.

Hypermarket-ul ȋmi amintește de o navă spațială cu diverse compartimente care ȋți permite să ai un trai decent fără a-ți pune ȋntrebări de genul: Dar oare afară cum e? Aș putea trăi și altfel?
Nu…nu este loc de așa ceva. Aici e paradisul și noi suntem locuitorii lui.

E vineri seara…Frigiderul e aproape gol, doar un baton de salam stingher și vreo trei pȃrjoale uscate mai populează rafturile primitoare. Nu mai am bere!!! Și nici Cola… Trebuie să dau fuga la hypermarket, să-mi cumpăr ce am nevoie, pȃnă nu mor de foame!

Hypermarket-ul e un spațiu foarte bine gȃndit…. Ce rost au decorațiunile de la intrare, iepurii giganți și moșul burtos care apare ȋnainte de fiecare Crăciun? Conștient, ȋi mai luăm ȋn rȃs: ”Ce-i mai apucă pe ăștia să pună mascote la intrare?” Subconștientul nostru s-ar putea să fie ȋnsă de altă părere: ”Ce drăguț din partea lor…Au făcut asta pentru noi, oamenii care venim aici, să ne simțim bine. Parcă aș sta mai mult…” Și așa se și ȋntȃmplă, de obicei stăm mai mult…

Androizii de la casele de marcat sunt programați eficient să execute aceleași operațiuni ȋn flux continuu, ȋn timp ce ȋn interiorul magazinului mișună diverse entități roșii/verzi/etc. care aranjează produsele la raft. Ce crezi, consumatorule? Că sunt puse pe raft ca să-ți fie ție mai ușor să le iei și să le azvȃrli ȋn coș. Și mai crezi că ai nevoie de mare parte din ele ca să supraviețuiești. Ia mai gȃndește-te… Ca să-ti ușurez munca, am să-ți spun eu cȃteva idei pe baza cărora ”creierul cel mare” a construit hyper-spațiul prin care-ți plimbi tu burta plină se salamuri și spinarea acoperită cu o camașă din poliester.

– Produsele mai ieftine sunt pe raftul cel mai de jos. Daa, pentru că tu, nesimțitul care nu vrea să plătească pentru cele scumpe, trebuie să fii pedepsit, trebuie să simți umilința de a te apleca pentru a-ți procura hrana.

– Omuleții mișunători au tot timpul grijă ca rafturile să fie pline. De ce? Ca să-ți fie ție mai ușor să găsești produsele? Nu… Ca să nu-ți vină să le mai pui la loc. Trebuie să cumperi cȃt mai mult!

– Blocuri de produse. Fascinant! Nu-i așa că e frumos să vezi multe produse de același tip la un loc, formȃnd blocuri de culoare? Normal, așa le remarci mai ușor…și le cumperi și mai ușor 😀

– Cazanele iadului – sunt plasate de obicei ȋn zona de țoale și sunt pline de bulendre la reducere. Atȃt de ieftine și atȃt de multe! Imposibil să nu găsești ceva care să-ți placă; dar pentru asta e nevoie să cotrobăi…Și mai primești și coate ȋn stomac de la nevestele disperate care cotrobăie cu tine…Și se mai ȋntȃmplă să tragi de aceeași bluză cu tinerica energică de vizavi de tine.

– Ȋntinde mȃna și ia! Cȃnd ai ajuns la casă, cu coșul plin, obosit de atȃta boldit la rafturi, de atȃta scormonit prin cazanele iadului, parcă ar mai ȋncăpea ceva ȋn coș – răhățișurile de la casă. Sunt atȃt de mici și atȃt de ieftine, că nu contează la buzunar dacă le adaugi la mormanul pe care l-ai adunat ȋn peregrinarea prin magazin. Fix acum, ajuns la casă, ți-ai dat seama că ai nevoie de cauciucuri de rezervă (prezervative), de latex masticabil (gumă, zisă și ciungă) și de bomboane fără zahăr (ca nu cumva să te ȋngrași, că deja ai luat chips-uri, mici și bere).

– E timp… Cȃnd ești ȋntr-un hyper-spațiu, timpul capătă o altă dimensiune…ȋn funcție și de muzica pe care o pune „creierul cel mare”. Tu ești șoricelul de laborator care cumpără pe muzica lui, mai repede sau mai ȋncet.

– Inima hyper-spațiului – dacă vrei ceva de valoare, mișcă-ți fizicul pȃnă ȋn centrul magazinului. Acolo ai să găsești o gloată de băiețași mai mult sau mai puțin sociabili (unii dintre ei schizoizi, pe ăia lasă-i ȋn durerea lor), cu ochelari dreptunghiulari, cu mutre apatice, dar care devin brusc entuziasmați cȃnd le ceri să-ți explice ceva legat de tehnologie, mai ales de calculatoare. Ȋn zona asta e și cea mai mare concentrație pe metru pătrat de bărbați, din tot magazinul.      

 Acum, să revenim la motivele pentru care oamenii merg la cumpărături ȋn hypermarket.

– nevoile fiziologice – și aici nu mă refer doar la mȃncare. Dacă o să fiți ceva mai puțin atenți la rafturi și ceva mai mult atenți la oameni, o să observați o anumită categorie de așchilopat pervers care se ȋmpinge cu coșul ȋn fetele tinere și, cȃnd ele se ȋntorc revoltate spre el, aproape că ȋi curg balele. Mda, bolnavii cu capu și-au mutat locul de patrulare de pe stradă (ȋn special pe lȃnga licee) ȋn magazinele mari. Sunt curioasă cum s-ar comporta o epavă instinctuală ramolită din asta dacă victima pe care și-a ales-o ar trece, brusc, ȋn rolul de agresor 😀

– nevoile sociale. Aici aș putea să spun multe din experiența mea. Cȃnd merg la cumpărături, sunt racolată sistematic de băbuțe care simt nevoia să vorbească și probabil văd pe fruntea mea scris: „Om căruia ȋi plac poveștile legate de comunism și de făcut provizii” O femeie, săraca, povestea cȃte kile de ulei are acasă și care e strategia ei de acțiune ȋn continuare, avȃnd la bază principiul „să fie pentru la iarnă”. Cȃnd am auzit asta, era cȃt pe ce să intru ȋn panică. Dacă știe ea ceva mai mult decȃt știu eu?! Dacă la iarnă o să se ȋnchidă toate magazinele și o să fim lăsați să ne tȃrȃm pe străzi cu stomacele lipite de spate și sa murim ȋntr-un final de foame, cu ochii implorȃnd spre imensele panouri publicitare cu mȃncare? 

– nevoile de stimă socială (ȋn special la femei). E imposibil să nu le remarci, sunt mai pline de marketing decȃt produsele de la raft. Și-au tras pe ele cele mai bune haine, și-au făcut cel mai dramatic machiaj și se plimbă cocoțate pe tocuri, ocolind cu grijă muncitorii soioși, veniți și ei să-și ȋntrețină burta cu o navetă de bere.

– nevoile de auto-realizare – de obicei, gospodinele vin din motivul ăsta. Se simt femei ȋmplinite cȃnd apucă o conservă cu hotarȃre, stau vreo 10 minute și citesc ce scrie pe ea, o pun la loc, iar o iau, iar se uită, se ȋncruntă, o pun la loc din nou, intorc spatele raftului cu produse și pleacă cu nasul pe sus.

Cȃt despre mine, urăsc hypermarket-ul. După ce intru, activez opțiunea „consumatorul turbat”, fac o scanare rapidă a rafturilor, arunc ȋn coș produsele pe știam dinainte că vreau să le cumpăr, ȋnjur melodia de pe fundal, care de multe ori e prea lentă și te ȋndeamnă să hălădui ȋndelung prin fața rafturilor, mă mai izbesc de cȃte-o hipnotizată care a ȋnlemnit ȋn transă fix ȋn mijlocul culoarului, ocolesc cu viteză maximă zȃnele care fac promoție la iaurt (astea vor să-mi mănȃnce timpul mai mult decȃt vor să le mănȃnc eu iaurtul!) și…ajung la casă. Aici lucrurile se cam opresc.

