Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Business trip; Ai grijă CUM ȋți dorești…

Dragii moșului, nu știu cȃți dintre voi au citit sau au intenția să citească măcar una din minunatele cărți de automotivare. N-am să mă pierd ȋn detalii, vreau doar să precizez că ideea de bază este: Dacă vrei ceva cu adevărat și crezi că vei obține lucrul respectiv, chiar ȋl vei obține.

Mda…să ȋncepem cu fișa postului…Cȃnd am venit ȋn firma asta, nu exista așa ceva, așa că le-am făcut eu – pe a mea și pe ale celorlalți angajați. Ȋmi amintesc cȃt m-a durut sufletul cȃnd am scris la “Condiții de lucru” “muncă la birou”. Pentru mine, sună de-a dreptul sinistru.

Dar iată că dorințele mi-au fost ascultate și, ȋntr-o dimineață călduroasă de decembrie, mă sună șeful și-mi spune :

“Bă ! Ai 3 zile să ȋnveți italiana !”

Eu : “ 🙂 🙂 🙂 …..oook.”

Șefu’ : “Stai, bă ! Am glumit, bă !”

Eu: „Dacă vreți, o ȋnvăț!“ (Adevarul e că știu o brumă de italiană, numai că n-am exercițiu conversațional…)

Șefu’ : “Stai, bă, liniștită, am glumit. E suficient că știi engleză. ”

După ce am rezolvat-o cu hotelul și cu avionul low cost, eu și colega mea ne-am pregătit de zbor… Ȋn aeroport, ca de obicei, băieții de la check-in aveau un fetiș pentru cizme și curele. Cum vedeau pe cineva cu cizme mai lungi, cum se uitau hulpav la ele și puneau bietul om (care de obicei era de sex feminin) să și le scoată. Și mai cereau și cureaua pe deasupra, ca să le cadă pantalonii bieților pasageri și așa traumatizați de băieții ȋncordați, care păzeau cotloanele aeroportului cu mitraliera ȋn mȃnă (hm…parcă data trecută nu erau). Ȋmi venea să le zic : ”Da, fraților, uitați, ȋn cizma asta stă ascunsă sabia lu’ bunicu’ și ȋn curea am ascunse pachețele cu droguri – comandă specială pentru macaronari !”

Trecem noi și de check-in, trecem și prin ”tunel”, după care ne trezim ȋntr-un univers plin de………soldați 2/2! Ȋn gȃndul meu : ?????!!!!!??????……  Erau…mulți. Peste tot vedeam o masă de imprimeu de camuflaj. O parte dormeau pe jos, cu capul pe rucsac și cu mȃinile pe piept, o parte butonau laptopuri. Alții, mai fresh, mișunau de colo-colo, probabil să-și mai clatească și ei ochii. Doi au trecut pe lȃngă noi, comentȃnd ȋn engleză, ȋnchipuindu­-și că noi nu ȋnțelegem. Și aveau 50% dreptate – colega mea nu știa engleză. De fapt, aveam senzația că am fost trimisă cu ea pe post de translator, body-guard și muncitor.  Mă uitam la luptătorii pentru patrie și mă gȃndeam: “Nene, frumoase ambalaje…Ce marcă or fi?” Răspunsul a venit cȃnd, uitȃndu-mă pe umărul unuia, am văzut sigla : US Army. Ce-o fi căutȃnd ȋn Otopeni ? Păreau cam extenuați…Ȋmi amintisem că, la un moment dat, era cȃt pe ce să mă ȋnrolez și eu ȋn armată 😀 Pȃnă la urmă, am găsit mai multe motive contra decȃt pro, dar a rămas un „dar dacă…”.

Ne-am luat zborul…Plecasem din Romȃnia cu o piatră pe inimă – după ce mi-a comunicat șefu’ programul, mi-am dat seama că nu ne rămȃnea timp pentru făcut poze.  Timpul a zburat (la propriu) și am aterizat, după care a urmat scenariul clasic – ȋntrebat lumea, luat autobuzul, ȋntrebat soferul, coborȃt la gară, luat bilet, consultat panoul cu plecări, mers la linie. Dacă ȋmi amintesc bine, trenul pleca la 22 :41. Colega mea s-a uitat rapid pe panou, a văzut ora, s-a uitat la linie și…fuga să-l prindem. Pe peron – ne foim, ne tot foim, aveam amȃndouă un „bad feeling”. Cȃnd a venit trenul și dăm să ne urcăm ȋn el, aveam un „și mai bad feeling”, așa că am ȋntrebat ȋn ultima clipă pe cineva unde merge trenul. Bineȋnțeles că nu mergea unde vroiam noi… Ne ȋntoarcem noi, ne uităm la panou și ne dăm seama că, de fapt, erau două trenuri care plecau exact la aceeași oră, de la linii diferite și noi mersesem la cel greșit. Ce probabilitate este să se ȋntȃmple asta ? Mică…dar iată că dădu ‘norocul’ peste noi… Și partea cea mai frumoasă era că următorul tren pleca peste 6-7 ore :))) Ȋn Gara de Nord n-am văzut niciodată o situație de genul ăsta.

Ȋn timp ce colega mea se dădea de ceasul morții, i-am propus să mergem să facem poze prin oraș, că na…tot n-aveam ce face… După ce, la ȋndemnul meu, am luat-o pe niște străduțe dubioase ȋntunecate, am decis să ne ȋntoarcem la strada principală. Un italian ȋmi făcea ochi dulci ȋn timp ce eu mă chinuiam să pozez o clădire, de-mi venea să-i zis : „Lasă-mă, bă, băiatule,  că mă bruiezi și-mi tremură mȃna. Și pentru că noaptea folosesc timp de expunere mare și n-am trepied și-mi mai stȃrnești și tu emoții, o să iasă poza aiurea. Ȋnțelegi ?”

Cȃteva sfaturi importante pentru cei care fac călătorii de afaceri ȋn Italia cu ȋncă cineva :

–          nu vă imaginați că vȃnzătorii de bilete, șoferii și turcii (sau ce-or fi fost) care vȃnd pizza la marginea străzii știu engleză. Nu, categoric nu… Se mai nimerește, e drept, cȃte un șofer care știe ȋn schimb franceză. Așa că puneti mușchiu’ și ȋnvățați măcar cȃteva fraze ȋn italiană !

–          mare grijă dacă mergeți la drum cu un coleg anorexic, anorexic ȋn devenire sau la cură de slăbire ! Nu vă lăsați intimidați de texte de genul : „Eu nu mănȃnc seara…’ sau „Mie nu mi-e foame.” Puteți să ripostați cu o replică de genul : „Auzi, colega…eu am mult mai mulți centrimetri pe verticală decȃt tine…și vreau să-i ȋntrețin.”

Mă răzbise foamea. Era trecut de 11 noaptea, magazinele ȋnchise, singurele deschise erau un neam de fast food-uri ȋn care niște turci sau arabi, nu-mi dădeam seama, manevrau pizza, shaorma, clătite etc. Am intrat ȋntr-o cămăruță din asta și am comandat ceva ce părea a fi progenitura rezultată ȋn urma ȋmperecherii dintre o pizza și un rulou. Un tip negricios, cu brațe păroase, m-a servit cu un rȃnjet de satisfacție, probabil din cauză că aveam o figură atȃt de hămesită. Am mȃncat pe stradă, din mers (cui ȋi mai păsa că acolo nimeni nu manca pe stradă ? 🙂 și am ajuns la ceva ce semăna a ȋnceput de castel, doar ȋnceput, că după ce am trecut de poartă, ȋn spate era un patinoar unde se hilizeau adolescenții și o imensitate de cort transparent plin cu cărți, ȋnchis, spre frustrarea mea… Ne-am intersectat cu o drogată, care era prea preocupată de trăirile ei interioare ca să ne mai bage și pe noi ȋn seamă, a urmat un boschetar beat, care ne-a ocolit cu respect, după care…garduri cu țepi, trepte, becuri ȋnalte, frig, mașini care nu claxonau…și imaginea colegei mele, zgribulită, cu gluga pe ochi, tȃrȃind troller-ul care părea mai mare decȃt ea și comentȃnd gravitatea situației ȋn care ne aflam. După ce am simțit cum ne cristalizează trombocitele ȋn sȃnge de frig, ne-am ȋntors ȋn gară. Am căzut de comun acord să dormim ȋn sala de așteptare, ca a doua zi să putem merge la fabrică, vesele și odihnite. Sala de așteptare – cam populată. Se pare că și alții o găsiseră comodă și dormeau lungiți pe scaune sau direct pe ciment. Cu greu, am găsit două locuri, față ȋn față cu un indian bătrȃn, care ne privea curios, la stȃnga, mai ȋncolo, cu o negresă dolofană, jovială, care rȃdea cu poftă. Eu, care trecusem prin experiențe mai fistichii de atȃt, am dormit, relaxat, cu gȃtul strȃmb, cu capul pe geantă. Colega mea s-a foit toată noaptea.

Apoi, lucrurile au decurs normal : ne-am trezit, am luat trenul corect, am dormit și ȋn tren, de la tren am fugit la hotel, după 20 de minute am fugit iar la gară, am luat alt tren și am ajuns la fabrică… Italiencele, extrem de volubile… Am scurtat-o cȃt am putut, am ales și am ȋncărcat marfa ȋn cutii, după care…din nou la gară. Frumos oraș. Ȋmi era ciudă că plecăm și nu apuc să fac poze… Aveam tren chiat atunci, ȋn vreo 20 de minute. Mă duc să iau bilet cȃnd…surpriză… Trenul respectiv tocmai se anulase, deci, mai aveam de așteptat vreo oră jumate pȃnă la următorul. Ce să-i faci ? Așa a vrut destinul…să facem poze… 😀 Am luat-o pe unde am văzut cu ochii, era lumina caldă de dinainte de apus… Am traversat o apă, după care am nimerit ȋntr-o imensitate de parc. Draga mea colegă, femeie de 38 de ani, cu doi copii, ce era să facă? S-a ţinut şi ea după mine, s-a căţărat cu mine pe tot felul de pietre şi rădăcini de copaci, a stat cuminte, de-am pozat-o din toate direcţiile… M-am gândit că ar fi frumos să aibă ce arăta acasă la copii, să vadă şi ei ce înseamnă o călătorie de afaceri 😀 .   