Nu mai sunt singură…Acum, fac parte dintr-un cȃrnat de reprezentanți ai speciei umane care au ȋn comun coșul de cumparături. Totul ȋncepe și se termină cu acest coș. De unde fascinația asta pentru un obiect gol? Mai bine zis, de unde nevoia stringentă de a-l umple? Ȋmi amintesc cum, o dată, era să rămȃn fără el. Mi-l șterpelise un domn ȋn vȃrstă. L-am prins din urmă și, spre surprinderea mea, cȃnd i-am cerut socoteală de ce mi l-a luat (el avea deja unul), mi-a răspuns, foarte relaxat: „Pentru că am de cumpărat multe produse.” Domnul…nu părea prea ȋn formă. La vȃrsta aia nici nu cred că avea o mașină pe care să o conducă. Rămȃne un mister pentru mine pentru cine ar fi cumpărat el două coșuri mari cu produse și, mai ales, cum le-ar fi transportat.

Aprilie 17, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 6 comentarii

Concurență neloială la morgă

Am simțit nevoia să scot de la naftalină o ȋntȃmplare din ciclul ”Viața merită trăită, dacă nu de altceva, măcar să afli ce afaceri se mai ȋnvȃrt pe la morgă!” Da, MORGĂ, ați citit bine…

Eram la sfȃrșitul anului doi de facultate și, ca de obicei, ȋn căutarea unui loc de muncă. M-am angajat temporar, pe timp de vară, la un ziar mare dintr-un oraș cunoscut. Colectivul…super! După cum am mai zis, am avut parte și de locuri de muncă mai bune decȃt ar fi sperat un muritor cu sau fără experiență. La ziar…ca la ziar…muncă, interes, competiție. N-am să insist pe partea legată de colegi, pentru că aș avea doar lucruri bune de zis și eu aici vreau să mă axez pe lucrurile rele (la modul amuzant). Am să mă opresc totuși asupra unui coleg care m-a impresionat ȋn mod deosebit.

De la ȋnceput l-am remarcat: firav, cu ochi mari, privire de poet depresiv inadaptat la mizeriile și nedreptățile societății, suflet sensibil, de-ți era milă să-l rănești, chiar și cu o foaie de ziar…. Pantalonii albi de in și cămășuța curată, tot albă, ȋi dădeau un aer feciorelnic (din cȃte auzisem, era parcă și ȋn zodia fecioară; ce coincidență…:)). Cȃnd ȋși făcea apariția ca un abur de macaroane proaspete ȋn redacție, aveam impresia că e un ȋnger izgonit din rai. Ȋntr-adevăr, fusese el izgonit de undeva de sus, dar ăla nu era rai, era doar un etaj superior la care se retrăgea el să lucreze, pentru că prezența colegilor ȋl disturba.

Era…prea pur pentru lumea asta…Și nu știu cum, dar ne-am ȋnțeles taaaare bine cȃt am stat acolo, pe bune! Nu ȋnțeleg de ce, dar peste tot pe unde merg, mă ȋmprietenesc ȋn primul rȃnd cu nebunii, inadaptații, personalitățile dificile, personalitățile de-ți vine să le dai un șut ȋn……Pe de o parte e interesant, am avut ocazia să cunosc cazuri de schizofrenie, sado-masochism, narcisism dus la extrem, ȋn unele cazuri frumos combinat cu histrionism, personalități obsesionale, paranoice etc. Aș putea continua, dar mă apucă groaza cȃnd ȋmi amintesc. Nu mă ȋnțelegeți greșit, nu mă refer aici doar la oamenii enervanți, cu cȃțiva fluturași pe creier, mă refer la cei cu adevărat nebuni, de exemplu cei care au vedenii sau au convingeri cu totul ciudate pentru lumea asta. Coleguțul ăsta al meu, mititelul, nu era chiar așa…El era doar inadaptat și se lua la harță (exact ca un cocoșel american mic dar al dracului) cu majoritatea colegilor…după aia venea și vorbea cu mine. Și avea un cȃine colegul ăsta…taaare simpatic, de fapt un non-cȃine, de-l ia curentul pe sub birouri și-ți alunecă printre picioare.

La un moment dat mi-am făcut veacul pe la spital, ȋncercȃnd să agăț cȃte o asistentă fȃțȃitoare pe holuri ȋn speranța că am să-i storc niște știri. Nu prea reușeam… Mă simțeam ca un popȃndău uitat ȋn ploaie… Ce să fac…eram la ȋnceput și ȋncă nu-mi făcusem relații prin spital. Norocul meu avea să vină de la morgă, o să vedem mai tȃrziu…

M-am horărȃt sa scriu un reportaj despre firmele de pompe funebre. Din firmă ȋn firmă și din vorbă ȋn vorbă, ajung la un domn care, ȋnainte să plec, a simțit nevoia să mormăie ceva despre porcii ăia de la morgă. M-am uitat la el cu un aer ȋnțelegător, pentru că situația devenise interesantă și omul a continuat să vorbească. Se pare că morga devenise tare productivă ȋn ultimul timp, nu numai că livra morți, dar ȋi livra gata, la pachet. Avea propriul ei depozit de ambalaje de veci (adică de sicrie de toate formele și mărimile, pentru toate tipurile de morți). De parcă mortului i-ar păsa cum e scos de acolo. Principalul e să fie cu picioarele ȋnainte 😀 Din cȃte am ȋnțeles, morga colabora cu o firmă mare de sicrie din oraș (spre oftica micilor firme care speră și ele să le mai pice cȃte-un mort) și colabora bine. Interesant… Trebuia să aflu! Dar cum? Că ăștia de la spital nu suflă nimic și urăsc reporterii ca pe omu cu coasa cȃnd vine dupa ei. Așa că mi-am facut curaj, mi-am ȋnghițit rȃsul și am ieșit la o plimbare prin parcul spitalului…cu o mutră lungă, tristă, disperată chiar. Mai aveam puțin și ȋncepeam să plȃng pe bune. Am așteptat prada prin zona pe unde era morga. Prada s-a dovedit a fi o asistentă dolofană cu atitudine maternă. I-am explicat situația – am o rudă ȋn spital și doctorii nu-i mai dau șanse. Ȋn 1-2 zile o să moară și aș vrea să mă interesez din timp cum se procedează. Din cȃte am ȋnțeles, există posibilitatea de a lua sicriu direct de la morgă. Biata asistentă, aproape că ȋi dăduseră lacrimile. M-a luat deoparte, a vorbit cu mine, m-a condus la morgă etc.

Intru eu la morgă, care era o clădire separată de corpul principal al spitalului, ȋnconjurată de tufișuri, cu geamuri prăfuite și avea aspectul de casă părăsită unde se fac experimente pe oameni. M-a ȋntȃmpinat un personaj remarcabil: vesel, de parcă activitatea lui ar fi cea mai interesantă și mai amuzantă din tot universul (pe de o parte așa e, doar tot oameni sunt și ăia și pe deasupra nici nu comentează, te lasă să-i manevrezi cum vrei), gras, brunet, ȋntr-un halat alb fără cămașă pe sub el, lăsȃnd obraznic la vedere un stufăriș de păr negru si creț pe piept. M-a primit la fel de bine ca pe ”clienții” lui obișnuiți, sau cel puțin așa am presupus. Omul, plin de bunăvoință și foarte entuziasmat de ideea că o să-i vină un mort proaspăt, mi-a confirmat faptul că morga are ferrari ȋn dotare (…adică sicrie) și l-a chemat și pe asistentul lui – un băiețaș cam livid si anxios – spunȃndu-i să-mi dea indicații exacte despre firma cu care colaborează morga. I-am mulțumit și, cu aceeași față de șoarec văduv, am dat fuga la firmă… Acolo, o doamnă foarte binevoitoare, care se pare că se molipsise de tristețea mea, mi-a arătat diverse modele de sicrie, m-a ȋntrebat cȃt e de mare, cam ȋn ce preț vreau să mă ȋncadrez, etc. Nu pot descrie ȋn cuvinte cȃt de amuzantă și penibilă mi se părea situația ȋn ansamblu și cum mă abțineam din rȃs. Vorba aia: ”Dacă ai intrat ȋn horă, trebuie să joci.” Mi-a confirmat și ea de colaborarea cu spitalul. Buuun. Ȋntoarsă la redacție, m-am pus pe dat telefoane, spre disperarea cuconetelor de la firma de sicrie și a medicilor lucrători cu morții de la spital. Mai departe nu are rost să intru ȋn amănunte.

E interesantă viața de reporter. Cred că e util s-o practici, măcar cȃteva luni, chiar dacă domeniul tău de activitate e cu totul altul. Afli lucruri interesante, oameni interesanți (ȋn sensul bun sau rău), afli cum să obții informatii și ȋți dezvolți spiritul de observație, ȋn așa hal, ȋncȃt ajungi să vezi numărul de ȋnmatriculare al țȃnțarului care te ciupește de ceafă 😀  
Ar fi fost frumos să mă duc la morgă și să pretind că vreau să mă angajez ca make-up artist pentru morți. Și să le mai fac și body-painting, ca bonus…

Aprilie 11, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | 2 comentarii

Angajez Peşte

Aşa ar trebui să sune unele anunţuri de angajare. De ce să ne mai ascundem după…solzi/coarne/coadă etc. ? Deşi nu am întâlnit niciun anunţ de angajare în care să fie precizată o anumită zodie ca avantaj la angajare, uneori se mai întâmplă să se ţină cont de asta. Am păţit o dată să merg la interviu la o firmă foarte cunoscută din Bucureşti şi să fiu întrebată în ce zodie sunt, după care (aici vine partea frumoasă) tipa să comenteze în legătură cu zodia mea. Am avut noroc ; mama natură în colaborare directă cu destinul m-a înzestrat cu o zodie foarte căutată de angajatori J dar…să fie ăsta un motiv de angajare ? Nu am crezut până nu am văzut un caz real. O prietenă de-a mea lucra ca vânzătoare într-un magazin de pantofi şi genţi de lux. Era o perioadă când se făceau angajări…adică înainte de criză. Mi-a povestit, cu o mimică 50% veselă, 50% dezamăgită, cum făcea angajările şefa ei: după zodie! Era ceva de genul: mda….avem în magazin fete din zodiile x, y, z, trebuie să aleg fete în zodii care se înţeleg cu cele pe care le am deja….Da, ştiu că fata asta care a venit azi pare foarte capabilă şi are şi experienţă, dar e berbec, deci nu se înţelege cu voi, restul. Aş prefera o fată în zodia gemeni.

Sună cam ciudat, nu-i aşa? Ce-ar fi dacă, în urma unui anunţ de angajare pentru postul de manager, s-ar prezenta la interviu vreo câţiva omuleţi şi, dintre toţi, l-ai alege pe cel mai jerpelit şi picat din lună, pe motiv că e în…”zodia corespunzătoare”? Nu ştiu cu exactitate ce s-ar întâmpla, dar nici nu vă recomand să încercaţi.

Dragi angajatori, vă sfătuiesc ca, dacă tot o faceţi, să o faceţi cu cap! Şi aşa în perioada asta mulţi oameni nu au locuri de muncă… Priviţi partea bună – aveţi de unde alege! Angajaţi şi voi un astrolog….unu mic pentru început şi oferiţi-i posibilitatea de promovare în postul de mare astrolog sau astrolog suprem al companiei. O să vă fie profund recunoscător şi o să vă facă drept mulţumire şi nişte previziuni gratuite despre cum tinde firma voastră să se ducă la fund târând după ea, în neant, toate zodiile…

Şi dacă firma merge în jos (totuşi se mişcă), e mult mai simplu şi mai lipsit de cifre să dai vina pe astre şi pe incompatibilităţile dintre angajaţi. Aveţi grijă să fie şi clienţii compatibili cu firma, că dacă nu…îi daţi de lucru astrologului şi, vorba aia, vrea şi el să-şi intre în ritm ca ceilalţi angajaţi şi să stea cu fetele la o ţigărică, la o cafeluţă…

Până vă angajaţi astrolog, vă fac eu nişte recomandări, gratuit. Am făcut un mic rezumat la fiecare zodie, să ştiţi ce-i poate pielea încă de când ajunge CV-ul lui pe masa voastră…Şi când vine la interviu, cu un sacou scorţos pe el şi cu o mimică de om muncitor, să puteţi zâmbi şi să vă spuneţi în gând: Hm…crede ăsta că mă păcăleşte pe mine? De fapt e un escroc, un prefăcut şi un hoţ obsedat de bani! Aşa scrie la zodia lui! Am găsit pe google 😀

Berbec

Zodie de foc, uneori le mai arde vreo două şi celor din jur. I se potrivesc de minune meseriile de incendiator de spitale de nebuni şi spărgător de capete. Îşi doreşte un mediu cât mai competitiv, aşa că este recomandat ca, dacă aveţi vreun angajat berbec, să organizaţi periodic păruieli în cadrul companiei şi, neapărat, să-i amenajaţi special un loc de dat cu capu’.

Ar mai putea fi şi bouncer de success la cluburile unde se spală bani sau, în cazul celor fără studii, molestator de covoare.

Taur

Complexat de originea lui bovină, caută în permanenţă compania oamenilor. Îi place stabilitatea, deoarece crede că, dacă va sta suficient de mult în compania oamenilor, va deveni unul dintre ei. Îşi doreşte o carieră solidă, de aceea preferă să lucreze în construcţii (de exemplu zidirea de vii a angajaţilor în sediu). La nevoie, mai poate lucra şi ca spărgător de păpuşi gonflabile, aruncător de cuţite în pekinezii pensionarilor sau gropar în cimitirul de soldaţi de teracotă.

Îl atrag banii şi bunurile de lux (de fapt, se creează un câmp de atracţie reciprocă şi ei zboară până se ciocnesc undeva la mijlocul drumului). Condiţie obligatorie pentru buna funcţionare a unui taur este să aibă o peluză proprie (pentru a depozita pe ea banii şi bunurile de lux atrase).

Gemeni

Dublu impact. Ai senzaţia că ai angajat doi deodată însă…niciodată nu ştii cu care dintre ei ai de-a face. Gemenii se descurcă excelent în domeniile care presupun relaţii cu publicul – orice fel de relaţii! Câteva mai deosebite ar fi: psihopat – asistentă medicală; student la Politehnică – studentă la ASE; hingher – călugăr budist.

Poate avea performanţe deosebite şi ca jefuitor de morminte sau agent comercial dublu, care ziua vinde plante carnivore minorilor la magazinul de pe colţ şi noaptea distribuie droguri profesorilor de la facultăţile de ştiinţe exacte.

Îi place vrăjeala, aşa că biroul lui trebuie neapărat dotat cu un glob de cristal şi nişte păpuşele voodoo cu chipul fiecărui angajat din firmă.

Rac

Cu un instinct matern mult mai dezvoltat decât la celelalte zodii, racii lucrează de minune ca hoţi de copii, traficanţi de carne vie (nu contează ce fel de carne, numai să fie tânără) şi comercianţi de organe. Mulţi raci îşi găsesc un job în resurse umane (gestionează cu grijă cămara firmei cu angajaţi tranşaţi şi puşi la păstrare în borcane cu formol). Li se mai potriveşte jobul de actor – joacă întotdeauna rolul victimei – şi bocitor profesionist (în special la nunţi).