Într-un final, am reuşit să luăm trenul şi să ne întoarcem în oraşul unde aveam hotelul. Bineînţeles, am bântuit străzile până seara târziu, admirând luminile şi masa de oameni într-o cromatică negru-gri (Oare de ce la ei nu era nimeni cu geacă fuchsia sau verde-prăzuliu? :P). Ne-am luat o bere şi ne-am întors la hotel – asta se cheamă team-building. A doua zi, de dimineaţă, am plecat la cealaltă fabrică (de data asta cu  metroul). Acolo, ne-a întâmpinat o italiancă de vreo 50 de ani pe care am simţit-o a fi o fire mai dominantă (ca să nu spun “a dracu’”). Din spatele ei, a apărut până la urmă şi fi-su, cuminte şi supus. Am observat că avea verighetă şi nu m-am putut abţine să n-o căinez pe noră, că are aşa o soacră. Am negociat de mi-a ieşit păr alb (a dracului italiancă!), am vorbit despre situaţia disperată din România, despre criză şi despre clienţii care nu vor mai cumpăra de la noi dacă creştem preţurile (ei, vrăjeală!), ne-am mai clătit şi noi ochii prin depozit, după care am făcut baxurile cu produse şi ne-am mişcat fizicul spre metrou, să prindem trenul, după care avionul. De data asta, după păţaniile anterioare, nici că mi-a mai ars de poze. Ne-am grăbit să luăm primul tren pe care l-am găsit, că dacă pierdeam avionul…nu era chiar de bine…

În aeroport, am râs cu poftă de preţurile de la magazinuţele de cosmetice, după care ne-am orientat către cărţi. Credeţi sau nu, la ei în aeroport, albumele de artă sunt de 3-4 ori mai ieftine decât la noi în librării. Oare de ce?

De data asta, n-am mai dat peste soldaţi. Peisajul a fost cu totul altul – fetiţele noastre plecate la muncă în Italia, întoarse acasă, la soţi (oare?) şi la copii. Înalte, cu o cromatică a părului de un blond-pui sau negru-smoală, cu tatuaje în zona lombară, care vălureau la fiecare mişcare, din cauza straturilor de grăsime, cu pantofi cu toc de 12 şi cu imprimeu de zebră, cu geci scurte, deasupra buricului, dar din blană groasă etc. Una era mai originală – plină de piercing-uri de aur, de cercei grei şi lanţuri groase la gât şi…într-un trening gri. Povesteau lucruri interesante, de genul bătăi în cuplu + scos dinţi şi foloseau des expresia “Tuuu, fatăăă”.

Probabil au fost şi ele trimise într-o călătorie de afaceri… Călătoriile de genul ăsta pot fi, uneori, adevărate drumuri iniţiatice…depinde în ce te iniţiezi. Am ajuns în ţară la miezul nopţii, târâind după noi bagajele pline de cărţi şi de dulciuri pentru cei de-acasă.

În minte îmi rămăsese imaginea departamentului Marketing şi a departamentului Vânzări dormind, unite, în gară.

Anunțuri

Decembrie 23, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , | 2 comentarii

Videochatu’ lu’ nea Vali

Cum refulasem eu amintirea unui bărbat important din viața mea…nea Vali.

Era un interviu de angajare… Acțiunea se petrecea cu vreo patru ani ȋn urmă, undeva, departe de capitală. Se apropia vacanța de vară și-mi căutam de lucru. Și cum statutul de student e unul condamnat de angajatori, trebuia să mă mulțumesc și eu cu anunțurile mai…modeste. După ȋndelungi căutări și salarii de 300-400 lei oferite pentru program full-time, rugăciunile mele au fost ascultate și universul și-a mobilizat forțele ȋn favoarea mea. Găsisem ȋn ziar un anunț de angajare pentru agent de marketing. Nu cerea experiență, nu erau impuse condiții, ce să mai comentez, postul ideal pentru un student ! Sun, sperȃnd că-mi va răspunde un angajator binevoitor, nerăbdător să-și pună banii la bătaie pentru pretioasele abilități dobȃndite de mine ȋn facultate. Ȋmi răspunde un domn cam ciudat care, fără prea multă vorbăraie, mă invită la un interviu, la pizzeria lui nou deschisă, ca să „mă vadă, că altfel discutăm cȃnd știe cum arăt”. Ce era să zic ? La cȃte posturi de maseuză și de dansatoare refuzasem, ar fi trebuit să fiu recunoscătoare că mi se oferise ceva pe….hmmm….marketing.

Ajung eu la pizzerie, trec printr-o poartă, apoi prin alta și, cȃnd ajung ȋn cea de-a treia dimensiune, ȋntreb niște băiețași care mișunau pe-acolo unde e Vali. Apare triumfător la orizont, ca un soare apocaliptic, un domn respectabil, cu păr alb, care emana un grad de murdărie interioară cum nu mai văsuzem pȃnă atunci. Ȋmi venea să-i zic : „Stai bre, mai departe, că mă molipsești !” Da’ de unde. Individu’ a venit lȃngă mine, cu un rȃnjet de om politic, că na…era un interviu de angajare. Speram sa se termine repede, așa că l-am ȋntrebat scurt și la obiect care sunt posturile disponibile. N-ar fi fost rău nici un post de chelneriță… Ȋmi prezintă el magnifica lui afacere, ȋmi spune că ar avea nevoie și de o chelneriță (cȃteva lucrau deja) și, inevitabil, ȋncepe să-mi detalieze principiile lui de viață. Ȋn mintea mea era : „De ce ? De ce eu ?” Omu’, deși ajuns la o vȃrstă considerabilă, nu fusese căsătorit și nici n-avea de gȃnd. Bun, nene, dacă tu ești fericit așa, e perfect ! Să ne ȋntoarcem la interviu…

Lăsȃnd la o parte detaliile plictisitoare legate de postul de chelneriță, ȋl ȋntreb despre postul de agent de marketing. Foarte entuziast, ȋmi povestește că e vorba de o firmă de loțiuni pentru plajă și că fetele (adică agenții de marketing 😀 ) trebuie să meargă la mare, să se plimbe pe plajă fără sutien și să dea bărbații pe spate cu cremă (ȋn special pe cei veniți la plajă cu prietena/soția). Asta, bineȋnțeles, cu scopul de a-i face să cumpere. Această ingenioasă strategie de marketing avea la bază crearea unui impact puternic (acu na…ce să zic…dacă impactul se limita doar la sfera psihologică, era bine…). Ce viitor măreț oferă Romȃnia oamenilor de marketing !

Omu’ povestea cu atȃta satisfacție scenarii ȋn care o fătucă topless dădea pe spate cu cremă un mascul ieșit la plajă, ȋn timp ce consoarta lui făcea spume, ȋncȃt mă făcea, inevitabil, să mă ȋntreb care sunt motivele pentru care urăște căsătoria – pentru că era clar că o urăște. Ȋmi venea să-i spun : „Și ia zi tu, băiețel, mămica și tăticul tău nu se ȋnțelegeau prea bine, nu-i așa ? Nu se purtau prea frumos nici cu tine din cauza asta, hai, recunoaște…” 😛 (Ticăloasa de mine… 😀 )

Se tot uită nea Vali la mine, se tot uită…și ajunge la concluzia că sunt fată deșteaptă. Ȋi tot trage el cu fată deșteaptă, pȃnă trece la subiect, mai exact, la posibilitatea de a cȃștiga mulți bani. Ȋmi venea să-i zic : Dom’le, și ia zi, te-a impresionat pȃnă la extaz psihicul meu, nu ? Inteligența mea te-a dat pe spate. Numai că…știi ce ? Cȃnd mă uit la tine, mi se zbȃrlesc neuronii.

Deci…mi-a relatat viața lui, job description-ul postului de agent de marketing și modalitatea ȋn care se desfășoară proba eliminatorie (se pare că eu avusesem un statut special, de trecusem fără test) : fetele (chelnerițele) se dezbrăcau ȋn fața lui, să le vadă dacă arată bine și-i ziceau : „Uite, Vali, asta sunt !” 🙂

Posibilitatea de a cȃștiga mulți bani era un videochat ȋnființat „la inițiativa fetelor”. Partea drăguță era că toată actiunea se desfășura ȋn vila unui popă. Din relatările lui nea Vali am dedus că preacucernicul părinte a fost cam reținut la ȋnceput, după care (vorba aia, „Ce-i frumos și Lui Dumnezeu ȋi place”) s-a obișnuit cu ideea. Deci fetele aveau și protecție divină ȋn meseria lor. Totul era foarte simplu…uneori tot ce aveai de făcut era să stai de vorbă cu „clienții”. Hm…nu era mai simplu și mai ieftin pentru respectivii clienți să meargă să stea de vorbă cu un psiholog ? Pentru că aveau nevoie…clar. Și asta o spun din ce-a mai povestit Vali despre ei. Cum să zic…mi-e teribil de jenă să dau detalii, ȋnsă va puteți imagina și voi. Unii oameni…pur și simplu vor să fie văzuți cȃnd fac anumite lucruri ; și nu mă refer la lucruri pe care le vedeți ȋn mod normal ȋn filme, nici măcar ȋn filmele cu pătrățelul roșu, mă refer la lucruri care necesită…cum să-i zic…o imaginație nu bogată, deviantă.

O poveste care m-a impresionat pȃnă la lacrimi a fost cea a individului ȋndrăgostit pȃnă ȋn lobul urechii de una din fătucile de la videochat. Cică omu’ ȋși dorea atȃt de mult să vină să o vadă, ȋncȃt i-a trimis prin poștă bani să-și cumpere apartament cu trei camere, pentru că ea a zis că nu-i femeie de speță joasă, să se vadă cu el la hotel – ea trebuie să aibă apartamentul ei. Drept urmare, l-a primit. Probabil Vali ȋși imagina ca eu și cred ce debitează el 😀

Scopul fetelor era, ȋn concluzie, să facă un client bogat să „se ȋndrăgostească” de ele. Era interesant felul ȋn care moș Vali spunea „să se ȋndrăgostească”. Era clar, din tonul cu care o spunea, că acest sentiment ȋi era total necunoscut și-i era imposibil să-l redea chiar și ȋn cuvinte.

Ȋn vara aia m-am angajat ca pictor… Și uite-așa ratează unii șansele pe care le oferă viața. Cum n-am vrut eu să mă angajez la videochatu’ din vila popii… Probabil aveam acum și casă și mașină și băteam Mall-urile pe niște tocuri ascuțite (sper să nu plătesc amendă dacă le port fără să fiu angajată la videochat 😀 ).

Vorba aia…Ce-și face omu’ cu mȃna lui, videochat de cheamă!   

P.S. Da’ bine că ȋnființați videochaturi peste videochaturi, dar n-ați pune mȃna să faceți și voi, de exemplu, o bibliotecă :))))))))))) !!!