Leu

AoLEU! Ce-ţi veni să-l angajezi? Dacă totuşi ai riscat, trebuie neapărat să-i oferi un tron undeva, în vârful firmei (eventual pe acoperiş; şi mai dă-i şi o puşcă cu lunetă, să aibă control asupra întregului oraş dacă tot a ajuns acolo). Dacă eşti suficient de diplomat cu el, s-ar putea să reuşeşti să-l convingi să se trateze. Primul pas este să-şi ia zilnic orgoliul cu orgoliometrul (ca la tensiune…). Se descurcă foarte bine în posturi ca: extictor de specii pe cale de dispariţie, donator de coamă la saloanele de cartier, rege peste ciupercile otrăvitoare din spatele blocului.

Avertisment: îşi devorează colegii.

Fecioară

Fiinţa perfectă pentru jobul de cârcotaş! Având şi sânge rece, ar mai putea lucra pe post de reptilă în muzee de specialitate. Este atât de atentă la detalii, încât observă globula roşie de sub unghia măcelarului, botoxul din buzuka pitzipoancei întreţinute care arată mai bine decât ea, prezervativul care saltă vesel în buzunarul de la spate al tipului care vrea sa-i…schimbe zodia.

Alte joburi potrivite: găsitor de nod în papură, construitor de sfere perfecte cu mâna goală, eutanasiator de omizi, asasin psihic de alexitimici, executor de coafuri afro la pisici persane.

Balanţă

Balanţele sunt, în primul rand, buni diplomaţi şi negociatori. Stilul de negociere depinde  de care taler al balanţei îi prinzi (în totdeauna e eficient!): ori vorbeşte cu răpitorul şi îl impresionează până la lacrimi, după care ies toţi 3 la o bere (balanţa, victima şi răpitorul), ori, mai simplu şi mai ieftin, aplică metoda chinezească: un glonte în capul răpitorului.

Ar mai putea lucra şi ca: avocat al călăului, sclav sexual, loc de dat cu capu’ (pentru berbeci).

Balanţele sunt nişte angajaţi foarte adaptabili: unde-i pui, acolo stau, eventual pe capul colegilor, încercând să aplaneze conflictele stârnite de lei în companie. Şi reuşesc: încasează ei toţi pumnii, iar restul angajaţilor se calmează şi se duc în trebuşoara lor.

Scorpion
Îi place în permanenţă ca la locul de muncă să-i stimuleze pe ceilalţi şi să fie stimulat. Deci…este obligatoriu să aibă în dotare un aparat de şocuri electrice, eventual şi un spray paralizant (ca să-l folosească atunci când se satură să-şi vadă colegii ţopăind de la şocurile electrice).

I se potrivesc de minune meseriile de: călău la negru, cioplitor de cranii, sabotor de nave extraterestre, violator part-time, hipnotizator de foci.

O dată ajuns în funcţie de conducere, se transformă în inchizitor din umbră al angajaţilor; e atât de priceput, încât îi determină să se devoreze între ei (fără să-şi murdărească…acul).

Săgetător
Un înnăscut extrerminator de şobolani (deci poate fi folosit pe post de pisică). Nici nu ştii când te poate lovi cu săgeţile din dotare. Îi place să călătorească…în special de la un birou la altul, înţepând încoace şi-ncolo. Au putere de convingere, de aceea poţi să le oferi fără probleme un post în vânzări; vor pune cuţitul la gâtul clientului, până va semna. Le place să vândă, în special “Ghidul Sinucigaşului” studenţilor cu personalitate borderline, aruncătoare de flăcări piromanilor, droguri alcoolicilor (să incerce şi ei ceva mai strong). Plin de energie şi foarte sigur pe el, este indispensabil în orice companie – poate fi folosit pe post de Red Bull pentru ceilalţi angajaţi.

Unii săgetători mai pot fi găsiţi şi în joburi ca: spintecător de peşti, jumulitor de veveriţe, aruncător cu capul în jos de la etajul 13, donator de organe (adică motociclist).

Capricorn

O zodie foarte căutată de angajatori…un bou de povară, dispus să care în spate problemele companiei şi să stea peste program, din devotament faţă de firmă. Singura zodie mutant – jumătate bou, jumătate peşte. Adică poţi să dai cu el de pământ sau să-l arunci în apă, dă din coadă sau din copite şi iese el la suprafaţă…Fiind organizat şi disciplinat, îl poţi pune pe posturi ca: programator ochelarist având ca amantă laptopul, zidar necalificat într-o comună obosită, preot asupritor, poliţist Texan într-un colectiv de bovine (a se vedea Taur), contabil de suflete în iad.

Recomandare: Ştiind că tinde să lucreze fără oprire, mai lipiţi-i pe birou, calculator etc. bileţele cu Stop!, Pauză!, Marş la o cafea!, Fuga la baie (şi un prezervativ ataşat)!

Vărsător

Original şi rebel, dacă vreţi să-l angajaţi trebuie să-l racolaţi din fruntea unei bande de vandali sau din mijlocul unei răscoale în plină desfăşurare. Să nu vă miraţi când o să-şi verse nervii pe voi; nu degeaba e…vărsător. La servici, poate fi un excelent factor stresor la interviurile de angajare, de exemplu, sau atunci când vrei să testezi rezistenţa angajaţilor actuali la stress. Are o latură artistică dezvoltată, dar nu mai dezvoltată decât tendinţa de a o exprima. E bun pe post de generator de idei. Nu e deloc pretenţios…Îl pui într-un colţ de birou (ca un fel de mascotă a firmei) şi îl laşi să debiteze. Când vrei să-l opreşti, îi dai o ciocolăţică (adică îl pui la încărcat).

L-ai mai putea angaja pe post de: dresor de babuini, Pepsi, călător în alte dimensiuni, zgrepţenător de mesaje extraterestre pe scoarţa copacilor.

Peşti

Plutitori…preferabil nu cu burta în sus; artistici, visători, numai buni de vrăjit şi relaxat proaspetele angajate. Asta ar fi o zodie recomandată pentru postul de astrolog de care vorbeam mai sus. Alte joburi potrivite ar fi: bibliotecar la o facultate de actriţe porno, tranchilizant (mai are şi darul de a adormi colegii de muncă…), guru, medic de extratereştri, norişor plutitor pentru transportat seringi, conservă, muză.

Peştişorii au o fire acvatico-aeriano-bacchică. Nu doar că îşi relaxează colegii, îi mai şi îmbată şi-i zăpăceşte până obţine toate informaţiile de la ei (fie că are sau nu nevoie de ele). E bun de avut în firmă – îl mai poţi trimite în spionaj la concurenţă. E atât de discret, încât ăia s-ar putea nici să nu observe că e acolo, chiar dacă l-au angajat de 3 luni.

Sper că v-au fost de folos descrierile pe care le-am pus gratuit la dispoziţia voastră. Dacă vă hotărâţi să angajaţi astrolog, anunţaţi-mă şi pe mine… 😀

Martie 19, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 10 comentarii

Interviu à la grec

Cum era să uit de unul dintre cei mai grozavi bărbaţi pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc…un grecotei? S-a întâmplat…simplu. Îmi căutam de lucru. O prietenă de-a mea, ca să mă ajute, mi-a zis de un post pe care-l ştia liber şi bine plătit (1.800 RON în urma cu aproximativ un an) – asistent manager. O întreb de unde ştie şi-mi zice că de la o cunoştinţă de-a ei care lucrează acolo şi îi e bine. Cică patronul e grec. “E un tip deştept şi fooooooarte frumos”, zice ea. Hm…Cum nu aveam altă ofertă pe listă, am decis să-ncerc. Îi trimit un CV şi imediat mă sună grecuşorul. Vorbea destul de bine româna, totuşi a preferat să vorbim în engleză. Buuun. Stabilim ora şi locul interviului, mă deplasez la “sediu”. Sediul era un apartament fără nicio siglă pe uşă. Pur şi simplu un apartament care din exterior părea de locuit şi în interior avea amenajate mici birouri în camere. Era sâmbătă şi a doua zi aveam examen. Mi s-a parut cam ciudat să mă cheme sâmbăta. Pe vremea aia visam la locuri de muncă utopice, unde sâmbăta e liberă şi programul e de 8 ore/zi, 5 zile/săptămână.

Intru…În apartament, doar eu cu el. Mă îmbrăcasem sobru, ca pentru interviu: sacou negru, cămaşă, pantaloni la dungă, atitudine serioasă de om care vrea cu orice preţ să muncească şi să-şi dedice viaţa (inclusive cea personală, care urmează să fie sacrificată pe altarul biroului, în faţa sfântului calculator) valorilor companiei. Tipu’….cum să zic…era genul “păpuşel” – nu foarte înalt (în orice caz, mai mic decât mine J), brunet, ochi negri (dar nu profunzi, mai degrabă jucăuşi), corp frumos dar cu tendinţe spre sedentarism, plin de energie şi de zâmbet. Un fel de om de afaceri mai relaxat, care vrea totuşi să se bucure şi de celelalte plăceri ale vieţii, în afară de bolditul în ecranul iradiant al calculatorului.

Ne aşezăm la un birou şi începe distracţia. Cu CV-ul meu în faţă, mă întreabă câte ceva despre mine, după care începe să-mi prezinte strategia pe termen scurt şi pe termen lung a firmei. La început, am vorbit în engleză, ca să-i fie uşor bietului om, care şi aşa plănuia să piardă atâtea ore cu mine. De la un timp, am dat-o pe franceză, ca să-i fie şi mai uşor (deşi văzuse că-mi era destul de greu; nu mai vorbisem franceză de 5 ani). Partea mai frumoasă a fost că le alterna: vorbea când în engleză, când în franceză. Mă gândeam: “Aha…deci vrei să-mi transmiţi în mod subtil că ai ceva tendinţe sadice. Îţi place să chinui şi să zăpăceşti potenţialii angajaţi la interviu. Ce ar trebui să fac? Să manifest tendinţe masochiste? Neeeee…!”

Grecu’ era plin de energie pe care avea tendinţa s-o arunce în mai multe direcţii în acelaşi timp. Trecea de la una la alta şi, printre picături, mă punea să-i mai zic şi câte ceva despre mine. Mi-a zis de mai multe ori ca-i place CV-ul meu. Cred… Deci aşa se zice acuma. Aviz bărbaţilor: când vreti să agăţaţi o tipă, ca s-o daţi pe spate, spuneţi-i: “Vai, ce-mi place CV-ul tău! Îţi vreau abilităţile! Vreau să le pui în slujba mea, doar în slujba mea, pe toate!!!” Să revenim. Individului îi convenea. Hehe…vroia să-i fac şi planuri de marketing, să menţin clienţii vechi, să câştig noi clienţi, să fac şi muncă de teren, să fac şi poze la produse pe care să le prelucrez şi să le postez pe site-urile firmuliţei etc. (erau mult mai multe). Şi să fac şi călătorii cu el în străinătate :))))). Programul era de 10-12 ore pe zi, inclusiv în week-end. Îmi venea să-l întreb: “Mâncare nu vrei să-ţi fac? Hai te rog…Că la câte am de făcut, îmi mai rămân vreo 10 minute în care aş putea să-ţi fac o omletă…” Ăsta ori era sadic, ori obsesional. Dar prost nu era, în mod sigur; îi plăcea să manipuleze oamenii, inclusiv să-i streseze şi să-i agaseze cu mai multe întrebări deodată, pentru a deveni mai vulnerabili.

Trecuse deja o oră jumate şi eu nu ştiam cum să fac să scurtez interviul. În plus, nu mă simţeam deloc confortabil… Ce să-i faci, bre? Oricât de mult ai vorbi despre planurile tale profesionale şi profesioniste (ai vrea tu…), intenţiile se simt. Feromonii fac bulbuci prin aer. Da’ lasă, că te pun eu la respect…Ce? Crezi că vii în ţara altuia şi îţi faci de cap ca pe tarlaua fără iarbă a lu’ tat’tu din Grecia?

Şi uite că veni şi vorba de salariu…..Era glumeţ rău tipu’. Chiar m-a binedispus. I-am cerut 2.000 RON pentru tona de muncă pe care mi-o cerea. A făcut o faţă mirată, ochişorii ăia ca mura au devenit rotunzi ca nişte ochi de pisică persană şi a zis că nu-i vine să creadă, că e prea mult. Eu i-am explicat de ce îi cer atâta. Era vorba de multă muncă, de abilităţi din domenii diferite pe care e cam greu să le găseşti la o singură persoană (după cum chiar el a zis, cu guriţa lui, în franceză) şi de…sclavagism la urma urmei, pentru că urma să-mi petrec cam toată viaţa la firmă. Zice: “You are tooooo expensive!!!” No shit? Deci aşa priveşti tu oamenii? Crezi că poţi să-i cumperi? Ca să vezi…

Lăsând la o parte negocierea cruntă care a durat încă vreo oră (eu eram calmă şi aşteptam să se termine), în final el nu putea să-mi ofere decât 1.000 RON pe lună în primele 3 luni, după care salariul putea urca, în funcţie de performanţe, până la MAXIM 1.700 RON, salariu care se va menţine aşa cel puţin un an. Şi primele 3 luni trebuia să lucrez fără carte de muncă. Poate că sunt eu tânără, dar proastă nu sunt… Printre întâmplările din folclorul firmei intrau şi concedieri ale angajatelor (toate având maxim 20 de ani), pentru că nu erau serioase, erau copilăroase. Dar ce vrei, nene, la 18-20 de ani? Oameni de ştiinţă bărboşi care să descopere noi teoreme? În plus, cum se face că în firma ta sunt doar copiliţe din astea?

Mi-am pierdut calmul când a venit vorba de viaţa personală. M-a întrebat printre altele şi dacă sunt măritată (a se vedea primul articol pe care l-am postat pe blog!!!). La începutul interviului îi spusesem că stau în chirie şi că plătesc 350 EUR. Nu i-am precizat că stau cu cineva, nici că stau singură (asta ca să-i demonstrez că salariul pe care mi-l dă el nu ajunge nici măcar să plătesc o chirie). Ei…la un moment dat m-a întrebat explicit dacă mai stau cu cineva. I-am zis că da… Atunci a fost un moment frumos, de revoltă exploviză. “Cuuum? Dar de ce m-ai minţit la începutul interviului? De ce nu mi-ai spus adevărul?!!!!!!!!” Hoo, prrr, mai încet, calmează-te, că nu te-am minţit, te-am lăsat doar în ceaţă şi dacă te minţeam, ce-mi făceai? Ai vreun drept asupra mea? Deja se întrevăd oareşce probleme la mansardă: posesivitate extracerbată, paranoia şi altele…

S-a oferit insistent (mult prea insistent) sa-mi gasească el cazare, în zona Victoriei, cu 200 EURO. Era să cad pe spate de râs. Cu totul intâmplător, eram foarte la curent cu ofertele de cazare şi cea mai ieftină şi mai jegoasă garsonieră în zona Victoriei era 550 EURO/lună. Cele mai bune erau 700-800 EURO. I-am spus şi a devenit foarte revoltat (ca să nu zic agresiv…). Ca argument la suma pe care i-am cerut-o eu ca salariu, mi-a arătat CV-urile altor fete, luate de pe net, care cereau 1.000-1.200 RON pe lună. Mda, cred, dar alea erau studente şi nu aveau deloc experienţă în muncă. Eu terminasem facultatea, făceam master, aveam experienţă, training-uri, participări la conferinţe…etc etc. Foarte sigur pe el, a încercat să mă convingă că el e foarte la curent cu salariile din România şi că salariul de 1.000 RON este suficient de mare. Serios, dragule? Atunci de ce nu chemi una dintre studentele alea pe care le ai atât de frumos tencuite pe birou şi la care nu le respecţi deloc intimitatea?