Decembrie 3, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 3 comentarii

Cuțit, tonfa, pistol…TAXI

Din mila facultății ni s-au azvȃrlit nouă, ăstora mai tocilari, niște tabere gratuite. Ȋntoarsă ȋn toiul nopții de la Costinești, n-am mai prins metroul, așa că am fost nevoită să apelez la serviciile de taximetrie ale capitalei. Taximetristul – băiat vesel, ronțăia un măr. M-a privit cu admirație cȃnd am azvȃrlit ȋn spate bagajul mai mare decȃt mine și cȃnd mi-am mișcat metafizicul ȋn față, ținȃnd cu o grijă maternă ȋn brațe o pungă cu scoici (că na, le luasem să le pictez și nu-mi permiteam să le ciobesc… :D). Băiatu’, de vreo 30 și ceva de ani, cu o veselie sadică pe chipul ușor nebărbierit, simți brusc nevoia să mi se destăinuie : „Sunt la cură de slăbire.” Bun…o fi vreo relație cauzală ȋntre anorexie și a conduce o mașină 😀 (a se vedea articolul „Camionagiul anorexic” ) Probabil ȋn prezent societatea e de așa natură (și nu știu eu) ȋncȃt mȃncatul unui măr ȋn public atrage după sine scuze și explicații. Omu’ nu părea să aibă nevoie să slăbească, așa că mi-am permis să-l ȋntreb de ce ține cură. A răspuns, bucuros : „Păi…acuma am 100 de kile…cȃnd eram la categorie aveam 70 și nu aveam voie să depășesc nici măcar cu 100 de grame.”

Ei…veni momentul să mă mănȃnce și pe mine limba : „Ce categorie ???” Atȃt mi-a trebuit… Cred că a fost una dintre cele mai neinspirate ȋntrebări din viața mea. Băiatu’ făcuse Santa Wu Shu. Nu mă ȋnțelegeți greșit…am un profund respect pentru artele marțiale dar, cum de stilul ăsta nu auzisem, mi-a venit automat ȋn minte imaginea unui Moș Crăciun cu barbă de chinez, cu bicepși și pectorali dezvoltați, care face scheme pe acoperișul unei case (Santa Wu Shu, Santa Claus…sunt apropiate). 😀

Taximetristul a continuat cu o spovedanie… “Ȋn ultimul timp, am cam multe dosare pe la Poliție.” Ȋmi venea să-i zic : „Ca să vezi…și eu am trecut pe-acolo de curȃnd. Cum de nu ne-am intersectat ?”  Nu l-am judecat, pentru că avea un motiv bun pentru bătăile pe care le pușca pămȃntenilor – era taximetrist ! Să detaliez ? OK… Știți cum e…lumea mai ȋnjură la volan…și tu ieși din mașină…și simti o nevoie stringentă de a-i poci mecla ăluia de te-a trimis ȋnapoi pe poarta pe care ai ieșit ȋn lumea asta.

Ȋntre timp, am observat că, nu știu de unde, scosese un cuțit mic de luptă (cu un design superb…) și-și tăia bucăți din măr cu el ȋn timp ce-mi povestea. Prima reacție a fost „Nu-mi vine să cred !” după care mă bușise rȃsul și m-am străduit să mă abțin. Oi fi eu femeie, nenică, da’ știu și eu să fac deosebirea ȋntre un cuțit de bucătărie și un cuțit de luptă. A treia reacție a fost „Aoleuuuu, ăsta are oareșce probleme la mansardă… Cine știe ce-i trece prin sfeclă (sfeclă = scăfȃrlie). Totuși…să rămȃn calmă…”   

„Ieri m-am luat de ăștia de la BGS…” 

Ca să zic și eu ceva, am ȋntrebat (neinspirat) : „Păi de ce ?” 

„Ei !!! Ăștia de la BGS se cred mari șmecheri… Și io le-am zis : Bă băeți, eu am ȋn mașină : cuțit, tonfă, baston, pistol etc. ……și totuși ies cu mȃinile goale ! Și i-am bătut !”

Mă gȃndeam… „Nenică, ȋmi pare rău că nu te-aplaud dar, după cum vezi, am mȃinile ocupate cu scoici… Te simți tare mȃndru de isprava ta… Probabil ești o combinație ȋntre un criminal/violator ȋn serie și un colecționar de timbre/șervețele – tu bați oameni cu scopul de a face colecție de dosare la Poliție. Ce caz interesant !”

Ȋn timp ce-mi povestea, scosese tonfa să mi-o arate. Scormonea și după baston și eu mă gȃndeam : „La naiba, nu scoate și pistolul ! Chiar nu am chef să văd o sculă de genul ăsta la 12 noaptea, ȋntr-un taxi, cu un sărit de pe fix ȋn stȃnga mea !”  Pistolul nu l-a scos… Probabil ȋl ținea ȋn pantaloni și scosul lui presupunea o activitate prea intensă a nervilor.

Am ajuns și eu, pe propria piele, la concluzia că timpul e ceva subiectiv. Ȋn vreun sfert de oră mi-a povestit atȃtea lucruri minunate, de suflet. Mă simțeam mai ȋmplinită spiritual 😀

Ȋn sfȃrșit am ajuns… Am ieșit cu greu din taxiul diavolului, cu aceiași grijă maternă pentru scoici. S-a uitat lung și pierdut la mine și mi-a zis : „Vă plac scoicile…sunteți o fire romantică…Sper să ne mai vedem.” După care am avut senzația că o să-mi ceară numărul de telefon, așa că i-am mulțumit și m-am cărat. „Știi cum e, băiatule? Cum să-ți zic eu ție…privirea ta…mă zgȃrie pe subconștient. Și ce-are-a face romantismul cu agresivitatea?” 

A doua zi, la metrou, o doamnă ȋn fața mea vorbea. Am crezut că are hands-free dar, după ce am depășit-o, mi s-a adresat: „Fetițoooo…..infern….bestii, bestii sunt peste tot!” De data asta mă bușise rȃsul și n-am putut să mă abțin; norocelu’ meu că eram cu spatele și, ȋn felul acesta, n-am jignit-o pe respectabila doamnă. Am mers mai departe fără să ȋntorc capul, dar am urmărit-o de la distanță. Femeia se uita ȋn jur cu aerul unei gospodine dezamagită de mizeria pe care o vede: „Bestii…bestii…!”

Dacă doamna zicea…așa o fi fiind… Era mai ȋn vȃrstă ca mine și ȋi datoram respect. Femeia probabil avea ceva experiență de viață. Poate avea dreptate. Parcă vedeam drăcușori bucălați, cu obrăjorii negri, lucioși, fugărindu-se printre picioarele bucureștenilor. Parcă simțeam ghemotoacele stacojii zburȃnd prin aer, fugărite de metrou.

Și se mai miră lumea de ce canicula ține ȋn București juma de an. Infern, infern peste tot…bestii, ȋn special cele care conduc taxiurile 😀

Septembrie 22, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Lucrul cu portarul

Uneori, omul are nevoie de liniște să lucreze și unde altundeva să caute liniștea necesară studiului decȃt la facultate?

Mai aveam cȃteva zile pȃnă la predarea disertației. Era o sȃmbăta pustie; aproape nimeni nu bȃntuia pe străzile capitalei. Mă trezisem de dimineață și o luasem la semi-fugă spre minunatul sediu al facultății unde speram să găsesc un coltișor liber de masă și o priză pentru laptop. Ceea ce speram să NU găsesc era compania nedorită.

Săli libere erau destule. Eram fericită – patru pereți și o priză numai pentru mine și pentru laptopul meu 😀 Ȋntre noi doi există o relație cu totul specială – eu ȋi mȃngȃi tastele fine și el mă ȋncȃntă cu wide-screen-ul lui. Nici nu am realizat cȃnd au trecut cȃteva ore ȋn care am lucrat cȃnd…dintr-o dată o mȃnă brutală apasă violent clanța ușii (laptopul tresare sub mȃinile mele, ȋncerc să-l liniștesc) și intră o măgăoaie care, după cum bine am presupus, era portarul facultății. Se uită ușor tresărind la mine (nu se aștepta să vadă un subiect uman postat acolo, ȋn bancă, cȃnd restul facultății era pustie). L-am salutat, m-a salutat și el cu jumătate de gură și cu ochii lui albaștri, tulburi, care parcă se uitau ȋn trei direcții deodată. I-am explicat, frumos, ca am venit să lucrez la disertație. Nu m-am gȃndit ca există posibilitatea ca el habar să n-aibă ce e aia o disertație, fapt ce avea să-mi creeze probleme mai tȃrziu… Este adevărat, cuvȃntul “disertație”sună cam dubios 😛

Omul se plictisise, așa că a găsit de cuviință să mă ȋncȃnte pe mine cu gȃndurile lui mărețe. A ȋnceput prin a-mi spune că nu e absolut nicio problema că sunt acolo, că e chiar foarte bine, să stau și să lucrez liniștită (ȋn timpul ăsta se uita cu neȋncredere la mine). Spunea că el controlează periodic sălile pentru că este un student de la altă facultate, nu știe de la care, dar de la alta, nu de la asta, care nu se știe ce a făcut și cum a reușit să obțină permis la biliotecă aici ȋn scopul de a le teroriza pe bibliotecare. Cică venea ȋn fiecare zi și nu mai vroia să plece, se purta obraznic cu ele și, din cauza lui, ei nu puteau ȋnchide facultatea. 😀 Ce să zic, dom’le, dubios, dubios rău de tot. Vă dați seama? Cine știe prin ce mijloace necurate o fi obținut studentul ăla permis aici (și-o fi vȃndut sufletul:D). O fi fost vreun psihopat, ȋn orice caz, unul interesant – venea ZILNIC și stătea atȃt de mult la bibliotecă (nu de alta, doar ca să le terorizeze pe bibliotecare) că nu puteau ȋnchide facultatea din cauza lui. O fi avut omu’ niște bombe montate pe el și, ȋn momentul ȋn care era invitat afară, să poată ȋnchide ăștia facultatea, i-o fi amenințat că le detonează și aruncă totul ȋn aer.

Portarul mi-a repetat de vreo trei ori la rȃnd povestea cu studentul de la altă facultate (nu se știe de la care), cu un aer revoltat, după care m-a lăsat să mă benoclez ȋn continuare ȋn laptopul meu. După ȋncă vreo două ore a venit să vadă din nou ce fac, afișȃnd același zȃmbet strȃmb și exprimȃnd aceeași mȃnie pe bietul student intrus. Omu’ mă făcuse curioasă. Era cȃt pe ce să-i cer să-mi facă cunoștință cu el, poate puneam la cale ȋmpreună surparea psihică a bibliotecarelor.