Am omis să spun că, în timp ce-şi prezenta cu atâta pasiune strategia firmei, a tot repetat “Ştii, eu nu sunt o persoană impulsivă, mie îmi place să acţionez încet şi sigur, nu-mi place să mă reped şi să iau decizii pripite.” Interesant, omule neimpulsiv, ce să zic… Păcat că limbajul verbal, paraverbal şi nonverbal nu te ajută deloc să demonstrezi asta…

Văzându-l atât de pornit şi atât de sigur pe el că nu mă lasă să plec până nu accept oferta lui de sclavagism (combinat din câte am dedus şi cu prostituţie), i-am zis foarte calm că-i mulţumesc şi că trebuie să plec, urmând să mă gândesc, să analizez oferta şi să-i dau în ziua următoare un răspuns.

S-a cam enervat şi a avut o tentativă jalnică de manipulare; m-a întrebat de ce nu iau o decizie acum. Ce? Sunt nehotărâtă?! El are nevoie de oameni hotărâţi în firmă! Foarte calm şi cu un zâmbet diabolic, i-am răspuns: “Ştii, eu nu sunt o persoană impulsivă, nu-mi place să iau decizii pripite.” A înţeles mesajul şi eu am simţit o satisfacţie enormă (poate că eu sunt sadicul, nu el) când am văzut toate trăsăturile feţei lui unite pentru a exprima aceleaşi sentimente: durerea şi dezarmarea. Nu avea ce face, am folosit exact cuvintele lui. A zis doar: “I understand…..” Vreo 10 minute m-am ciorovăit cu el, că vroia să mă ducă acasă cu maşina (interviul durase vreo 3 ore şi pe dragul de el îl mustra conştiinţa că-mi păpase atât de mult din timp). Până la urmă m-am uitat de sus la el şi am pus capăt discuţiei, că devenise agasant. I-am zis că am să-l sun a doua zi.

A doua zi l-am sunat şi am zis că-i mulţumesc, dar  nu pot accepta oferta lui. A insistat să vin la sediu să discutăm, că a consumat atâta timp cu mine (problema ta, fraiere….şi eu am pierdut suficient timp cu “jocurile” tale nereuşite) şi ar fi o lipsă de respect să-i dau răspunsul atât de impersonal, prin telefon. M-a întrebat de ce nu vreau. Dacă e vorba de salariu, se rezolvă, o să-mi dea mai mult. O sa-mi scurteze şi programul. Nu serios?! Aşa brusc te-ai răzgândit? Dacă îmi faci şi de mâncare…mă mai gândesc… :))))))  M-a întrebat care-i problema. Nu am încredere în el?! Cum aşa?! etc etc… Mă simţeam ca într-o telenovelă în care personajul principal feminin bocitor e de fapt un mascul cu un stol de păsărele pe creier. Mă întrebam cine-l suportă pe ăsta…

La scurt timp m-am angajat la altă firmă de la care am plecat după patru luni (din motive pe care prefer să le ţin pentru mine…). Grecu’ nu m-a uitat…Probabil era şi clarvăzător sau…poate că între noi se stabilize o legătura puternică în timpul interviului şi continua să mă viseze. Spun asta pentru că, exact în prima zi de stat acasă (după ce am plecat de la firma respectivă), m-a sunat şi m-a întrebat ce mai fac, dacă lucrez şi dacă n-aş vrea să lucrez pentru el. I-am zis că da, sunt angajată la o firmă şi în momentul ăsta sunt la servici, de aceea nu pot vorbi prea mult. Răspunsul lui a fost: “Eşti la servici? Hm…ciudat…”

După ce am închis, primesc un mesaj de la el: “I have interesting things for u now” Da? Chiar? Şi în ziua de azi mă întreb ce-o fi avut el atunci aşa de interesant pentru mine? Bocanci cu degete? Broscuţe murate in pahare Berzelius? Desfăcătoare de conserve din dinţi de crocodil? Unghii false din spinare de caradaşcă? Şi lista ar putea continua…

Feriţi-vă de greci, chiar şi atunci când fac daruri…!

Martie 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Tehnica “Băiatul roz, băiatul verde”

Întâmplarea care urmează face parte din fascinanta lume a firmelor de pază şi protecţie şi s-a petrecut cam cu un an jumate în urmă. Mai întâi, vă sugerez să vă gândiţi puţin la o firmă de genul asta: băieţi plini de muşchi, veste anti-glonţ, arme, tot felul de chestii negre… După cum spuneam, fascinant!

Anunţul l-am luat din ziar. Sun. Mi se cere să aduc CV-ul la firmă şi să dau un interviu (Oameni buni, aţi auzit de e-mail?! Da, e invenţia aia incredibilă prin care economiseşti energie şi timp!). Merg…merg…până la urmă dau de străduţa pe care era sediul firmei şi, când aproape să ajung (se zărea deja sediul), văd o namilă cu vestă anti-glonţ şi bocanci (nu doar astea erau hainele, dar ăsta era esenţialul) cum se urcă într-o maşină de teren şi, când trece pe lângă mine, claxonează de vibrează carosabilul. Măi, de câte ori să vă zic, ştiu că aveţi nevoi sociale, (deşi uneori nu prea păreţi oameni), dar nu uitaţi că speciei umane i s-a dat minunata abilitate de a vorbi. Aşa că nu este necesar să abuzaţi de alte mijloace monosilabice, cum ar fi claxonul maşinii. Eventual, scoateţi nişte onomatopee, dar luaţi lăbuţa de pe claxonul ăla nenorocit, că deformaţi asfaltul (şi aşa plin de gropi) de la vibraţii.

Intru eu în firmă, cu entuziasmul caracteristic unui tânăr absolvent care are totuşi puţină experienţă în muncă şi…mă întâmpină o namilă roz, epilată pe braţe şi rasă în cap. Părerea mea e că se face prea mare caz de agorafobie, claustrofobie etc. şi nu se iau în considerare dereglări mai din ce în ce mai des întâlnite în regnul masculin, cum ar fi pilofobia (frica de păr).Tricoul roz cu un număr mai mic (de fapt, depinde cum priveşti; poate că muşchii erau cu un număr mai mari) se mula perfect pe muşchii bronzaţi. Tipul avea ochi albaştri şi, în timp ce vorbea cu mine îmi arunca câte o privire serioasă, dură, de om care a înţeles că soarta unui bărbat este să lupte şi că, uneori, se mai întâmplă să şi moară.

Nu mi-a plăcut senzaţia pe care mi-o dădea “biroul” ăla. Era un aer destul de încordat şi aveam impresia că oamenii ăia sunt genul care-şi iau treaba prea în serios, se complică singuri şi-şi fac probleme degeaba, când ele nu există. Din câte am văzut, aveau o secretară, veselă dar destul de stresată, care stătea la un birou mic, plin de hârtii (de unde atâtea hărtii, nenicilor?). Tipul m-a mai fixat de câteva ori cu privirea albastră (el probabil şi-o imagina rece, dar nu prea-i ieşea J) şi mi-a dat o fişă să o completez. Câmpurile erau aceleaşi din CV; practic, trebuia să transcriu CV-ul pe foaia aia. Nu înţeleg de ce unele firme folosesc metoda asta; e risipă de timp şi de maculatură. În fine…în plus faţă de ce scria în CV, pe foaie trebuia să scriu programul dorit. Am scris luni-vineri, 8:00-16:00 (ma gândeam că na…program de 8 ore…). În timp ce scriam, gorila care mă claxonase s-a întors la firmă (probabil a mers doar până la magazinul din colţ, să-şi ia ţigări şi a luat maşina firmei ca să o impresioneze pe vânzătoare). S-a uitat mirat la mine, eu i-am aruncat un zâmbet răutăcios şi i-am zis, în gând: “Vezi, măi, gorilă anti-glonţ, nici nu ştii ce surprize-ţi poate trânti în cap viaţa. Eu te iert de data asta, n-am să-ţi fac nimic, dar data viitoare, dacă te mai prind că foloseşti claxonul, te leg de portiera maşinii şi te bat la fund cu tonfa, în ritmul sunetului divin de autoturism.” Mă uitam la el şi îmi dădeam seama că e de trei ori mai mare în volum decât mine; datorită echipamentului, părea de patru ori mai mare…Vesta masca tăcut începutul de burtă, scoţând în evidenţă braţele păroase, groase cât trunchiul vişinului din spatele blocului de la bunica. După un schimb de replici şi de hârtii cu secretara, neanderthalul pleacă…

Rămân eu, faţă în faţă cu roziorul epilat şi secretara pe post de mobilier pasiv, în colţ. Rozul chel analizează încruntat fişa şi CV-ul meu, schimbându-şi uşor mimica de la uimire la nemulţumire. Zice, pe un ton grav, uşor ameninţător: “Văd că aţi scris aici că doriţi program de la 8 la 16. (pauza tensionată) Aici e de muncă…” Hai lasă-mă! Tu întrebi şi tot ţie nu-ţi convine. Data viitoare nu mai întreba! Ulterior am aflat că programul era de la 9 la 18, uneori cu stat peste program şi lucrat şi sâmbăta. Ei…lucratul sâmbăta era un motiv suficient pentru mine să refuz postul…

A luat fiecare punct din CV şi m-a supus unui interogatoriu aşa cum mi le imaginez pe cele de la SRI. În gândul meu, mă amuzam. Privirea lui ameninţătoare, încruntată şi vocea gravă contrastau izbitor cu tricoul roz, braţele epilate şi albastrul ochilor. În plus, nu-mi părea un om agresiv; cred că doar încerca să pară. Ce e? Te dai tigru, mieluşelule? Ia mai ia o gură de iarba! Interogatoriul a durat cam jumătate de oră. M-a întrebat cu lux de amănunte ce am făcut la fiecare firmă la care am lucrat, ce am învăţat la facultate, ce am făcut la training-uri etc. Măi, eu înţeleg că librăriile abundă de cărţi despre tehnici de manipulare şi interogare, dar mai las-o baltă dacă vezi că nu mă impresionezi. Spune ce ai de spus şi lasă-mă să plec acasă. Decizia mea e deja luată…

Dar nu a fost suficient…Am fost trimisă “to the next level”. A trebuit să intru pe o uşă care, până atunci, a stat închisă ermetic. Ei…aerul din camera aia era cu totul diferit. Omul pe care-l aveam în faţa mea m-a facut să mă duc cu gândul brusc la un filosof. Mi-a venit să-i spun că şi-a greşit meseria şi să-l întreb ce căuta acolo. Era brunet, slab, cu ochi negri, cu o barbă îngrijită şi cu o cămaşă de un verde crud, psihotic. Lăsând la o parte aspectul fizic, avea o privire profundă şi părea preocupat de detalii. Am avut ocazia să mă conving de asta pe parcursul interviului.

M-a întrebat mult mai multe decât colegul lui culturist. M-a şi pus în situaţii, de genul “Ce ai face dacă…”. M-a întrebat unde mă văd peste 5 ani. Era cât pe ce să-i spun: “Nu mă văd, nu sunt clarvăzătoare, dar în cazul tău, pentru că pari să ai înclinaţii spre filosofie şi din acest motiv îmi eşti simpatic, am să fac o excepţie. Lasă-mă să mă relaxez, adu-mi două lumânări şi un glob de cristal şi am să-ţi spun.” Dar nu a fost aşa… M-a mai interogat cât m-a interogat, m-a întrebat din nou unele chestii ca să vadă dacă dau aceleaşi răspunsuri, după care m-a trimis din nou la culturistul roz. Din câte mi-a spus, i-a plăcut foarte mult CV-ul meu şi vroia să mă angajeze. Îmi venea să-i zic: “Şi acuma ce urmează? Să trimiţi o echipă specială acasă la mine, să verifice dacă rudele mele sunt “curate”?” Rozul m-a mai interogat vreun sfert de oră, după care am fost lăsată să plec…

Mare-i grădina Ta, Doamne…şi mult har le dai unora care lucrează mai mult cu pumnul decât cu capul, mult har pe care din păcate-l folosesc ca să-şi complice singuri munca…

Ianuarie 27, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Firmă de dat cu capu’ – partea a III-a (ultima)

În ziua următoare, m-am dus să-mi înfrunt destinul…să-l văd la ochişori pe directoraş. Chiar eram curioasă să văd ce fel de Ceauşescu (scuze, am vrut să spun om) conduce (mai bine zis, lasă în voia sorţii) o firmuliţă ratată ca asta. Pentru aşa un eveniment, m-am îmbrăcat în ţinută office, m-am machiat în limitele bunului simţ şi mi-am luat o mutră zâmbitoare şi sigură. De fapt…am vrut să le fac şi eu o fază: să-i sun cu 5 minute înainte de ora interviului şi să-i rog să mă aştepte, că “sunt blocată în trafic”. După un sfert de oră, i-aş fi sunat să le zic că mai am un pic şi ajung. După jumătate de oră i-aş fi sunat pentru ultima dată şi le-aş fi zis că îmi pare nespus de rău, dar chiar nu am putut ajunge şi că mă aştept la înţelegere din partea lor, dat fiind faptul că la ei în firmă se întâmplă aşa de des.

Dar, cu toate acestea, vroiam un job, aşa că m-am dus… La firmă era să-mi rup iar gâtul pe scări, dar am ajuns eroic la uşă, mai mult levitând decât mergând (Oare angajaţii mai puţin sprinteni ce fac? Urcă în poziţia capră, ca să aibă echilibru?). Acelaşi nor de fum, acelaşi gelatinos înconjurat de gâsculiţe pasiv agresive…

În sala cea mare…plin de lume venită la interviu! Bineînţeles că venerabilul director s-a lăsat din nou aşteptat…şi aşteptat…şi aşteptat. În sală stăteam ca ţăranii în biserică, numai că aici nu eram de o parte bărbaţi şi de alta femei; eram de o parte oameni veniţi în urma anunţului din ziar şi de cealaltă parte fetişoare venite pentru call center. Din câte am înţeles, erau venite de peste o oră şi unele dintre ele s-au enervat şi au plecat comentând. Directoarea „femeia dracului“ le-a spus scurt: „Nu-ţi convine? Nu te ţine nimeni aici! Poţi să pleci!” Cât timp aşteptam, am intrat în vorbă cu o fată proaspăt absolventă şi cu o femeie care erau şi ele pe-acolo, venite pentru interviu când, deodată, se aude în rândul mulţimii frustrate (aici intră angajaţii): “Vine dl director…vine dl director…” Mamă, da’ ce impresionant şi temător îi anunţaţi venirea, de parcă ar fi bestia din Apocalipsă! Din păcate, nu arăta deloc a bestie, mai degrabă a Bichon bătrân de şters pe jos – un moşneag închis în el şi rece, cu căciulă ceauşistă. Fară niciun cuvânt, s-a dus însoţit de câinii credincioşi (două angajate) în birou. Nene, adevărat îţi spun ţie, nu toţi avem abilităţi telepatice atât de dezvoltate încât să percepem “Bună ziua” pe care ni-l dai în silă, probabil în gând. Aşa că deschide gura şi vorbeşte!

Ne aşteptam soarta. Pe mine m-a bufnit râsul gândindu-mă că pentru epava asta m-am aranjat eu atât de frumos. Interviul cu fiecare persoană nu dura mai mult de 5 minute. Interesant…are şi viteză fenomenul… Îmi vine rândul. Intru, salut, mă aşez şi aştept. L-am simţit clar un om foarte rece şi ascuns. Avea darul de a crea o distanţă între el şi interlocutor. S-a uitat pe CV-ul meu şi a remarcat cu un zâmbet cum n-am mai văzut la nimeni că am lucrat, printre altele, şi ca pictor (nu în Bucureşti). Fără alt comentariu, îmi spune obiectul de activitate al firmei şi-mi zice că mi se oferă postul de consultant şi că trebuie să aştept până pleacă el ca să-mi detalieze doamna directoare. OK. That’s it?! Moş Perversiune Ascunsă, nu te interesează pe cine angajezi? Nu vrei să afli mai multe despre noi şi despre motivul pentru care am ajuns în (halul ăsta de) firmă? Şi pentru a fi consultant nu trebuie să ai cunoştinţe temeinice în spate, ca să ştii ce să-i spui omului?