Seara am plecat…pentru a reveni ȋn forță a doua zi. Am lucrat eu cȃt am lucrat cȃnd, dintr-o dată, ușa este izbită in lături și pe ea văd intrȃnd…o burtă mare, tremurȃndă, păroasă și cu un tatuaj, după care apare și portarul – transpirat și plin de păr pe tot corpul. De data asta lasă politețurile și mă ia direct: „Auziți, mie ȋmi păreți foarte dubioasă.” (și explicația) „Ați venit și ier și azi aici.” Ok, moșule, care e legătura dintre astea două?! I-am răspuns, calm, ca am venit să lucrez, că nu deranjez pe nimeni și tot ce fac este să scriu la laptop. Explicația mea nu a părut să-l mulțumească, așa că a ȋnceput să mă amenințe să-l sună pe șeful lui, că eu, din punct de vedere legal, nu am dreptul să fiu acolo. Mă prăpădeam de rȃs 😀 L-am invitat să-și sune șeful ; bineȋnțeles că n-a făcut-o, și-ar fi luat și nișe șuturi ȋn fund de la bietul om care, probabil, se bucura și el de week-end și nu-l interesa că facultatea a fost invadată de o studentă dubioasă cu un laptop ȋn dotare – armă mortală. Ȋn timp ce portarul ȋși fȃțȃia burta transpirată și tatuată prin fața mea, mai scotea și niște bombe de genul:

„Am eu niște poze cu studenți, le am acolo jos la mine…”

Eu (ce fel de poze, perversule?): „Ce fel de poze?”

Paranoicul: „Poze cu studenți moldoveni!”

Eu (pocneam de rȃs).

El: „studenți pe care trebuie să-i urmăresc, că sunt dubioși.”

Eu: „Ȋn ce sens dubioși? Ce au făcut?” 😀

El: „Ei…ce au făcut…Nu știți ce fac studenții moldoveni?! Sunt foarte periculoși!!!”

Eu: „Nu, nu știu…”

El: „Eheiii…”

Pot spune că am rămas și acuma cu enigma „ce fac studenții moldoveni?!”.

După care, a ȋnceput să-mi repete obsesiv că-i par o persoană dubioasă, să părăsesc facultatea imediat, că el are aparatură de zeci de mii de euro la parter. Era cȃt pe ce să-i spun „Mulțumesc că mi-ați spus unde e aparatura aia, că de cȃnd o căutam. Așa, mă duc direct și o fur, o ȋnghesui ȋn geantă, lȃngă laptop :D”

I-am promis că o să plec ȋn curȃnd, am mai stat juma de oră și….am plecat. Cȃnd am ieșit, portarul era ȋn fața facultății, conversa cu un cȃine…     

Ce-o fi vazut ăla dubios la mine, nici ȋn ziua de azi nu știu, dar știu că, dacă i-aș fi arătat buletinul, ar fi chemat poliția 😀 – cu totul ȋntȃmplător, numele meu nu sună chiar romȃnește și asta ar fi crescut exponențial gradul de dubioșenie pe care l-a perceput el la mine.   

Și totuși, de ce nu se fac testări psihologice serioase la angajarea unui portar? Unii portari au impresia că-s Batman sau alte lighioane de genul ăsta și simt nevoia să facă dreptate, să anihileze toți studentii dubioși…

Iunie 20, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | Lasă un comentariu

Violatorul de plete

Uneori stau şi meditez la zicala: “Mare-i grădina Ta, Doamne!” Şi aş mai adăuga: “Mai mare e pentru unii…”

Nu-mi mai amintesc ce meserie avea domnul ăsta…Mergeam cu trenul – era una dintre activităţile mele preferate din perioada respectivă. Îmi plăcea grozav de mult să citesc pe tren, însă cam de fiecare dată se găsea câte o persoană interesantă să intre în vorbă cu mine. Era un domn în vârstă, energic, vesel, uşor agitat. Compartimentul era plin şi eu am avut onoarea de a fi aleasă drept interlocutor. Domnul mergea la băiatul lui, proaspăt căsătorit. Mi-a mărturisit, fără să aibă vreo legătură cu ce zisese înainte, că are o pasiune deosebită pentru părul femeilor. Altceva nu-l interesa, decât părul. Mi-am simţit ochii făcându-se cât cepele şi creierul săltând în cutia craniană de atâta…râs cu plâns. Omului i se părea normală preferinţa lui accentuată pentru acest “accesoriu” al corpului  femeii. Când era bebeluş, cică îi smulsese tot părul din cap mamei lui (deja începeam să mă înverzesc la faţă – alt nebun!). Interesant…deci dereglarea asta o avea de mic. În timp ce eu îmi scotoceam prin toate cutiuţele capului, să pun cap la cap nişte informaţii şi să-mi dau seama din ce cauză omu’ ăsta are un comportament atât de bizar, individul continua să debiteze… Începuse să se adreseze la tot compartimentul şi vorbea despre obişnuinţa lui de a da iama în părul femeilor ca despre o plăcere  nevinovată.

Oamenii, culmea, păreau să-l înţeleagă, îl priveau cu o mimică amuzată şi binevoitoare, eu cred că eram singura care simtea ţurţuri de gheaţă pe şira spinării (regretam că aveam părul desprins, deşi nu era foarte lung). Domnul respectabil îşi satisfăcea fără inhibiţii plăcerea chiar şi în locuri publice, unde nu se putea stăpâni să nu-şi bage mâna în părul cu multă trudă îngrijit al domnişoarelor. Iar când ele se întorceau crispate să vadă cine le smotoceşte, domnul nostru le explica pasiunea lui şi ele, culmea, îl înţelegeau şi îl iertau.

Punctul culminant al naratiunii a fost întâmplarea cu nora lui – fi-su era plecat de acasa şi noră-sa dormea, cu părul atârnând din pat (avea părul foarte lung). El nu s-a putut abţine şi s-a târât în genunchi lângă pat, a luat o şuviţă şi a început s-o frece între degete, după care a băgat-o în gură şi a început, citez, “s-o sugă”. Şi exprima, plin de pasiune, cât de plăcută era activitatea asta. Când, deodată, intră fi-su în casă şi-l întreabă: “Ce faci, tată?!” Domnul: “Na…ştii că asta-i plăcerea mea…îmi pare rău, nu m-am putut abţine…” Dragi cititori, nu ştiu cum v-aţi simţi voi să-l auziţi pe unu’ debitând asemenea enormităţi, dar eu începusem să-mi pun tot felul de întrebări, ca de exemplu: “Cum poate cineva sa povestească aşa ceva?!” Ai o dereglare de genul ăsta? Ţine-o pentru tine, nu-i nevoie să provoci zbârlirea părului din capul călătorilor cu trenul.

Mă întreb câţi oameni din ăştia mişună printre noi, câţi oameni s-or fi uitat la părul meu cu balele curgând. Cert e că ar fi păcat ca segmentul ăsta să nu fie exploatat. Ar trebui introdus în hypermarket-uri un raion nou – produse pe bază de păr. M-am şi gândit la o gamă de început (dacă merge, cu timpul pot fi introduse şi alte produse):

–          şuviţă de păr uşor de purta în geantă, pentru supt pe stradă, la serviciu etc.

–          smoc de păr import Africa pentru senzaţii nebănuite;

–          şuviţa blondă ondulată pentru învârtit pe deget (în loc de bilele chinezeşti);

–          şuviţa magică – îşi schimbă culoarea în funcţie de starea ta psihică;

–          pernuţa din păr rezistent la şocuri puternice – pentru smotocit atunci când eşti nervos;

–          păr de provenienţă vegetală (pentru perioadele de post);

–          păr artificial (pentru cei care vor să se lase…).

Aştept propuneri şi sugestii 😀 Fetelor, aveţi grijă! Există multe moduri în care puteţi fi agăţate pe stradă; una dintre ele este…de păr! Momentan, îmi mai bântuie prin minte două întrebări:

Oare domnul respectiv se lega şi de rockerii ăia pletoşi, supăraţi?

Ce anume provoacă aşa o dereglare (mai ales că o avea din copilărie…)?

Iunie 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | 4 comentarii

Camionagiul anorexic

Este de-a dreptul fascinant să analizezi oamenii, printre altele, și prin prisma meseriei pe care o au (și, bineȋnțeles, a motivelor petru care au ales-o). Fie că vrem sau nu să recunoaștem, atunci cȃnd  ne gȃndim la o profesie ne vine ȋn minte o anumită imagine – profilul corespunzător, pe care creierașul nostru l-a construit cu grijă pe baza experiențelor noastre de viață (cu oamenii din breasla respectivă 😛 și cu cele auzite despre ei de la alții).

Cȃnd spun “camionagiu”, ȋmi vine ȋn minte un tip cu vȃrsta ȋntre 30 și 40 de ani, de ȋnălțime medie, cu atașament tip burtă, cu ȋnceput de chelie dinspre frunte, slinos, cu un tricou ȋmbibat de transpirație, lipit de piele, cu brațe groase și bronzate și sigur pe el ȋn ceea ce privește farmecul personal 😀

Era o zi de vară…ora 5-6 dimineața. Eram ȋntr-un tren personal jegos și mă ȋndreptam spre o localitate uitată de lume. Trenul ăla avea un specific aparte – probabil că exista o corelație  pozitivă puternică ȋntre banchetele pline de jeg, geamurile gri și oamenii care se ȋntorc de la nunți (majoritatea beți). Am mai ȋntȃlnit nebuni, bețivani profesioniști, antrenați pentru trupele dionisiace de elită și alte specimene atrase de trenurile lente și acoperite de negura…nu a timpului, a jegului.

Eram ȋmbrăcată simplu, ȋntr-un trening și mă chinuiam să ȋnchid un geam. Mi-am dat seama că are o defecțiune și că nu poate fi ȋnchis, așa că l-am lasat. Dar…m-a vazut el, de la celalalt capăt al vagonului (era tren fără compartimente) și a venit ca un ȋnger blond cu șuvițe ȋn ajutorul meu. Ce era să zic…? Să-i stric omului bucuria de a se simți util pentru societate, bucuria de a corecta nemerniciile CFR-ului? Bietul băiat, și-a folosit toată energia ȋncercȃnd, ȋn spasme, să ȋnchidă afurisitul de geam care nu și nu… Ȋn final, mi s-a făcut milă de el și i-am spus să-l lase, că e stricat și nu depinde forța lui să-l ȋnchidă. Nu m-a crezut..devenise o luptă ȋncrȃncenată cu sine ȋnsuși. Ȋncerca să se autodepășească și devenise atȃt de ȋnverșunat, ȋncȃt părea să fi chemat spiritele strămoșilor să-l ajute ȋn ȋncercarea inițiatică de a ȋnchide geamul. Văzȃnd că strămoșii nu-l ajută, s-a așezat cu un zȃmbet resemnat ȋn fața mea.

N-a băgat de seamă ȋncercarea mea de a digera o carte și a ȋncercat să ȋncropească o discuție. Deși i-am răspuns cȃt mai monisilabic cu putință, omul a simțit nevoia sa-mi povesteasca despre el. Am aflat că este…camionagiu, primul camionagiu cu care aveam ocazia să stau de vorbă. Slăbuț, blond cu șuvițe, vorbăreț, ȋntr-un tricou negru (probabil ales inconștient pentru a-și masca burta ȋnchipuită, aveam să aflu mai ȋncolo) și, ȋn ciuda aparențelor pe care ȋncerca sa le afișeze, foarte foarte nesigur pe el. Am aflat și ȋn ce zodie era, și unde locuia și ȋn ce sat avea bunicii etc etc. Dar cea mai interesantă mi s-a părut relația lui cu mȃncarea. Omul cică fusese grăsuț la viața lui și și-a dorit atȃt de crunt să slăbească, ȋncȃt ținea niște cure drastice și mergea des la sală. Fraierul habar n-avea că, dacă vrea să slăbească, trebuie sa facă exerciții aerobice, nu anaerobe și să fie atent la combinațiile de alimente și multe altele… Ce a făcut el a fost să piardă masă musculară, pentru că se pare că avusese o ceartă serioasă cu proteinele de le eliminase din dietă odată cu grăsimile și dulciurile. Dar cine eram eu să-i fac omului educație sportivă/ȋn nutriție?  La urma urmei, eram ȋn același tren, deci aveam ceva ȋn comun…

Poveștile lui mă terifiau din ce ȋn ce mai mult. Mintea mea refuza să-și imagineze cum o entitate care se consideră bărbat e capabilă să se ȋnfometeze ȋn halul ăsta. Și, mai mult decȃt atȃt, pe lȃnga sală, mai trăgea și la sapă, la bunică-sa. Ȋmi povestea cum ȋl durea stomacul de multe ori și cum răbda și făcea efort ȋn continuare, eventual mȃnca un fruct și bea apă să-i treacă senzația de foame. Clar…aveam ȋn fața mea un om slab…și fizic și psihic. La un interval de cȃteva fraze, mă ȋntreba dacă nu arată rău (Atenție! Dacă nu arată rău, nu dacă arată bine!). A continuat cu traseele pe care le făcea prin țară și cu cererea inevitabilă de a-i da numărul de telefon. Deși mi-a trecut prin minte gȃndul de a-i da numărul de fix al unui prieten de-al meu mai iute la mȃnie :P, pȃnă la urmă m-am mulțumit să-i spun că…e secret.  Atunci am văzut o schimbare majoră ȋn atitudinea lui. Aproape că a sărit ȋn sus, la propriu. Cuuum? Omul mai ceruse numărul de telefon la fete, cȃnd trecea prin orașul lor ieșea cu ele la cafea, dar niciuna nu-i spusese vreodată că numărul de telefon e secret (wow…există fete fascinate de fenomenul „anorexie”). Deci…era o informație nouă pe care mintea lui refuza s-o proceseze. Ȋi disturbasem omului universul lăuntric. Ticaloasa de mine! Ce lipsită de empatie, cȃt de rea am putut să fiu! Nașu’ tocmai trecuse pe lȃngă noi, observase scena și-i tremura compostorul de bilete ȋn mȃnă de rȃs. Camionagiul ȋncepuse să mă ȋntrebe obsesiv dacă e ceva ȋn neregulă cu felul cu arată. I-am spus că nu (ȋmi venea să-i spun că e ceva ȋn neregulă, dar cu creierul, nu cu aspectul lui fizic).

Se apropia stația la care vroiam să cobor…Camionagiul anorexic devenea din ce ȋn ce mai agitat…A venit după mine și ȋncerca insistent să mă convingă, citez „să-i dau un pupic, măcar așa, de ramas bun” J Bănuiesc că a ȋnțeles din limbajul meu non-verbal că ar fi mai bine să nu se apropie de mine că…cine știe…poate o să se molipsească de ceva de la mine, cum ar fi de exemplu pofta de mȃncare.  

L-am lăsat ȋn ușa trenului, cu o privire pierdută sub șuvitele blonde și cu o ȋntrebare obsesivă: „Cum adică e secret?”

Iunie 9, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 2 comentarii

Dascălii noștri cei de toate zilele…

Printre cei care ne marchează profound și ne influențează drumul ȋn viață se numără și preamăriții profi, fiecare cu piticii lor de pe creier sau cu stolul de păsărele din jurul capului. Unora, stolul de vietăți ireale le afectează judecata ȋntr-o asemenea măsură, ȋncȃt uită că subiecții care le-au fost dați ȋn grijă sunt oameni și nu alt gen de parascovenii fără suflet și, uneori, fără judecată.

Eram la ȋnceputul anului III de facultate. Așteptam cu nerăbdare cursul cu dl W, mai mult din curiozitate față de individ decȃt față de materie. Auzisem tot felul de zvonuri spăimoase despre el și cunoșteam studenți care nu terminaseră facultatea din cauza lui. Ȋn concluzie, așteptam cu nerăbdare căpcăunul să-și facă apariția; m-am așezat ȋn prima bancă, să-l pot scana mai bine.

A intrat ȋn sală, cu un aer energic și sigur pe el (parcă totuși siguranța de sine era puțin forțată, artificială aș zice), s-a prezentat, a vorbit despre ce urma să ne predea, după care a pus ȋn funcțiune video-proiectorul. Ne-a tuflit o imagine foarte interesantă, care…ce să zic…a ȋnduioșat cam pe toată lumea – un puiuț care ieșea din ou 😀 Trebuie să recunosc că nu mă așteptam… Totul bine și frumos dragi colegi, ȋnsă puiuțul părea să se uite prea fix și avea privirea cam ȋntunecată, fapt confirmat și de el la sfarșitul cursului, acompaniat de un rȃs sadic. Ne-a spus ca asta ne așteaptă de la el…Te pomenești că la studenții tăi de acuma le dai ouțe colorate cu pui ȋn ele. Mișto truc ar fi…I-ai da gat ape toți. Nouă nu ne-ai dat decȃt napolitane Joe ȋn ajunul Crăciunului, cȃnd bȃntuiam slăbiți și plini de cearcăne prin facultate, cu proiectele de 200+ pagini sub brațele tremurȃnde, sub degetele ȋnchircite de la atȃta frecuș pe tastatură…

Domnul W, departe de a părea antipatic, avea un oarecare farmec personal; aș fi tentată să-i spun carismă, dar…era mai mult o ȋncercare muncită de a  părea interesant și impunător ȋn același timp (pentru cunoscători – nu-i reușea tot timpul). Era imaginea pe care ȋi plăcea să ne-o prezinte nouă, un amestec de umor predominant misogin, discriminări și manipulare. Lăsȃnd la o parte inconvenientele, era un subiect bun de studiat…ca să nu zic obiect, cum obișnuia el să considere oamenii. De fapt, cred că se considera obiect pe sine ȋnsuși, pentru că refuza existența oricărui sentiment. Dom’le…sacrilegiu, să moară emoția, nu alta! De unde frica asta de sentimente, domnule W? Asta ar fi interesant de știut…Știu că te-ai enerva dacă ai citi asta dar…culmea, mie ȋmi păreai un om destul de sensibil, dar care se luptă cu ȋnverșunare să-și bage sentimentele ȋn gaura neagră a propriei conștiințe.

Ne vorbea tot timpul de caractere puternice. El asta considera că o să facă din noi pȃnă la sfȃrșitul facultății. Omului ăstuia ori ȋi păsa ȋntr-adevăr de noi și de ce-o să facem la sfȃrșitul facultății, ori pur și simplu ȋi făcea plăcere să-și contemple cu sadism “opera”. Ȋți spun eu, nene, care a fost opera ta: pentru unii – atacuri de panică, pentru alții – depresie + imposibilitatea de a-și duce la bun sfȃrșit lucrarea de licență, pentru cȃțiva – migrene și/sau căderi de calciu, pentru personalitățile mai slabe – o creștere a anxietății si nesiguranței de sine și pentru cei care deja erau puternici – frustrări, vorbe “dulci” la adresa ta și, ȋn final, o atitudine de “mi se fȃlfȃie de ironiile tale”. Era interesant că avea boală pe artiști. Nu-i putea suporta 😀 Ȋi considera cu capul ȋn nori, nerealiști, vulnerabili. Hehe…atunci cum se explică notele babane pe care le-am avut la tine? Nutream o atȃt de adȃncă simpatie pentru domnul W, ȋncȃt de multe ori premeditam un pelerinaj la el acasă, să-i pictez pereții și să-i sculptez roțile de la mașină ȋn stil gotic, dacă tot apreciază arta. Se poate, dom’le W, la serviciul pe care am auzit că l-ai avut ȋnainte de a te fofila ȋn ȋnvățămȃnt, să nu-ți dai seama care-i artistu’ și care nu?

La orele dumnealui am avut parte de tot felul de probe inițiatice. Cea mai interesantă a fost cea din anul III, ȋn urma căreia urma să obținem un bonus. Vroia să ne testeze caracterul, să vadă care dintre noi sunt cei cu “caracter puternic”. Domnul era amabil, ne invita la masă – trebuia să ingurgităm, ȋn fața ȋntregului amfiteatru, caracatiță, picioare de broască și….ochi de bou. Domnul era și generos: ne procura pe cheltuiala lui primele două produse, cel de-am treilea urmȃnd să ni-l procurăm noi prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe. Aveam de ales: ori țopăim din măcelărie ȋn măcelărie, cerȃnd un frumos, perfect sferic, glob ocular de bovină, ori dăm buzna noaptea ȋn curtea țăranului, cu cuțitul, și scoatem ochiul boului, pe viu (dacă ați văzut vreodată boi cu petec negru pe ochi, ca la pirați, să știți că au fost niste studenți pe-acolo…).

Eu am fost printre norocoșii care au găsit minunatul aliment. Mi l-a dat măcelărița, fără să ȋntrebe de ce, cu tot cu pleoapă și gene. Stăteam ȋntr-un cămin unde aveam bucătărie comună pe palier. Ochiul fierbea, lumea trecea și se minuna. Probabil unii se gȃndeau că fac vrăji. Alții ȋn mod sigur se ȋntrebau al cui e ochiul. Timpul a trecut neȋndurător și am ajuns cu toții ȋn fața tartorului. Caracatițe mai mȃncasem și știam că sunt bune, piciorușe de broască nu mȃncasem și de-abia așteptam, drept pentru care am luat chiar două (ce nesimțită am fost!). Macar dacă ne-a dat, trebuia să ne sature! Ce? La statura mea ȋmi ajung două piciorușe de broască? Zgȃrcitu’! Proba finală, ȋn urma căreia primeam inițierea, era ochiul. Era fascinant…atȃt de perfect…atȃt de sferic. Toți mă ȋntrebau, oripilați, de ce al meu e verde 😀 (pusesem niște Vegeta la fiert). A fost…bunișor, numai că unii s-au ȋngrețoșat ȋntr-așa un hal, ȋncȃt l-au ȋnghițit ȋntreg, cu mari sforțări, eventual dȃndu-și un pumn ȋn stomac. Domnul W părea satisfăcut de rezultat. Ȋmi venea să-l invit și eu la masă și să-mi permit să fiu ceva mai creativă decȃt el – să-l hrănesc cu unghii de crocodil ȋn sos de placentă de elefant și, ca desert, urechi de șobolan de București caramelizate.

Timpul trecea, proiectele curgeau…Știu proverbul „Ce nu te ucide, te face mai puternic.” Bun, bun, dar ce te faci cu ce te ucide? Seminariile lui aveau o tentă sado-maso de-a dreptul fascinantă… Avea un stil omu’ ăsta…se lua de tot – de verighetă, de culoarea pielii, de felul cum vorbești, ȋntr-un cuvȃnt, de orice chichiță. Rezultatul? Mulți studenți au ieșit plȃngȃnd din sală. Măi să fie… Și nu se lua doar de cei mai slabi la ȋnvățătură, pe care-i numea „rebuturi”, se lua și de cei buni. Ȋnseamnă că criteriile după care ȋmpărțea frecuș psihic ȋncoace și-ncolo nu erau doar ȋnvățătura. Eram tare curioasă…așa ca am riscat și i-am răspuns și eu cu aceeași monedă – ironia, adică l-am luat și eu peste picior. Culmea, reacția lui a fost una pozitivă pentru mine. Deci asta vroia – să-i arătăm că avem autocontrol ȋn situații din astea. Am observat că cel mai bine era să nu ne pese și să rămȃnem calmi la balivernele debitate de el. Și așa am și rămas (foarte puțini dintre noi…). Ȋn rest, am văzut prietenii stricate, conflicte, sănătate dusă pe apa sȃmbetei. Pentru ce? O colegă, probabil cea mai afectată dintre toți, spunea: „Cred că dl W este bărbatul vieții mele: mă culc cu el ȋn gȃnd, ȋl visez toată noaptea, mă trezesc cu el ȋn gȃnd, imaginea lui mă urmărește peste tot.” 😀

La seminar, ne-a dat o listă de „cuvinte interzise”, printre care se număra și „intuiție”, „a presupune” etc. Ehei…de-ai ști tu, moșule, cȃt de utilă e intuiția, dar dacă tu nu știi s-o folosești, problema ta. Mai spunea nenicu’ că lui nu-i place să stea de vorbă cu oamenii și că le-o spune ȋn față, ȋi repede. Hm…oare așa te comporți și cu tine ȋnsuți? La ce idei și la ce comportament ai, aș spune că da.

La festivitatea de sfȃrșit de facultate, ȋn discursul măreț pe care l-a ținut, ne-a asemănat (cu intenții bune, bineȋnțeles) cu  o marcă renumită de produs de carmangerie de formă lunguiață. Cred că Freud ar avea ceva interesant de zis referitor la asta…

Mai 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 4 comentarii

Șefii cu probleme din copilărie

Dragul meu șef, ȋți ȋnțeleg frustrările și nemulțumirea față de angajați, ȋți ȋnțeleg nevoia de a-i ține la firmă pȃnă seara și ȋți dau perfectă dreptate cȃnd ȋi chemi și ȋn week-end. Este perfect normal să trȃntești ușile, să arunci dosarele prin birouri și să urli de să-ți sară ochii din cap și să-ți pocnească vena aia care ți se umflă pe frunte. Te ȋnțeleg perfect…și sunt alături de tine. De aceea, ȋți recomand cu prietenie să mergi la spital, să-i faci o vizită domnului acela drăguț, doctor Traumă, care o să te culce pe o canapea răcoroasă de piele, după care o să te ȋmbrace cu o cămășuță albă cu mȃneci…puțin mai lungi și o să-ți ofere un loc gratis de cazare ȋntr-o cameră cu pereții acoperiți cu burete.

Ȋmi place cum sună fraza asta: ”Are probleme nerezolvate din copilărie…” Unii o folosesc ca o semi-scuză pentru tiranii care le fac tocăniță din creier cel puțin cinci zile pe săptămȃnă. De fapt, o semi-scuză față de ei ȋnșiși, sperȃnd să mai scadă sentimentul de frustrare.

Am tot auzit fraza ”Șeful are ȋntotdeauna dreptate”, de multe ori urmată de ”Cȃnd șeful nu are dreptate, se aplică prima frază :D” Să vedem și ce am eu de zis ȋn legătură cu asta…

Ȋn primul rȃnd, ce este un șef? O entitate hominidă, pusă nu se știe de cine ȋn capul unei firme să o conducă. Să o conducă unde? Hai să fim sinceri: niciodată nu se știe cu exactitate unde, dar se știe cum – cu niște hibrizi (un fel de combinație ȋntre om și calculator; aceste două specii au stat atȃt de mult timp ȋmpreună, ȋncȃt au fuzionat) care-și sacrifică neuronii pe altarul hȃrțogăraiei care stă la baza companiei.

Treziți mai mult sau mai puțin brusc ȋn capul firmei, șefii au realizat că au puterea. Și au reacționat fiecare după…mapa lui. Iată cȃteva tipologii care-mi plac ȋn mod deosebit, ȋn special să le studiez de la distanță 😛

Pepsi

Ȋl recunoști de cum dă buzna pe ușă. Ȋți provoacă o senzație de parcă a venit taifunul peste tine cȃnd ȋntindeai niște rufe albe la uscat. Termenul de bază: a se agita. Se deplasează ȋncoace și-ncolo dintr-un colț ȋntr-altul al biroului, de parcă ȋntre picioarele lui și mocheta ȋmbȃcsită și plină de gume ar fi un cȃmp magnetic.

Cȃnd ai ceva de scris la calculator, stă ȋn spatele tău, dă din mȃini, transpiră și te ȋntreabă, sacadat, de ce nu merge mai repede. Eventual, aplică strategia muierii urcată ȋn mașină cu soțul ei, el- la volan, ea – pe locul mortului: așa, mai la dreapta! Vezi că nu e bine! Ai greșit! Se scrie cu doi de ”n”! Așa, acuma dă click ȋn casuța din dreapta și scrie…

Cred că, dacă s-ar inventa calculatoare carora să le transmiți comenzi prin telepatie, șeful Pepsi ar determina o supraȋncălzire a circuitelor, finalizată cu o explozie fumegȃndă pe ton de ȋnjurătură din partea (era să zic a bietului animal) bietului calculator.

Ȋți iese ȋn cale de unde te astepți mai puțin, de exemplu, de după peretele dinaintea toaletei, spre care te ȋndreptai plin de speranța izbăvirii (că doar ai stat țeapăn pe scaun patru ore să termini ofertele alea urgente). Și ȋl auzi cum spune: ”Hai, că avem ceva urgent de făcut!” 😀

Butoiul cu pulbere

Uneori poate fi confundat cu Pepsi. Zici că organismul lui conține o ceată de vreo 200 de chinezi care se caftesc ȋncontinuu ȋntre ei. Mai simplu spus: fierbe. Hai, recunoaște că ai avut macar un șef de genul asta, care cȃnd se așeza lȃngă tine ȋți crea brusc o stare de fermentație sufletească. Nu dă din mȃini ca Pepsi, dar are o mișcare de permanentă vibrație, ȋn special cȃnd tu ai ceva de făcut. Cȃnd se exteriorizează mai tare, dă din picior și bȃțȃie scaunul.

Molusca

Nu știe cum a ajuns ȋn funcția de șef…probabil nici nu și-a dat seama că e șef. Ȋși petrece timpul prelingȃndu-și fizicul greoi pe holurile cu iz de corporație și pătrunzȃnd din cȃnd ȋn cȃnd cu ochii ȋn bibliorafturile burduhănoase care zac pe rafturile roase de vreme (sau de angajații flămȃnzi :)).

NEF…ericitul

Indiferent de situație, indiferent dacă profitul firmei a crescut ȋn ultimele luni cu 50 sau cu 80%, firma o duce foarte greu. Este multă treabă de făcut și niciodată negrișorii nu sunt suficient de competenți. Uite care-i treaba, șefule, răspunsul meu e : Nu, nu vreau să stau peste program. Da, am terminat treaba mai repede decȃt ceilalți și am făcut cȃte ceva și ȋn plus, dar asta nu ȋnseamnă ca trebuie să-mi mai dai de lucru. Niște bani ȋn plus, da, ar fi bineveniți. Azvȃrle și tu sacoul ala scorțos, fă niște pași prin parc, bucură-te de soare și de pasărele (probabil pe tine soarele te enervează că arde ba prea tare, ba prea puțin; și păsărelele te deranjează că ciripesc).

Fantoma

Ȋn mod cert nu e fericit că e șef…Nefiind obișnuit să ia decizii (”lasă că face mama”), ȋi e frică de chestia asta mare care se cheamă ”firmă” și, mai ales de angajații care intră ca niște spirite negre pe ușa masivă a biroului său. Pulsul se accelerează, respirația devine sacadată, palmele transpiră și…”ah, senzația aia rece de pe șira spinării! Ce-or mai vrea și ăștia?! Oare ce-o să mă mai ȋntrebe de data asta? Dacă nu știu ce să le răspund?! De-ar pleca mai repede… A ajuns marfa ȋn vamă? Care marfă? AWB-ul?! Oooof, trebuie să dispar…” Și iese pe balcon, dispărȃnd enigmatic ȋntr-un nor de fum de origine Kent. Ȋntre timp, angajații și-au amintit că au ieșit niște minusuri la recepția mărfii. Unde e șeful? E urgent! Șeful…nu e ȋn birou… Veniți mai tȃrziu 😀

Pasiv-agresivul

La ăsta i-am zis direct pe nume. Am avut ocazia să-l cunosc personal. M-a ȋntȃmpinat cu o atitudine solemnă, ȋn costumul lui scorțos, negru, impecabil…Părea calm, folosea un limbaj profesional…ce mai, om de afaceri cu experință. Pe parcursul șederii mele la firmă, am observat o serie de gesturi…infantile să le zicem care contrastau puternic cu atitudinea afișată și cu vestimentația – bȃțȃia din picior ȋn stil copilăresc, se legăna pe scaun, se juca ȋn mod și mai copilăresc cu pixul. Pe lȃngă elementele astea amuzante care imi făcea ziua mai frumoasă (cred ca ceilalți angajați nu le observau, foarte rău pentru ei), mai aveam senzatia și că atitudinea lui calmă e doar o mască (am avut ocazia să mă conving ca așa era…). Ca să mă conving, atunci cȃnd mi-a cerut o părere sinceră ȋn anumite privințe…i-am dat-o, sinceră, cum a vrut 😀 Nenică, degeaba mă aprobai tu cu jumătate de gură și ȋncercai să-ți menții calmul, mimica te-a trădat. Hai, fii sincer față de tine, ȋn realitate crăpai de ciudă. Ai fi preferat să-ți spun minciuni frumoase și firma ta să continue să plutească ȋn stil comunist, ca și pȃnă atunci. Și ce mă revoltă și mai mult e atitudinea ta față de unii oameni pe care-i percepi ca inferiori ție. A trecut o dată un agent de vȃnzări pe la firmă să discute despre un eventual contract de publicitate on-line. Pe vremea aia, fiind la curent cu prețurile pieței ȋn domeniu, pot spune că prețul pe care-l cerea agentul, raportat la avantajele oferite, era mediu spre mic. Era o chestie care se putea rezolva ȋn cinci minute. Șeful, ȋnsă, se simțea puternic, se simțea ȋntr-o poziție superioară omului din fața sa și vroia neapărat să-și manifeste autoritatea. L-a frecat la creier, punȃndu-i aceleași ȋntrebări vreun sfert de oră. Ȋl auzeam, din biroul de alături, cum ȋl lua peste picior și-i spunea că afacerea lor (genul ăla de publicitate) o să dispară, că știe el că merge din ce ȋn ce mai rău și că firmele X și Y din domeniul ăsta deja au dat faliment. După care, m-a chemat și pe mine, să-mi dau și eu cu părerea. M-am uitat la omul din fața mea și mi-am adus aminte cum era cȃnd lucram și eu ca agent de vȃnzări, cum e să fii luat peste picior, să ți se ȋnchidă ușa ȋn nas, să fii contrazis, să ți se spună ȋn față că firma Z din domeniul ȋn care lucrezi face treabă mult mai bună decȃt firma ta. Dar cel mai mult, ȋn experiența mea de agent de vȃnzări, m-au enervat frustrații care-ți mănȃncă timpul pentru a se simți ei puternici. Ȋn continuare, șeful a luat catalogul din mȃna agentului și a ȋnceput să mȃzgȃlească pe el, total inutil, calcule – din care să reiasă cȃt e el de deștept, desigur. Hai să-ți zic care-i treaba, șefule. Poate că au trecut mulți ani de cȃnd mama ta te bătea la fund cu mănunchiul de țelină și-ți ardea cȃteva sfinte batoane de salam pe spinare (ar mai fi aici și varianta bătăii cu furtunul de la cadă sau cu gladiolele de plastic de pe vremea comunismului). Poate că ai uitat cȃnd ȋți erau interzise atȃtea lucruri și cȃnd nu aveai dreptul să iei nicio decizie. Acum ești mare șef, tu iei deciziile ȋn firma ta. Acum ai puterea, e rȃndul tău să-i umilești pe ceilalți…și, umilindu-i pe ceilalți, te simți puternic. Dar știi ceva? Nu ești J E incredibil cȃt de nepăsători pot fi unii față de materialele publicitare scumpe ale altor firme, ȋn timp cei ei, din zgȃrcenie, refolosesc foile deja scrise și se gȃndesc de zece ori ȋnainte de a lista o pagină color.    

Cu mulți ani ȋn urmă, cȃnd ȋnvățam istorie la școală, ni se băga ȋn cap ideea de ”mare conducător”, ni se dădeau multe exemple de oameni deosebiți, cu personalități puternice, care-i conduc pe ceilalți. Chiar dacă trimit sute de oameni la moarte drept pedeapsă, nu contează, știau ei de ce fac asta. Erau…oameni cu personalitate. Dar oare tot timpul e așa? Ce văd eu (ȋn unele cazuri, nu vreau să generalizez) e un grup de frustrați cu probleme, nesiguri pe ei, care vor să-i conducă pe alții pentru a repeta povestea care li s-a ȋntȃmplat lor…

Mai 2, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 3 comentarii

Aruncați mapele! La bandă și la sapă!

Să trecem de la munca de teren la munca de teren agricol. Eram ȋntr-o vacanță și ȋmi căutam de lucru…ȋntr-un oraș ȋn care ȋți găsești cu greu și un job de vȃnzătoare de covrigi ȋn stația de autobuz. Ȋntr-un final, mi-am găsit de lucru cu ziua, la prășit 😀 (era un neam de institut de cercetări). Probabil cei cu studii superioare, intelectuali respectabili, au ȋnceput deja să zȃmbească (Nu vă grăbiți! De-abia am ȋnceput.) Dar…adevărat vă spun vouă, prășitul e una dintre activitățile cele mai plăcute de pe suprafața pămȃntului (la propriu). Gȃndiți-vă puțin la avantaje: aer curat, odihnă pentru ochi (nu stai cu fața ȋngălbenită ȋn fața monitorului), schimbi o vorbă cu partenerii de sapă fără să te frece șeful la icre și, cel mai important, capeți condiție fizică. Dacă stau bine și mă gȃndesc, nu știu cȃt admirau colegii mei de sapă firul de iarbă jumătate verde, jumătate ȋngălbenit, care se apleacă sub rafala de vȃnt, sau cerul de un albastru intens de-l simți pȃnă-n vene dar…lucrurile astea existau acolo și nu cred că există ȋn niciun birou. Ȋn plus, nu te bȃrfeau colegii pe la spate că nu dai bine cu sapa sau că vrei să le iei locul ȋn ierarhie, preluȃnd postul de săpător principal vitezist obsesional. Era bine… Cele cȃteva mici inconveniente nu sunt de luat ȋn seamă:

–          nu INTRA ȊN PANICĂ dacă a doua zi, cȃnd vrei să te dai jos din pat, umerii insistă să rămȃnă pe pernă.

–          nu TE SPERIA de senzația aia de pe lateralele burții – da, ăia sunt mușchii intercostali la care ai făcut febră musculară. O să te țină cel puțin o săptamȃnă. Profită de asta și cunoaște-ți mai bine corpul. Da, știu că dor, le poți simți forma cu exactitate.

–          nu e nevoie să tai pȃinea. Rupe-o! Aaa, degetele nu te mai ascultă chiar deloc? Nu vor să stea pe cuțit și nici pe pȃine? Nu-i nimic. Mușcă direct 😀 Sper ca nu obișnuiești să cȃnți la pian. De desenat nici nu poate fi vorba… :)))

După cȃteva zile de prășit, mi s-a oferit ocazia să schimb mediul cu ceva mai ermetic – o fabrică de ȋnghețată. A fost o experiență foarte prețioasă, cam dureroasă la timpul ăla, e drept. Lucram 12 ore pe zi sau pe noapte (ȋn funcție de tură) și aveam jumătate de oră pauză de masă. Ȋn rest, stat ȋn picioare și lucrat la bandă sau la cărat cutii, după caz. Eu le-am experimentat pe amȃndouă 😀 Bineințeles că ȋn toată povestea asta am fost urmată de unu’ cu probleme psihice (toată lumea știa asta ȋn fabrică; săracul, nu era vina lui…). Am precizat și ȋn alt articol, nebunii trag la mine (dacă știe cineva de ce, ȋl/o rog să-mi spună, că ȋncep să mă ȋngrijorez). Individul avea o privire de aveai senzația că se uită foarte intens la tine dar, ȋn același timp, creierii ȋi sunt ȋmprăștiați ȋn mai multe direcții.

Noi, fetele, eram foarte sexy ȋn halatele alea albe, cu pantalonii albi și largi (mie ȋmi erau și scurți) și cu bonete. Probabil o fi avȃnd unii și fantezii cu muncitoare care lucrează ȋn fabrica de ȋnghețată (pun pariu că, dacă ești bărbat și citești asta, te-ai gȃndit acum mai mult sau mai puțin involuntar la asta). Cert este ca individul ăsta avea. Ȋși făcea de lucru pe lȃngă mine, de multe ori ȋl simțeam ȋn spatele meu și, cȃnd mă uitam, chiar era acolo, cu privirea ȋncremenită ȋn ceafa mea (sau ȋn bonetă :)))). Nu-mi place să fac oamenii să sufere… Nu știam cum să scap de el. Am decis că cea mai bună strategie e să nu-l bag ȋn seamă mai mult decȃt pe ceilalți (adică să stau cu nasul ȋn bucățica mea de bandă) și să mă comport natural – adică, ca un robot care ia ȋnghețatele de pe bandă și le pune ȋn cutii. Dar cum rămȃne cu bȃntuitul? Ȋși flutura veșnic halatul pe lȃnga mine și se uita fix. Mă simțeam ca victima dintr-un film cu psihopați și nu-mi plăcea deloc situația…Și cȃteodată se mai nimerea să aibă halatul pătat de…gem roșu de vișine, asta ca scenariul să fie complet.

Păcat că i-am zdrobit sufletul…l-am dezamăgit. Nu eram eu fata care ȋși ȋnchipuia că sunt. M-a surprins o dată intr-o ipostază mai urȃtă și toate visele sale s-au năruit din temelie. Cei dintre voi care au lucrat ȋntr-o fabrică de ȋnghețată știu că acest minunat produs vine ȋn lăzi ȋnghețate, puse una peste alta. Uneori sunt atȃt de hotărȃte să rămȃnă așa, că trebuie supuse la traume serioase pentru a fi despărțite – asta imi amintește de expresia „doi cȃini ciobănești ȋncȃrligați și baciul, care vine cu o căldare de apă rece să-i despartă (mă scuzați…)”. La bandă trebuie să te miști repede, așa că uneori mai recurgi și la violență fizică om contra ladă. Individul ȋn halat alb era lȃngă mine cȃnd am nimerit două astfel de lăzi puternic ȋncȃrligate. Nu vroiau și nu vroiau… Așa că am aplicat o metodă mai vikingă: le-am ridicat de un capăt și le-am dat un pumn, de au zburat toate ȋnghețatele pe bandă. Trebuie să precizez că nu am o forță fizică impresionantă și nici constituția lui Hulk Hogan. Cu atȃt mai mult, individul a fost impresionat și, după expresia lăbărțată de pe fața lui, pot spune că nu pozitiv. Ȋncet-ȋncet căile noastre s-au despărțit…Asta se pare că a fost răscrucea…

Merită de menționat și alte personaje colorate de prin fabrică:

– scorpia cea mare – nu e șefă, dar e nucleul fabricii, un fel de lider informal. Mare amatoare de bȃrfe, cu care se alimentează, stabilă pe picioare și cu o permanentă mișcare de semi-rotație stȃnga-dreapta, vede tot (la ea, cel de-al treilea ochi e ȋn ceafă), aude tot, bȃrfește tot, reinventează viețile celor din fabrică și…cine știe…poate le influențează și destinele…

– pȃinea caldă – un personaj benefic. Mulțumită cu starea ei, avȃnd sentimente bune pentru toată lumea, cu o stare pozitivă mai tot timpul, puțin timidă, poate cam modestă, preocupată mai mult de binele celorlalți decȃt de al ei. Da, există și așa ceva.

– muncitoarea fatală – se crede bomba sexy a fabricii. Frumușică, mediocră, fără prea multe studii dar cu multe aere, fătuca asta e pusă pe agățat masculii spătoși de pe la benzi și mașinării. Ȋntr-o relație de lunga durată, plictisită de actualul partener, e ȋntr-o permanentă căutare, printre rafturile cu lăzi și cartoane.  

– scorpia cea mică – partea sonoră, completare a scorpiei celei mari. Are un signal de-o ȋntrece cu mult pe Tarja Turunen. Acoperă cu vocea ei nu o ȋntreagă orchestră, ci o ȋntreagă fabrică. Femeia asta știe ce vrea de la viață – să țipe. Abia acuma realizez cum de ȋn fabrica aia, ȋn afară de oamenii traumatizați, nu mai era nicio vietate – făcuseră infarct!

– masculul ducător de cutie la bandă – are puține replici, scurte și la obiect. De exemplu, cȃnd e obosit, folosește fraza: „Ma duc acas’ și rup patu’ mai ceva ca pe-o femee!” 😛

– vitrina mobilă – pliiină de argint : cercei mari (eventual ȋncă unul ȋn partea de sus a urechii), brățări, lanțuri cȃt acceptă gȃtul, inele pe 8 din 10 degete. Rămȃne o enigmă pentru mine motivul pentru care venea zilnic cu toate la fabrică. Acolo oricum le dădea jos. Ȋi lua mult timp să le dea jos și mult mai mult timp să le pună ȋnapoi la plecare. Oare cine ȋși inchipuia ea că o vede pe drumul casă-fabrică-casă?

Mai ȋn glumă, mai ȋn serios, sunt multe de ȋnvățat de la fabrică. Am observat că fiecare om trăiește oarecum ȋn lumea lui și tinde să judece totul prin experiența lui, raportȃndu-se mai puțin sau deloc și la ceilalți. Muncitorii din fabrică au un cu totul alt sistem de valori față de oamenii care au avut șansa să facă un liceu și o facultate. Majoritatea sunt chiar fericiți cu stilul de viață pe care ȋl au, sunt mulțumiți că au un salariu care le asigură satisfacerea nevoilor de bază, singurul lor scop ȋn viață este să-și ȋntemeieze o familie. Mă bucur că am avut ocazia să cunosc și genul ăsta de oameni. Vă recomand și vouă: ia mai lăsați mapa și laptop-ul și treceți la muncă serioasă!

Cȃt despre mine, mi-am dat seama că nu munca fizică mă omoară (imi face chiar bine), ci monotonia…

Aprilie 22, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 7 comentarii

Operatorul de capete – proceduri și tehnici

Cred că, după dentiști și reporteri, cei mai urȃți și mai huliți de către societate sunt operatorii de interviuri – omuleții ăia mai mult sau mai puțin zȃmbitori (ȋn funcție de cȃte șuturi ȋn fund și uși ȋn nas au primit ȋn ziua aia) care-ți bat la ușă sau te opresc pe stradă și-ti cer, plini de tupeu și nesimțire, să le răspunzi la cȃteva ȋntrebări (care de cele mai multe ori se dovedesc a fi multe). Adevărul e că, dacă ai lipici la oameni, poți face bani frumoși (frumoși pentru un student ).

Cred că s-ar putea scrie o carte bună pe tema mersului pe teren și completatului de chestionare. Din păcate, timpul e limitat, așa că am să mă rezum la cȃteva.

O fostă colegă de-a mea de facultate, fată respectabilă, foarte muncitoare și serioasă, a avut parte de o bombă tocmai din partea cui te aștepți să fie mai ȋnțelegător și mai răbdător – un moșneag. Ȋn plin hypermarket, moșu a luat-o la rost strigȃnd ȋn gura mare: ”Domnișoară! Tu cu de astea te ocupi?! Chiar așa, agăți oamenii pe stradă, mai ales oameni bătrȃni, ca mine?” Biata fată era ȋn stare de șoc și nu știa ce să zică și cum să potolească privirile bănuitoare ale cunsumatorilor ȋnrăiți care au fost intrerupți din fluxul ”luat de la raft-azvȃrlit ȋn coș”. Dacă stau puțin să analizez situația, moșuletele avea o părere taaare bună despre el, sau cel puțin ȋncerca să se amăgească amintindu-și cum era agățat de femei ȋn tinerețe cȃnd mergea la piață  (o fi fost foarte precoce babele actuale pe vremea aia…ehei…noi, tinereii, nu știm nimic). Dacă tot vorbim de babe, un fost coleg de-al meu avea o baftă enormă la această categorie. Corespundea perfect profilului căutat de doamnele de vȃrsta a treia: ȋn aparență cuminte, timid, respectuos, cu ochi albaștri… Cȃt despre mine, aveam un noroc nebun la bărbați. Nu prea refuzau să răspundă la ȋntrebări, spre deosebire de femei, care luat o atitudine ostilă, ȋși scoteau colții și-și zbȃrleau coama. Ȋmi pare rău că am ajuns la concluzia că tot femeile sunt mai a dracului… Am avut noroc cu bărbații, dar nu am avut prea mult noroc cu animalele. Cum? Să vedeți…

Viața unui operator de interviu nu e deloc ușoară. Pȃnă să ajungă experimentat, are de trecut prin focul bătăliei (al bătăii…la ușa omului), prin trăsnetele privirii mamelor care au chef să-și hrănească plozii, nu să răspundă la niște ȋntrebări idioate legate de bere și prin atacurile animalelor de pază/luptă.

Codul de onoare al operatorului de interviu:

  1. Un operator de interviu nu va lăsa niciodată de ȋnțeles că este operator de interviu. Trebuie să-și ascundă identitatea pȃnă cȃnd primește acceptul din partea intervievatului. Atunci…ȋl lovește prin surprindere cu ȋntrebarea…
  2. Doar un operator de interviu poate ȋnvinge un alt operator de interviu (cȃnd lucrează pe același teren).
  3. Un operator de interviu trebuie să-și cunoască terenul.
  4. Un operator de interviuri trebuie să respecte strategia impusă (nu care cumva să nu respecte pasul de numărare, că e penalizat de autoritatea supremă).
  5. Indiferent de condițiile de mediu, un operator de interviuri trebuie să-și ducă misiunea la bun sfȃrșit, dacă e necesar, cu prețul vieții…de cȃine.

Era vara…Mi se repartizase o comună, undeva, la marginea pămȃntului. Din orașul ȋn care eram, trebuia să iau doi „ia-mă, nene” ca să ajung la destinație. Cȃnd am pus piciorul pe pămȃntul destinat mie, am simțit că mă așteaptă fapte mărețe. Mă simțeam bine, cum mă simt de obicei pe teren neexplorat. Lucram la un sondaj pe țigări și locuitorii comunei au fost mai mult decȃt bucuroși să-mi răspundă. Țigara era la ei un simbol, un fel de Che Guevara.

Păcat ȋnsă că ȋn codul onoarei nu scrie nimic de pericolul reprezentat de animale. Na…ce să zic, ca peste tot, avantaje și dezavantaje – oameni primitori, animale mai puțin primitoare. Dulăii legați ȋn lanț simțeau ei că e un operator prin zonă și-și strepezeau gȃtul hămăind ȋn patru zări, ȋn timp ce eu le tulburam intimitatea curților.

Eram pregătită. Am simțit eu că trebuie să mă uit cu atenție ȋn curtea casei…Și m-am uitat. Cățelul stătea cuminte ȋn lanț și se uita la mine…eu la el…el la mine. Nici măcar nu hămăia. Buuun. Intru, plină de ȋncredere și mă ȋndrept spre ușă. Numai că ei au fost mai deștepti decȃt mine și au avut o strategie mult mai interesantă – au pus cȃinele cuminte ȋn lanț, așa, să dea bine la ochi și pe ăla al dracului l-au pitit după ușă. Nici măcar n-a lătrat; fusese antrenat pentru ”silent killing”. A sărit prin spatele meu și m-a prins cu poftă din spatele genunchiului. I-o fi fost foame mititelului și nu știa cum să ceară. Vroia să mă impresioneze…și a reușit. Simțind o senzație vagă pe care o puteam totuși cataloga drept ”durereeeee!”, m-am ȋntors și am ȋncercat să scutur javra jos de pe piciorul meu. El…nimic, prinsese o ȋmbucătura de picior cu ȋncredere și ținea strȃns. Ȋntr-un final, m-am eliberat de bestie și m-am trezit de partea cealaltă a ușii. Javrei ȋi revenise glăsciorul și ȋncepuse să latre cu un tupeu demn de filmele cu proști. Au ieșit două femei, m-au salutat pline de bunăvoință și m-au ȋntrebat cu ce mă pot ajuta. Eu: ”Bună ziua. Vă rog să aveți amabilitatea de a-mi răspunde la cȃteva ȋntrebări dintr-un chestionar. Pot să intru puțin ȋn curte? Știți…m-a mușcat cȃinele dumneavoastră…” Ele au rămas puțin cu o mimică de peret proaspăt văruit, după cȃteva oscilații au zȃmbit și au zis: ”Glumiți, nu-i așa? Cum să vă muște?” Ȋmi venea să le zic: ”Uite-așa!” Și să le fac o demonstrație, mușcȃnd eu cȃinele J. M-au lăsat să intru, ținȃnd bestia flocoasă sub control. Trebuie să recunosc că era un cȃine frumos, cam isteric, e drept. Ȋn sfȃrșit ȋmi dau seama că senzația de durere din spatele piciorului a depășit un prag semnificativ, așa că mă hotărăsc să ma uit. Din fețele galbene ale femeilor, ȋmi dau seama că nu-i a bună. Mda…era o cantitate semnificativă de sȃnge, se vedea ceva ce presupun că era un tendon și…blugii erau sfȃșiați (fiara dracului! Cum ar fi să-mi fac pantaloni din blana ta?). M-am dat cu spirt, am stat să completez chestionarul, după care am plecat la cabinet, să-mi fac celebra injecție. La plecare, m-am uitat urȃt la javră, sperȃnd să ȋnțeleagă mesajul: ”Ne mai vedem noi…” Mă ȋntreb ce-o fi fost ȋn capul cȃinelui. Măcar să fi prins și el o bucățică de carne mai consistentă, dar așa…nu s-a ales cu nimic.

A doua zi m-am ȋntors la destinație, mai mult ȋntr-un picior, să completez și restul de chestionare. După cum spuneam, viața unui operator de interviuri nu e ușoară…dar e interesantă. A vrut să mă acosteze și un bețiv, dar cum mișcarea lui ȋn spațiu nu era rectilinie, am făcut o eschivă și l-am lăsat să dispară ȋn bălăriile propriei intenții.

Aprilie 19, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | 4 comentarii