Ies, cu o mutră sceptică. Ceilalţi erau destul de entuziasmaţi, mai ales fata căreia i se oferise un post de inginer proiectant (ciudat…conform obiectului de activitate al firmei, nu aveau nevoie de aşa ceva…). Între timp, o fătucă pentru call center, indignată de bătaia de joc de interviu, a început să-şi verbalizeze feeling-urile. Şi-a cerut dosarul şi a zis că vrea să plece. Gelatinosu’ i l-a adus şi a vrut să oprească fişa (care conţinea tot datele din CV) pe care ne-a dat-o tuturor să o completăm când am depus dosarul. Fişa respectivă conţinea date personale, inclusiv starea civilă. A zis: “Asta rămâne la noi, e de la firmă.” De la firmă, pe naiba! Sunteţi atât de zgârciţi încât vreţi să reciclaţi două foi A4? Vă aduc eu un braţ de foi, nenicilor, dar fără date personale pe ele! Se pare că gelatinosu‘ nu era moale doar fizic, ci şi în cuget şi-n simţiri. Fata, mai rapidă ca el, i-a smuls foaia din mână şi a rupt-o. El a vrut să se repeadă la ea sa i-o ia. Ca la nebuni…. Asta mai lipsea, sa se işte o luptă urs-pupăză. Poate puneam şi pariuri.

Până la urmă, pleacă directorul, lăsând parcă în urmă o dâră de păcate ascunse… Intrăm la directoare, care ne explică foarte entuziasmată ce vom avea de făcut. Ni se promite un salariu de 1.500 RON în prima lună, după care urma să ni se facă carte de muncă şi să se renegocieze salariul. Buuun. Ce aveam de făcut? În fiecare zi trebuia să plecăm de dimineaţă cu maşină şi şofer de la firmă prin oraşe din ţară, să oferim consultanţă la firme contactate deja de ei şi să le ridicăm dosarele şi banii pentru consultanţă. Sinceră să fiu, mi-am dorit o meserie în care să am de umblat pe teren, dar parcă în fiecare zi să plec dimineaţă şi să mă întorc seara, uneori noaptea, e prea mult. Uneori cică era necesar să stăm şi o săptămână într-un oraş. Directoarei nu i-a păsat când a auzit că femeia aia avea copil mic, că unii erau căsătoriţi, că alţii nu erau, dar aveau totuşi viaţă personală. Până la urmă am acceptat. Urma să studiem un material dat de ei trei zile, după care să plecăm pe teren.

A doua zi, m-am prezentat la firmă, plină de energie dar cu oarecare reţinere. Ni s-au dat materialele şi, după ce am studiat din greu câteva ore, directoarea şi-a dat seama că mie mi-a dat un material greşit. Ha…ha…Cerând mai multe lămuriri referitoare la salarizare, am aflat că s-au răzgândit de la o zi la alta şi că urma să nu ne dea deloc salariu fix, doar comision. Hm…frumos… Am mai aflat că la call center era o fluctuaţie foarte mare de personal. Majoritatea fetelor plecau după maxim o săptămână. Foarte avantajos, să ai în permanenţă angajaţi fără carte de muncă, să nu plăteşti taxe la stat. Directoarea părea foarte indignată că tot pleacă fetele şi că nu-s dispuse să muncească. Ştii vorba aia, când un jucător joacă prost, îl dai până la urmă afară, dar dacă toată echipa joacă prost, dai antrenorul afară!”

Azi aşa, mâine aşa, studiam şi observam ce mai e prin firmă. Am dedus că Gelatinosu’ are rol de băgător în seamă. Nu exagerez, tot timpul cât am stat acolo, el n-a făcut decât sa iasă la fumat, la o cafea, sa se plimbe şi să se uite la noi, să intre dintr-un birou în altul fără să rămână acolo mai mult de 5 minute. Nu aveam voie să plecăm mai devreme de ora 17, deşi pentru zilele state acolo nu primeam niciun ban şi ar fi fost mult mai echitabil să luăm materialul acasă şi să-l studiem, după care să venim la examinare. La un moment dat m-am trezit eu să întreb ce să-I spunem clientului dacă întreabă cu cine are de-a face? Cine e firma? De când e înfiinţată? Pentru cine a mai făcut proiecte? Răspunsul a venit prompt: “Clientul nu trebuie să ştie prea multe. Voi să luaţi banii şi dosarul şi de restul se ocupă specialiştii noştri.”

În ziua a treia s-a întâmplat ceva urât. Fata care fusese cică angajată ca inginer proiectant şi care a aflat ulterior că va face ce facem si noi (iepuraş de teren), a fost chemată la vila directorului. Observasem că fete din call center erau chemate sistematic acolo, sub pretextul că vila boşorogului (am aflat că are 75 de ani) e celălalt sediu al firmei J. Între timp, directoarea a venit şi i-a zis tipei blonde cu piercing (era frumoasă, ce-i drept!): “Sună acasă, că azi rămâi până la 10 seara!” Fata a avut o reacţie cam ciudată. A izbucnit într-un plans necontrolat şi a ieşit pe hol să-şi consume indignarea. Hm…o reacţie cam prea puternică pentru aşa o veste. E normal să fii revoltat, indignat dar…poate ea ştia ceva mai mult de atât despre statul până la 10. La urma urmei, ce am văzut că avea de făcut era să dea telefoane. Pe cine să sune după ora 6 seara? Clar…era altceva.

După vreo juma de oră, vine fata inginer plângând de tremura paltonul pe ea. Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva oribil, aşa că i-am cerut numărul de telefon. Şi-a luat lucrurile şi a plecat. După program, am sunat-o. Ce se întâmplase? Se pare că l-am subestimat pe moşulică sau am subestimat puterea pilulei albastre care se găseşte în orice farmacie. Moşul…a sărit pe ea. Nu-mi permit să detaliez aici, dar la momentul respectiv eram atât de scârbită şi revoltată, că i-aş fi rupt gâtul cu mâinile goale epavei cu căciulă de miel. Pe cine s-a găsit să cheme? Pe cine era mai mic, mai timid şi mai neajutorat. Biata fată… Şi nici nu putea depune reclamaţie, pentru că nu avea dovezi. Îmi părea extrem de rău că nu mă chemase pe mine, că i-aş fi dat două bucăţi de i-ar fi zburat ochii pe geam la vecinul. Ai grijă pe cine chemi la tine cât eşti singur acasă, carne semi-putrezită ce eşti, că s-ar putea să ţi-o iei de la cine nu te aştepţi! Nu e nevoie de prea multă forţă ca să dărâmi un sac de oase aşchilopate cum eşti tu. Păcat că biata fată a intrat în panică; altfel, în mod sigur era şi ea în stare să-ţi dărâme iluzia că…încă mai poţi.

Ajunsă acasă, am început demersurile pentru găsirea unui reportofon. Dar…am primit de undeva nişte materiale despre firma asta care efectiv m-au îngrozit. În ziua următoare urma să fiu trimisă pe teren. M-am dus, mi-am ridicat dosarul şi am plecat invocând o problemă personală, cu întrebarea dacă mă pot întoarce la firmă după ce o rezolv. Directoarea aproape că a plâns după mine. Ce drăguţ…îmi place să văd emoţii umane atât de „autentice“. Am plecat pentru că nu am suportat idea că am să iau bani de la nişte oameni cărora n-o să li se presteze serviciile respective. Unii muncesc pe rupte pentru profitul firmei lor. Pentru ce? Ca să-l pape un vulpoi bătrân cu probleme psihice?

În încheiere, întrebare pentru angajaţii vechi ai firmei: credeţi că dacă sunteţi doar nişte creiere spălate în firma aia, care îndeplinesc ordine, nu se cheamă că şi voi participaţi la acţiunea de furt nesimţit? Şi oamenii de la care furaţi au familii, copii şi muncesc pentru banii lor.

Ianuarie 26, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu