Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Angajez Peşte

Aşa ar trebui să sune unele anunţuri de angajare. De ce să ne mai ascundem după…solzi/coarne/coadă etc. ? Deşi nu am întâlnit niciun anunţ de angajare în care să fie precizată o anumită zodie ca avantaj la angajare, uneori se mai întâmplă să se ţină cont de asta. Am păţit o dată să merg la interviu la o firmă foarte cunoscută din Bucureşti şi să fiu întrebată în ce zodie sunt, după care (aici vine partea frumoasă) tipa să comenteze în legătură cu zodia mea. Am avut noroc ; mama natură în colaborare directă cu destinul m-a înzestrat cu o zodie foarte căutată de angajatori J dar…să fie ăsta un motiv de angajare ? Nu am crezut până nu am văzut un caz real. O prietenă de-a mea lucra ca vânzătoare într-un magazin de pantofi şi genţi de lux. Era o perioadă când se făceau angajări…adică înainte de criză. Mi-a povestit, cu o mimică 50% veselă, 50% dezamăgită, cum făcea angajările şefa ei: după zodie! Era ceva de genul: mda….avem în magazin fete din zodiile x, y, z, trebuie să aleg fete în zodii care se înţeleg cu cele pe care le am deja….Da, ştiu că fata asta care a venit azi pare foarte capabilă şi are şi experienţă, dar e berbec, deci nu se înţelege cu voi, restul. Aş prefera o fată în zodia gemeni.

Sună cam ciudat, nu-i aşa? Ce-ar fi dacă, în urma unui anunţ de angajare pentru postul de manager, s-ar prezenta la interviu vreo câţiva omuleţi şi, dintre toţi, l-ai alege pe cel mai jerpelit şi picat din lună, pe motiv că e în…”zodia corespunzătoare”? Nu ştiu cu exactitate ce s-ar întâmpla, dar nici nu vă recomand să încercaţi.

Dragi angajatori, vă sfătuiesc ca, dacă tot o faceţi, să o faceţi cu cap! Şi aşa în perioada asta mulţi oameni nu au locuri de muncă… Priviţi partea bună – aveţi de unde alege! Angajaţi şi voi un astrolog….unu mic pentru început şi oferiţi-i posibilitatea de promovare în postul de mare astrolog sau astrolog suprem al companiei. O să vă fie profund recunoscător şi o să vă facă drept mulţumire şi nişte previziuni gratuite despre cum tinde firma voastră să se ducă la fund târând după ea, în neant, toate zodiile…

Şi dacă firma merge în jos (totuşi se mişcă), e mult mai simplu şi mai lipsit de cifre să dai vina pe astre şi pe incompatibilităţile dintre angajaţi. Aveţi grijă să fie şi clienţii compatibili cu firma, că dacă nu…îi daţi de lucru astrologului şi, vorba aia, vrea şi el să-şi intre în ritm ca ceilalţi angajaţi şi să stea cu fetele la o ţigărică, la o cafeluţă…

Până vă angajaţi astrolog, vă fac eu nişte recomandări, gratuit. Am făcut un mic rezumat la fiecare zodie, să ştiţi ce-i poate pielea încă de când ajunge CV-ul lui pe masa voastră…Şi când vine la interviu, cu un sacou scorţos pe el şi cu o mimică de om muncitor, să puteţi zâmbi şi să vă spuneţi în gând: Hm…crede ăsta că mă păcăleşte pe mine? De fapt e un escroc, un prefăcut şi un hoţ obsedat de bani! Aşa scrie la zodia lui! Am găsit pe google 😀

Berbec

Zodie de foc, uneori le mai arde vreo două şi celor din jur. I se potrivesc de minune meseriile de incendiator de spitale de nebuni şi spărgător de capete. Îşi doreşte un mediu cât mai competitiv, aşa că este recomandat ca, dacă aveţi vreun angajat berbec, să organizaţi periodic păruieli în cadrul companiei şi, neapărat, să-i amenajaţi special un loc de dat cu capu’.

Ar mai putea fi şi bouncer de success la cluburile unde se spală bani sau, în cazul celor fără studii, molestator de covoare.

Taur

Complexat de originea lui bovină, caută în permanenţă compania oamenilor. Îi place stabilitatea, deoarece crede că, dacă va sta suficient de mult în compania oamenilor, va deveni unul dintre ei. Îşi doreşte o carieră solidă, de aceea preferă să lucreze în construcţii (de exemplu zidirea de vii a angajaţilor în sediu). La nevoie, mai poate lucra şi ca spărgător de păpuşi gonflabile, aruncător de cuţite în pekinezii pensionarilor sau gropar în cimitirul de soldaţi de teracotă.

Îl atrag banii şi bunurile de lux (de fapt, se creează un câmp de atracţie reciprocă şi ei zboară până se ciocnesc undeva la mijlocul drumului). Condiţie obligatorie pentru buna funcţionare a unui taur este să aibă o peluză proprie (pentru a depozita pe ea banii şi bunurile de lux atrase).

Gemeni

Dublu impact. Ai senzaţia că ai angajat doi deodată însă…niciodată nu ştii cu care dintre ei ai de-a face. Gemenii se descurcă excelent în domeniile care presupun relaţii cu publicul – orice fel de relaţii! Câteva mai deosebite ar fi: psihopat – asistentă medicală; student la Politehnică – studentă la ASE; hingher – călugăr budist.

Poate avea performanţe deosebite şi ca jefuitor de morminte sau agent comercial dublu, care ziua vinde plante carnivore minorilor la magazinul de pe colţ şi noaptea distribuie droguri profesorilor de la facultăţile de ştiinţe exacte.

Îi place vrăjeala, aşa că biroul lui trebuie neapărat dotat cu un glob de cristal şi nişte păpuşele voodoo cu chipul fiecărui angajat din firmă.

Rac

Cu un instinct matern mult mai dezvoltat decât la celelalte zodii, racii lucrează de minune ca hoţi de copii, traficanţi de carne vie (nu contează ce fel de carne, numai să fie tânără) şi comercianţi de organe. Mulţi raci îşi găsesc un job în resurse umane (gestionează cu grijă cămara firmei cu angajaţi tranşaţi şi puşi la păstrare în borcane cu formol). Li se mai potriveşte jobul de actor – joacă întotdeauna rolul victimei – şi bocitor profesionist (în special la nunţi).

Leu

AoLEU! Ce-ţi veni să-l angajezi? Dacă totuşi ai riscat, trebuie neapărat să-i oferi un tron undeva, în vârful firmei (eventual pe acoperiş; şi mai dă-i şi o puşcă cu lunetă, să aibă control asupra întregului oraş dacă tot a ajuns acolo). Dacă eşti suficient de diplomat cu el, s-ar putea să reuşeşti să-l convingi să se trateze. Primul pas este să-şi ia zilnic orgoliul cu orgoliometrul (ca la tensiune…). Se descurcă foarte bine în posturi ca: extictor de specii pe cale de dispariţie, donator de coamă la saloanele de cartier, rege peste ciupercile otrăvitoare din spatele blocului.

Avertisment: îşi devorează colegii.

Fecioară

Fiinţa perfectă pentru jobul de cârcotaş! Având şi sânge rece, ar mai putea lucra pe post de reptilă în muzee de specialitate. Este atât de atentă la detalii, încât observă globula roşie de sub unghia măcelarului, botoxul din buzuka pitzipoancei întreţinute care arată mai bine decât ea, prezervativul care saltă vesel în buzunarul de la spate al tipului care vrea sa-i…schimbe zodia.

Alte joburi potrivite: găsitor de nod în papură, construitor de sfere perfecte cu mâna goală, eutanasiator de omizi, asasin psihic de alexitimici, executor de coafuri afro la pisici persane.

Balanţă

Balanţele sunt, în primul rand, buni diplomaţi şi negociatori. Stilul de negociere depinde  de care taler al balanţei îi prinzi (în totdeauna e eficient!): ori vorbeşte cu răpitorul şi îl impresionează până la lacrimi, după care ies toţi 3 la o bere (balanţa, victima şi răpitorul), ori, mai simplu şi mai ieftin, aplică metoda chinezească: un glonte în capul răpitorului.

Ar mai putea lucra şi ca: avocat al călăului, sclav sexual, loc de dat cu capu’ (pentru berbeci).

Balanţele sunt nişte angajaţi foarte adaptabili: unde-i pui, acolo stau, eventual pe capul colegilor, încercând să aplaneze conflictele stârnite de lei în companie. Şi reuşesc: încasează ei toţi pumnii, iar restul angajaţilor se calmează şi se duc în trebuşoara lor.

Scorpion
Îi place în permanenţă ca la locul de muncă să-i stimuleze pe ceilalţi şi să fie stimulat. Deci…este obligatoriu să aibă în dotare un aparat de şocuri electrice, eventual şi un spray paralizant (ca să-l folosească atunci când se satură să-şi vadă colegii ţopăind de la şocurile electrice).

I se potrivesc de minune meseriile de: călău la negru, cioplitor de cranii, sabotor de nave extraterestre, violator part-time, hipnotizator de foci.

O dată ajuns în funcţie de conducere, se transformă în inchizitor din umbră al angajaţilor; e atât de priceput, încât îi determină să se devoreze între ei (fără să-şi murdărească…acul).

Săgetător
Un înnăscut extrerminator de şobolani (deci poate fi folosit pe post de pisică). Nici nu ştii când te poate lovi cu săgeţile din dotare. Îi place să călătorească…în special de la un birou la altul, înţepând încoace şi-ncolo. Au putere de convingere, de aceea poţi să le oferi fără probleme un post în vânzări; vor pune cuţitul la gâtul clientului, până va semna. Le place să vândă, în special “Ghidul Sinucigaşului” studenţilor cu personalitate borderline, aruncătoare de flăcări piromanilor, droguri alcoolicilor (să incerce şi ei ceva mai strong). Plin de energie şi foarte sigur pe el, este indispensabil în orice companie – poate fi folosit pe post de Red Bull pentru ceilalţi angajaţi.

Unii săgetători mai pot fi găsiţi şi în joburi ca: spintecător de peşti, jumulitor de veveriţe, aruncător cu capul în jos de la etajul 13, donator de organe (adică motociclist).

Capricorn

O zodie foarte căutată de angajatori…un bou de povară, dispus să care în spate problemele companiei şi să stea peste program, din devotament faţă de firmă. Singura zodie mutant – jumătate bou, jumătate peşte. Adică poţi să dai cu el de pământ sau să-l arunci în apă, dă din coadă sau din copite şi iese el la suprafaţă…Fiind organizat şi disciplinat, îl poţi pune pe posturi ca: programator ochelarist având ca amantă laptopul, zidar necalificat într-o comună obosită, preot asupritor, poliţist Texan într-un colectiv de bovine (a se vedea Taur), contabil de suflete în iad.

Recomandare: Ştiind că tinde să lucreze fără oprire, mai lipiţi-i pe birou, calculator etc. bileţele cu Stop!, Pauză!, Marş la o cafea!, Fuga la baie (şi un prezervativ ataşat)!

Vărsător

Original şi rebel, dacă vreţi să-l angajaţi trebuie să-l racolaţi din fruntea unei bande de vandali sau din mijlocul unei răscoale în plină desfăşurare. Să nu vă miraţi când o să-şi verse nervii pe voi; nu degeaba e…vărsător. La servici, poate fi un excelent factor stresor la interviurile de angajare, de exemplu, sau atunci când vrei să testezi rezistenţa angajaţilor actuali la stress. Are o latură artistică dezvoltată, dar nu mai dezvoltată decât tendinţa de a o exprima. E bun pe post de generator de idei. Nu e deloc pretenţios…Îl pui într-un colţ de birou (ca un fel de mascotă a firmei) şi îl laşi să debiteze. Când vrei să-l opreşti, îi dai o ciocolăţică (adică îl pui la încărcat).

L-ai mai putea angaja pe post de: dresor de babuini, Pepsi, călător în alte dimensiuni, zgrepţenător de mesaje extraterestre pe scoarţa copacilor.

Peşti

Plutitori…preferabil nu cu burta în sus; artistici, visători, numai buni de vrăjit şi relaxat proaspetele angajate. Asta ar fi o zodie recomandată pentru postul de astrolog de care vorbeam mai sus. Alte joburi potrivite ar fi: bibliotecar la o facultate de actriţe porno, tranchilizant (mai are şi darul de a adormi colegii de muncă…), guru, medic de extratereştri, norişor plutitor pentru transportat seringi, conservă, muză.

Peştişorii au o fire acvatico-aeriano-bacchică. Nu doar că îşi relaxează colegii, îi mai şi îmbată şi-i zăpăceşte până obţine toate informaţiile de la ei (fie că are sau nu nevoie de ele). E bun de avut în firmă – îl mai poţi trimite în spionaj la concurenţă. E atât de discret, încât ăia s-ar putea nici să nu observe că e acolo, chiar dacă l-au angajat de 3 luni.

Sper că v-au fost de folos descrierile pe care le-am pus gratuit la dispoziţia voastră. Dacă vă hotărâţi să angajaţi astrolog, anunţaţi-mă şi pe mine… 😀

Anunțuri

Martie 19, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 10 comentarii

Interviu à la grec

Cum era să uit de unul dintre cei mai grozavi bărbaţi pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc…un grecotei? S-a întâmplat…simplu. Îmi căutam de lucru. O prietenă de-a mea, ca să mă ajute, mi-a zis de un post pe care-l ştia liber şi bine plătit (1.800 RON în urma cu aproximativ un an) – asistent manager. O întreb de unde ştie şi-mi zice că de la o cunoştinţă de-a ei care lucrează acolo şi îi e bine. Cică patronul e grec. “E un tip deştept şi fooooooarte frumos”, zice ea. Hm…Cum nu aveam altă ofertă pe listă, am decis să-ncerc. Îi trimit un CV şi imediat mă sună grecuşorul. Vorbea destul de bine româna, totuşi a preferat să vorbim în engleză. Buuun. Stabilim ora şi locul interviului, mă deplasez la “sediu”. Sediul era un apartament fără nicio siglă pe uşă. Pur şi simplu un apartament care din exterior părea de locuit şi în interior avea amenajate mici birouri în camere. Era sâmbătă şi a doua zi aveam examen. Mi s-a parut cam ciudat să mă cheme sâmbăta. Pe vremea aia visam la locuri de muncă utopice, unde sâmbăta e liberă şi programul e de 8 ore/zi, 5 zile/săptămână.

Intru…În apartament, doar eu cu el. Mă îmbrăcasem sobru, ca pentru interviu: sacou negru, cămaşă, pantaloni la dungă, atitudine serioasă de om care vrea cu orice preţ să muncească şi să-şi dedice viaţa (inclusive cea personală, care urmează să fie sacrificată pe altarul biroului, în faţa sfântului calculator) valorilor companiei. Tipu’….cum să zic…era genul “păpuşel” – nu foarte înalt (în orice caz, mai mic decât mine J), brunet, ochi negri (dar nu profunzi, mai degrabă jucăuşi), corp frumos dar cu tendinţe spre sedentarism, plin de energie şi de zâmbet. Un fel de om de afaceri mai relaxat, care vrea totuşi să se bucure şi de celelalte plăceri ale vieţii, în afară de bolditul în ecranul iradiant al calculatorului.

Ne aşezăm la un birou şi începe distracţia. Cu CV-ul meu în faţă, mă întreabă câte ceva despre mine, după care începe să-mi prezinte strategia pe termen scurt şi pe termen lung a firmei. La început, am vorbit în engleză, ca să-i fie uşor bietului om, care şi aşa plănuia să piardă atâtea ore cu mine. De la un timp, am dat-o pe franceză, ca să-i fie şi mai uşor (deşi văzuse că-mi era destul de greu; nu mai vorbisem franceză de 5 ani). Partea mai frumoasă a fost că le alterna: vorbea când în engleză, când în franceză. Mă gândeam: “Aha…deci vrei să-mi transmiţi în mod subtil că ai ceva tendinţe sadice. Îţi place să chinui şi să zăpăceşti potenţialii angajaţi la interviu. Ce ar trebui să fac? Să manifest tendinţe masochiste? Neeeee…!”

Grecu’ era plin de energie pe care avea tendinţa s-o arunce în mai multe direcţii în acelaşi timp. Trecea de la una la alta şi, printre picături, mă punea să-i mai zic şi câte ceva despre mine. Mi-a zis de mai multe ori ca-i place CV-ul meu. Cred… Deci aşa se zice acuma. Aviz bărbaţilor: când vreti să agăţaţi o tipă, ca s-o daţi pe spate, spuneţi-i: “Vai, ce-mi place CV-ul tău! Îţi vreau abilităţile! Vreau să le pui în slujba mea, doar în slujba mea, pe toate!!!” Să revenim. Individului îi convenea. Hehe…vroia să-i fac şi planuri de marketing, să menţin clienţii vechi, să câştig noi clienţi, să fac şi muncă de teren, să fac şi poze la produse pe care să le prelucrez şi să le postez pe site-urile firmuliţei etc. (erau mult mai multe). Şi să fac şi călătorii cu el în străinătate :))))). Programul era de 10-12 ore pe zi, inclusiv în week-end. Îmi venea să-l întreb: “Mâncare nu vrei să-ţi fac? Hai te rog…Că la câte am de făcut, îmi mai rămân vreo 10 minute în care aş putea să-ţi fac o omletă…” Ăsta ori era sadic, ori obsesional. Dar prost nu era, în mod sigur; îi plăcea să manipuleze oamenii, inclusiv să-i streseze şi să-i agaseze cu mai multe întrebări deodată, pentru a deveni mai vulnerabili.

Trecuse deja o oră jumate şi eu nu ştiam cum să fac să scurtez interviul. În plus, nu mă simţeam deloc confortabil… Ce să-i faci, bre? Oricât de mult ai vorbi despre planurile tale profesionale şi profesioniste (ai vrea tu…), intenţiile se simt. Feromonii fac bulbuci prin aer. Da’ lasă, că te pun eu la respect…Ce? Crezi că vii în ţara altuia şi îţi faci de cap ca pe tarlaua fără iarbă a lu’ tat’tu din Grecia?

Şi uite că veni şi vorba de salariu…..Era glumeţ rău tipu’. Chiar m-a binedispus. I-am cerut 2.000 RON pentru tona de muncă pe care mi-o cerea. A făcut o faţă mirată, ochişorii ăia ca mura au devenit rotunzi ca nişte ochi de pisică persană şi a zis că nu-i vine să creadă, că e prea mult. Eu i-am explicat de ce îi cer atâta. Era vorba de multă muncă, de abilităţi din domenii diferite pe care e cam greu să le găseşti la o singură persoană (după cum chiar el a zis, cu guriţa lui, în franceză) şi de…sclavagism la urma urmei, pentru că urma să-mi petrec cam toată viaţa la firmă. Zice: “You are tooooo expensive!!!” No shit? Deci aşa priveşti tu oamenii? Crezi că poţi să-i cumperi? Ca să vezi…

Lăsând la o parte negocierea cruntă care a durat încă vreo oră (eu eram calmă şi aşteptam să se termine), în final el nu putea să-mi ofere decât 1.000 RON pe lună în primele 3 luni, după care salariul putea urca, în funcţie de performanţe, până la MAXIM 1.700 RON, salariu care se va menţine aşa cel puţin un an. Şi primele 3 luni trebuia să lucrez fără carte de muncă. Poate că sunt eu tânără, dar proastă nu sunt… Printre întâmplările din folclorul firmei intrau şi concedieri ale angajatelor (toate având maxim 20 de ani), pentru că nu erau serioase, erau copilăroase. Dar ce vrei, nene, la 18-20 de ani? Oameni de ştiinţă bărboşi care să descopere noi teoreme? În plus, cum se face că în firma ta sunt doar copiliţe din astea?

Mi-am pierdut calmul când a venit vorba de viaţa personală. M-a întrebat printre altele şi dacă sunt măritată (a se vedea primul articol pe care l-am postat pe blog!!!). La începutul interviului îi spusesem că stau în chirie şi că plătesc 350 EUR. Nu i-am precizat că stau cu cineva, nici că stau singură (asta ca să-i demonstrez că salariul pe care mi-l dă el nu ajunge nici măcar să plătesc o chirie). Ei…la un moment dat m-a întrebat explicit dacă mai stau cu cineva. I-am zis că da… Atunci a fost un moment frumos, de revoltă exploviză. “Cuuum? Dar de ce m-ai minţit la începutul interviului? De ce nu mi-ai spus adevărul?!!!!!!!!” Hoo, prrr, mai încet, calmează-te, că nu te-am minţit, te-am lăsat doar în ceaţă şi dacă te minţeam, ce-mi făceai? Ai vreun drept asupra mea? Deja se întrevăd oareşce probleme la mansardă: posesivitate extracerbată, paranoia şi altele…

S-a oferit insistent (mult prea insistent) sa-mi gasească el cazare, în zona Victoriei, cu 200 EURO. Era să cad pe spate de râs. Cu totul intâmplător, eram foarte la curent cu ofertele de cazare şi cea mai ieftină şi mai jegoasă garsonieră în zona Victoriei era 550 EURO/lună. Cele mai bune erau 700-800 EURO. I-am spus şi a devenit foarte revoltat (ca să nu zic agresiv…). Ca argument la suma pe care i-am cerut-o eu ca salariu, mi-a arătat CV-urile altor fete, luate de pe net, care cereau 1.000-1.200 RON pe lună. Mda, cred, dar alea erau studente şi nu aveau deloc experienţă în muncă. Eu terminasem facultatea, făceam master, aveam experienţă, training-uri, participări la conferinţe…etc etc. Foarte sigur pe el, a încercat să mă convingă că el e foarte la curent cu salariile din România şi că salariul de 1.000 RON este suficient de mare. Serios, dragule? Atunci de ce nu chemi una dintre studentele alea pe care le ai atât de frumos tencuite pe birou şi la care nu le respecţi deloc intimitatea?

Am omis să spun că, în timp ce-şi prezenta cu atâta pasiune strategia firmei, a tot repetat “Ştii, eu nu sunt o persoană impulsivă, mie îmi place să acţionez încet şi sigur, nu-mi place să mă reped şi să iau decizii pripite.” Interesant, omule neimpulsiv, ce să zic… Păcat că limbajul verbal, paraverbal şi nonverbal nu te ajută deloc să demonstrezi asta…

Văzându-l atât de pornit şi atât de sigur pe el că nu mă lasă să plec până nu accept oferta lui de sclavagism (combinat din câte am dedus şi cu prostituţie), i-am zis foarte calm că-i mulţumesc şi că trebuie să plec, urmând să mă gândesc, să analizez oferta şi să-i dau în ziua următoare un răspuns.

S-a cam enervat şi a avut o tentativă jalnică de manipulare; m-a întrebat de ce nu iau o decizie acum. Ce? Sunt nehotărâtă?! El are nevoie de oameni hotărâţi în firmă! Foarte calm şi cu un zâmbet diabolic, i-am răspuns: “Ştii, eu nu sunt o persoană impulsivă, nu-mi place să iau decizii pripite.” A înţeles mesajul şi eu am simţit o satisfacţie enormă (poate că eu sunt sadicul, nu el) când am văzut toate trăsăturile feţei lui unite pentru a exprima aceleaşi sentimente: durerea şi dezarmarea. Nu avea ce face, am folosit exact cuvintele lui. A zis doar: “I understand…..” Vreo 10 minute m-am ciorovăit cu el, că vroia să mă ducă acasă cu maşina (interviul durase vreo 3 ore şi pe dragul de el îl mustra conştiinţa că-mi păpase atât de mult din timp). Până la urmă m-am uitat de sus la el şi am pus capăt discuţiei, că devenise agasant. I-am zis că am să-l sun a doua zi.

A doua zi l-am sunat şi am zis că-i mulţumesc, dar  nu pot accepta oferta lui. A insistat să vin la sediu să discutăm, că a consumat atâta timp cu mine (problema ta, fraiere….şi eu am pierdut suficient timp cu “jocurile” tale nereuşite) şi ar fi o lipsă de respect să-i dau răspunsul atât de impersonal, prin telefon. M-a întrebat de ce nu vreau. Dacă e vorba de salariu, se rezolvă, o să-mi dea mai mult. O sa-mi scurteze şi programul. Nu serios?! Aşa brusc te-ai răzgândit? Dacă îmi faci şi de mâncare…mă mai gândesc… :))))))  M-a întrebat care-i problema. Nu am încredere în el?! Cum aşa?! etc etc… Mă simţeam ca într-o telenovelă în care personajul principal feminin bocitor e de fapt un mascul cu un stol de păsărele pe creier. Mă întrebam cine-l suportă pe ăsta…

La scurt timp m-am angajat la altă firmă de la care am plecat după patru luni (din motive pe care prefer să le ţin pentru mine…). Grecu’ nu m-a uitat…Probabil era şi clarvăzător sau…poate că între noi se stabilize o legătura puternică în timpul interviului şi continua să mă viseze. Spun asta pentru că, exact în prima zi de stat acasă (după ce am plecat de la firma respectivă), m-a sunat şi m-a întrebat ce mai fac, dacă lucrez şi dacă n-aş vrea să lucrez pentru el. I-am zis că da, sunt angajată la o firmă şi în momentul ăsta sunt la servici, de aceea nu pot vorbi prea mult. Răspunsul lui a fost: “Eşti la servici? Hm…ciudat…”

După ce am închis, primesc un mesaj de la el: “I have interesting things for u now” Da? Chiar? Şi în ziua de azi mă întreb ce-o fi avut el atunci aşa de interesant pentru mine? Bocanci cu degete? Broscuţe murate in pahare Berzelius? Desfăcătoare de conserve din dinţi de crocodil? Unghii false din spinare de caradaşcă? Şi lista ar putea continua…

Feriţi-vă de greci, chiar şi atunci când fac daruri…!

Martie 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Tehnica “Băiatul roz, băiatul verde”

Întâmplarea care urmează face parte din fascinanta lume a firmelor de pază şi protecţie şi s-a petrecut cam cu un an jumate în urmă. Mai întâi, vă sugerez să vă gândiţi puţin la o firmă de genul asta: băieţi plini de muşchi, veste anti-glonţ, arme, tot felul de chestii negre… După cum spuneam, fascinant!

Anunţul l-am luat din ziar. Sun. Mi se cere să aduc CV-ul la firmă şi să dau un interviu (Oameni buni, aţi auzit de e-mail?! Da, e invenţia aia incredibilă prin care economiseşti energie şi timp!). Merg…merg…până la urmă dau de străduţa pe care era sediul firmei şi, când aproape să ajung (se zărea deja sediul), văd o namilă cu vestă anti-glonţ şi bocanci (nu doar astea erau hainele, dar ăsta era esenţialul) cum se urcă într-o maşină de teren şi, când trece pe lângă mine, claxonează de vibrează carosabilul. Măi, de câte ori să vă zic, ştiu că aveţi nevoi sociale, (deşi uneori nu prea păreţi oameni), dar nu uitaţi că speciei umane i s-a dat minunata abilitate de a vorbi. Aşa că nu este necesar să abuzaţi de alte mijloace monosilabice, cum ar fi claxonul maşinii. Eventual, scoateţi nişte onomatopee, dar luaţi lăbuţa de pe claxonul ăla nenorocit, că deformaţi asfaltul (şi aşa plin de gropi) de la vibraţii.

Intru eu în firmă, cu entuziasmul caracteristic unui tânăr absolvent care are totuşi puţină experienţă în muncă şi…mă întâmpină o namilă roz, epilată pe braţe şi rasă în cap. Părerea mea e că se face prea mare caz de agorafobie, claustrofobie etc. şi nu se iau în considerare dereglări mai din ce în ce mai des întâlnite în regnul masculin, cum ar fi pilofobia (frica de păr).Tricoul roz cu un număr mai mic (de fapt, depinde cum priveşti; poate că muşchii erau cu un număr mai mari) se mula perfect pe muşchii bronzaţi. Tipul avea ochi albaştri şi, în timp ce vorbea cu mine îmi arunca câte o privire serioasă, dură, de om care a înţeles că soarta unui bărbat este să lupte şi că, uneori, se mai întâmplă să şi moară.

Nu mi-a plăcut senzaţia pe care mi-o dădea “biroul” ăla. Era un aer destul de încordat şi aveam impresia că oamenii ăia sunt genul care-şi iau treaba prea în serios, se complică singuri şi-şi fac probleme degeaba, când ele nu există. Din câte am văzut, aveau o secretară, veselă dar destul de stresată, care stătea la un birou mic, plin de hârtii (de unde atâtea hărtii, nenicilor?). Tipul m-a mai fixat de câteva ori cu privirea albastră (el probabil şi-o imagina rece, dar nu prea-i ieşea J) şi mi-a dat o fişă să o completez. Câmpurile erau aceleaşi din CV; practic, trebuia să transcriu CV-ul pe foaia aia. Nu înţeleg de ce unele firme folosesc metoda asta; e risipă de timp şi de maculatură. În fine…în plus faţă de ce scria în CV, pe foaie trebuia să scriu programul dorit. Am scris luni-vineri, 8:00-16:00 (ma gândeam că na…program de 8 ore…). În timp ce scriam, gorila care mă claxonase s-a întors la firmă (probabil a mers doar până la magazinul din colţ, să-şi ia ţigări şi a luat maşina firmei ca să o impresioneze pe vânzătoare). S-a uitat mirat la mine, eu i-am aruncat un zâmbet răutăcios şi i-am zis, în gând: “Vezi, măi, gorilă anti-glonţ, nici nu ştii ce surprize-ţi poate trânti în cap viaţa. Eu te iert de data asta, n-am să-ţi fac nimic, dar data viitoare, dacă te mai prind că foloseşti claxonul, te leg de portiera maşinii şi te bat la fund cu tonfa, în ritmul sunetului divin de autoturism.” Mă uitam la el şi îmi dădeam seama că e de trei ori mai mare în volum decât mine; datorită echipamentului, părea de patru ori mai mare…Vesta masca tăcut începutul de burtă, scoţând în evidenţă braţele păroase, groase cât trunchiul vişinului din spatele blocului de la bunica. După un schimb de replici şi de hârtii cu secretara, neanderthalul pleacă…

Rămân eu, faţă în faţă cu roziorul epilat şi secretara pe post de mobilier pasiv, în colţ. Rozul chel analizează încruntat fişa şi CV-ul meu, schimbându-şi uşor mimica de la uimire la nemulţumire. Zice, pe un ton grav, uşor ameninţător: “Văd că aţi scris aici că doriţi program de la 8 la 16. (pauza tensionată) Aici e de muncă…” Hai lasă-mă! Tu întrebi şi tot ţie nu-ţi convine. Data viitoare nu mai întreba! Ulterior am aflat că programul era de la 9 la 18, uneori cu stat peste program şi lucrat şi sâmbăta. Ei…lucratul sâmbăta era un motiv suficient pentru mine să refuz postul…

A luat fiecare punct din CV şi m-a supus unui interogatoriu aşa cum mi le imaginez pe cele de la SRI. În gândul meu, mă amuzam. Privirea lui ameninţătoare, încruntată şi vocea gravă contrastau izbitor cu tricoul roz, braţele epilate şi albastrul ochilor. În plus, nu-mi părea un om agresiv; cred că doar încerca să pară. Ce e? Te dai tigru, mieluşelule? Ia mai ia o gură de iarba! Interogatoriul a durat cam jumătate de oră. M-a întrebat cu lux de amănunte ce am făcut la fiecare firmă la care am lucrat, ce am învăţat la facultate, ce am făcut la training-uri etc. Măi, eu înţeleg că librăriile abundă de cărţi despre tehnici de manipulare şi interogare, dar mai las-o baltă dacă vezi că nu mă impresionezi. Spune ce ai de spus şi lasă-mă să plec acasă. Decizia mea e deja luată…

Dar nu a fost suficient…Am fost trimisă “to the next level”. A trebuit să intru pe o uşă care, până atunci, a stat închisă ermetic. Ei…aerul din camera aia era cu totul diferit. Omul pe care-l aveam în faţa mea m-a facut să mă duc cu gândul brusc la un filosof. Mi-a venit să-i spun că şi-a greşit meseria şi să-l întreb ce căuta acolo. Era brunet, slab, cu ochi negri, cu o barbă îngrijită şi cu o cămaşă de un verde crud, psihotic. Lăsând la o parte aspectul fizic, avea o privire profundă şi părea preocupat de detalii. Am avut ocazia să mă conving de asta pe parcursul interviului.

M-a întrebat mult mai multe decât colegul lui culturist. M-a şi pus în situaţii, de genul “Ce ai face dacă…”. M-a întrebat unde mă văd peste 5 ani. Era cât pe ce să-i spun: “Nu mă văd, nu sunt clarvăzătoare, dar în cazul tău, pentru că pari să ai înclinaţii spre filosofie şi din acest motiv îmi eşti simpatic, am să fac o excepţie. Lasă-mă să mă relaxez, adu-mi două lumânări şi un glob de cristal şi am să-ţi spun.” Dar nu a fost aşa… M-a mai interogat cât m-a interogat, m-a întrebat din nou unele chestii ca să vadă dacă dau aceleaşi răspunsuri, după care m-a trimis din nou la culturistul roz. Din câte mi-a spus, i-a plăcut foarte mult CV-ul meu şi vroia să mă angajeze. Îmi venea să-i zic: “Şi acuma ce urmează? Să trimiţi o echipă specială acasă la mine, să verifice dacă rudele mele sunt “curate”?” Rozul m-a mai interogat vreun sfert de oră, după care am fost lăsată să plec…

Mare-i grădina Ta, Doamne…şi mult har le dai unora care lucrează mai mult cu pumnul decât cu capul, mult har pe care din păcate-l folosesc ca să-şi complice singuri munca…

Ianuarie 27, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Firmă de dat cu capu’ – partea a III-a (ultima)

În ziua următoare, m-am dus să-mi înfrunt destinul…să-l văd la ochişori pe directoraş. Chiar eram curioasă să văd ce fel de Ceauşescu (scuze, am vrut să spun om) conduce (mai bine zis, lasă în voia sorţii) o firmuliţă ratată ca asta. Pentru aşa un eveniment, m-am îmbrăcat în ţinută office, m-am machiat în limitele bunului simţ şi mi-am luat o mutră zâmbitoare şi sigură. De fapt…am vrut să le fac şi eu o fază: să-i sun cu 5 minute înainte de ora interviului şi să-i rog să mă aştepte, că “sunt blocată în trafic”. După un sfert de oră, i-aş fi sunat să le zic că mai am un pic şi ajung. După jumătate de oră i-aş fi sunat pentru ultima dată şi le-aş fi zis că îmi pare nespus de rău, dar chiar nu am putut ajunge şi că mă aştept la înţelegere din partea lor, dat fiind faptul că la ei în firmă se întâmplă aşa de des.

Dar, cu toate acestea, vroiam un job, aşa că m-am dus… La firmă era să-mi rup iar gâtul pe scări, dar am ajuns eroic la uşă, mai mult levitând decât mergând (Oare angajaţii mai puţin sprinteni ce fac? Urcă în poziţia capră, ca să aibă echilibru?). Acelaşi nor de fum, acelaşi gelatinos înconjurat de gâsculiţe pasiv agresive…

În sala cea mare…plin de lume venită la interviu! Bineînţeles că venerabilul director s-a lăsat din nou aşteptat…şi aşteptat…şi aşteptat. În sală stăteam ca ţăranii în biserică, numai că aici nu eram de o parte bărbaţi şi de alta femei; eram de o parte oameni veniţi în urma anunţului din ziar şi de cealaltă parte fetişoare venite pentru call center. Din câte am înţeles, erau venite de peste o oră şi unele dintre ele s-au enervat şi au plecat comentând. Directoarea „femeia dracului“ le-a spus scurt: „Nu-ţi convine? Nu te ţine nimeni aici! Poţi să pleci!” Cât timp aşteptam, am intrat în vorbă cu o fată proaspăt absolventă şi cu o femeie care erau şi ele pe-acolo, venite pentru interviu când, deodată, se aude în rândul mulţimii frustrate (aici intră angajaţii): “Vine dl director…vine dl director…” Mamă, da’ ce impresionant şi temător îi anunţaţi venirea, de parcă ar fi bestia din Apocalipsă! Din păcate, nu arăta deloc a bestie, mai degrabă a Bichon bătrân de şters pe jos – un moşneag închis în el şi rece, cu căciulă ceauşistă. Fară niciun cuvânt, s-a dus însoţit de câinii credincioşi (două angajate) în birou. Nene, adevărat îţi spun ţie, nu toţi avem abilităţi telepatice atât de dezvoltate încât să percepem “Bună ziua” pe care ni-l dai în silă, probabil în gând. Aşa că deschide gura şi vorbeşte!

Ne aşteptam soarta. Pe mine m-a bufnit râsul gândindu-mă că pentru epava asta m-am aranjat eu atât de frumos. Interviul cu fiecare persoană nu dura mai mult de 5 minute. Interesant…are şi viteză fenomenul… Îmi vine rândul. Intru, salut, mă aşez şi aştept. L-am simţit clar un om foarte rece şi ascuns. Avea darul de a crea o distanţă între el şi interlocutor. S-a uitat pe CV-ul meu şi a remarcat cu un zâmbet cum n-am mai văzut la nimeni că am lucrat, printre altele, şi ca pictor (nu în Bucureşti). Fără alt comentariu, îmi spune obiectul de activitate al firmei şi-mi zice că mi se oferă postul de consultant şi că trebuie să aştept până pleacă el ca să-mi detalieze doamna directoare. OK. That’s it?! Moş Perversiune Ascunsă, nu te interesează pe cine angajezi? Nu vrei să afli mai multe despre noi şi despre motivul pentru care am ajuns în (halul ăsta de) firmă? Şi pentru a fi consultant nu trebuie să ai cunoştinţe temeinice în spate, ca să ştii ce să-i spui omului?

Ies, cu o mutră sceptică. Ceilalţi erau destul de entuziasmaţi, mai ales fata căreia i se oferise un post de inginer proiectant (ciudat…conform obiectului de activitate al firmei, nu aveau nevoie de aşa ceva…). Între timp, o fătucă pentru call center, indignată de bătaia de joc de interviu, a început să-şi verbalizeze feeling-urile. Şi-a cerut dosarul şi a zis că vrea să plece. Gelatinosu’ i l-a adus şi a vrut să oprească fişa (care conţinea tot datele din CV) pe care ne-a dat-o tuturor să o completăm când am depus dosarul. Fişa respectivă conţinea date personale, inclusiv starea civilă. A zis: “Asta rămâne la noi, e de la firmă.” De la firmă, pe naiba! Sunteţi atât de zgârciţi încât vreţi să reciclaţi două foi A4? Vă aduc eu un braţ de foi, nenicilor, dar fără date personale pe ele! Se pare că gelatinosu‘ nu era moale doar fizic, ci şi în cuget şi-n simţiri. Fata, mai rapidă ca el, i-a smuls foaia din mână şi a rupt-o. El a vrut să se repeadă la ea sa i-o ia. Ca la nebuni…. Asta mai lipsea, sa se işte o luptă urs-pupăză. Poate puneam şi pariuri.

Până la urmă, pleacă directorul, lăsând parcă în urmă o dâră de păcate ascunse… Intrăm la directoare, care ne explică foarte entuziasmată ce vom avea de făcut. Ni se promite un salariu de 1.500 RON în prima lună, după care urma să ni se facă carte de muncă şi să se renegocieze salariul. Buuun. Ce aveam de făcut? În fiecare zi trebuia să plecăm de dimineaţă cu maşină şi şofer de la firmă prin oraşe din ţară, să oferim consultanţă la firme contactate deja de ei şi să le ridicăm dosarele şi banii pentru consultanţă. Sinceră să fiu, mi-am dorit o meserie în care să am de umblat pe teren, dar parcă în fiecare zi să plec dimineaţă şi să mă întorc seara, uneori noaptea, e prea mult. Uneori cică era necesar să stăm şi o săptămână într-un oraş. Directoarei nu i-a păsat când a auzit că femeia aia avea copil mic, că unii erau căsătoriţi, că alţii nu erau, dar aveau totuşi viaţă personală. Până la urmă am acceptat. Urma să studiem un material dat de ei trei zile, după care să plecăm pe teren.

A doua zi, m-am prezentat la firmă, plină de energie dar cu oarecare reţinere. Ni s-au dat materialele şi, după ce am studiat din greu câteva ore, directoarea şi-a dat seama că mie mi-a dat un material greşit. Ha…ha…Cerând mai multe lămuriri referitoare la salarizare, am aflat că s-au răzgândit de la o zi la alta şi că urma să nu ne dea deloc salariu fix, doar comision. Hm…frumos… Am mai aflat că la call center era o fluctuaţie foarte mare de personal. Majoritatea fetelor plecau după maxim o săptămână. Foarte avantajos, să ai în permanenţă angajaţi fără carte de muncă, să nu plăteşti taxe la stat. Directoarea părea foarte indignată că tot pleacă fetele şi că nu-s dispuse să muncească. Ştii vorba aia, când un jucător joacă prost, îl dai până la urmă afară, dar dacă toată echipa joacă prost, dai antrenorul afară!”

Azi aşa, mâine aşa, studiam şi observam ce mai e prin firmă. Am dedus că Gelatinosu’ are rol de băgător în seamă. Nu exagerez, tot timpul cât am stat acolo, el n-a făcut decât sa iasă la fumat, la o cafea, sa se plimbe şi să se uite la noi, să intre dintr-un birou în altul fără să rămână acolo mai mult de 5 minute. Nu aveam voie să plecăm mai devreme de ora 17, deşi pentru zilele state acolo nu primeam niciun ban şi ar fi fost mult mai echitabil să luăm materialul acasă şi să-l studiem, după care să venim la examinare. La un moment dat m-am trezit eu să întreb ce să-I spunem clientului dacă întreabă cu cine are de-a face? Cine e firma? De când e înfiinţată? Pentru cine a mai făcut proiecte? Răspunsul a venit prompt: “Clientul nu trebuie să ştie prea multe. Voi să luaţi banii şi dosarul şi de restul se ocupă specialiştii noştri.”

În ziua a treia s-a întâmplat ceva urât. Fata care fusese cică angajată ca inginer proiectant şi care a aflat ulterior că va face ce facem si noi (iepuraş de teren), a fost chemată la vila directorului. Observasem că fete din call center erau chemate sistematic acolo, sub pretextul că vila boşorogului (am aflat că are 75 de ani) e celălalt sediu al firmei J. Între timp, directoarea a venit şi i-a zis tipei blonde cu piercing (era frumoasă, ce-i drept!): “Sună acasă, că azi rămâi până la 10 seara!” Fata a avut o reacţie cam ciudată. A izbucnit într-un plans necontrolat şi a ieşit pe hol să-şi consume indignarea. Hm…o reacţie cam prea puternică pentru aşa o veste. E normal să fii revoltat, indignat dar…poate ea ştia ceva mai mult de atât despre statul până la 10. La urma urmei, ce am văzut că avea de făcut era să dea telefoane. Pe cine să sune după ora 6 seara? Clar…era altceva.

După vreo juma de oră, vine fata inginer plângând de tremura paltonul pe ea. Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva oribil, aşa că i-am cerut numărul de telefon. Şi-a luat lucrurile şi a plecat. După program, am sunat-o. Ce se întâmplase? Se pare că l-am subestimat pe moşulică sau am subestimat puterea pilulei albastre care se găseşte în orice farmacie. Moşul…a sărit pe ea. Nu-mi permit să detaliez aici, dar la momentul respectiv eram atât de scârbită şi revoltată, că i-aş fi rupt gâtul cu mâinile goale epavei cu căciulă de miel. Pe cine s-a găsit să cheme? Pe cine era mai mic, mai timid şi mai neajutorat. Biata fată… Şi nici nu putea depune reclamaţie, pentru că nu avea dovezi. Îmi părea extrem de rău că nu mă chemase pe mine, că i-aş fi dat două bucăţi de i-ar fi zburat ochii pe geam la vecinul. Ai grijă pe cine chemi la tine cât eşti singur acasă, carne semi-putrezită ce eşti, că s-ar putea să ţi-o iei de la cine nu te aştepţi! Nu e nevoie de prea multă forţă ca să dărâmi un sac de oase aşchilopate cum eşti tu. Păcat că biata fată a intrat în panică; altfel, în mod sigur era şi ea în stare să-ţi dărâme iluzia că…încă mai poţi.

Ajunsă acasă, am început demersurile pentru găsirea unui reportofon. Dar…am primit de undeva nişte materiale despre firma asta care efectiv m-au îngrozit. În ziua următoare urma să fiu trimisă pe teren. M-am dus, mi-am ridicat dosarul şi am plecat invocând o problemă personală, cu întrebarea dacă mă pot întoarce la firmă după ce o rezolv. Directoarea aproape că a plâns după mine. Ce drăguţ…îmi place să văd emoţii umane atât de „autentice“. Am plecat pentru că nu am suportat idea că am să iau bani de la nişte oameni cărora n-o să li se presteze serviciile respective. Unii muncesc pe rupte pentru profitul firmei lor. Pentru ce? Ca să-l pape un vulpoi bătrân cu probleme psihice?

În încheiere, întrebare pentru angajaţii vechi ai firmei: credeţi că dacă sunteţi doar nişte creiere spălate în firma aia, care îndeplinesc ordine, nu se cheamă că şi voi participaţi la acţiunea de furt nesimţit? Şi oamenii de la care furaţi au familii, copii şi muncesc pentru banii lor.

Ianuarie 26, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Firmă de dat cu capu’ – partea a II-a

După cum spuneam, am fost chemată a doua zi la interviul cu directorul. Rectificare: tipa a zis ora unu jumate, nu două. Merg iar o staţie cu metroul, după care traversez zona cu case, câini, străzi prăfuite, camioane şi mai prăfuite şi muncitori soioşi. De data asta am realizat de ce scria pe uşă “Atenţie la scări”, după ce am derapat de câteva ori pe scările acoperite cu gresie, peste care se topise zăpada. Pe hol – acelaşi nor de fum, numai că de data asta era o adevărată ceată de gâculiţe. Gelatinosu’ lipsea… Mă gândeam că de data asta o să fie un interviu serios, că doar e cu directorul… Am rămas cam afiş când am vazut că povestea se repetă şi iar ne chemase pe toate deodată la aşa-zisul interviu. Să vă explic, dragi angajatori, cu sau fără cunoştinţe în domeniul Resurselor Umane, cu sau (mai des) fără un afurisit de department de Resurse Umane (care, credeţi-mă, e necesar şi recomandat), interviurile, în afara situaţiei în care sunt de grup, se programează separat. Ca să fie mai pe înţelesul vostru (a celor care nu fac aşa, nu mă refer la toţi): dacă vreţi să intervievaţi o persoană la ora 2, pe următoarea chemaţi-o atunci când consideraţi că veţi termina interviul cu prima, de exemplu la 2 şi jumătate. Dar nuuuu, în unele firme e mai greu cu gânditul sau, mai bine zis, cu respectul faţă de oameni. Ne-a chemat pe toţi deodată şi formam o frumoasă ceată colorată în spatele sălii ca de spital. Baba acră era şi de data asta şi sorta hârtii. Periodic, mişunau de la un birou la altul femeiuşte stresate, activ sau pasiv agresive (cele activ agresive aveau şi coloană sonoră; cele pasiv agresive abundau doar în gesturi şi riduri adânc săpate pe frunte, probabil de la atâta concentrare pe gravitatea situaţiei). Din câte am înţeles de la o cucoană masivă, roşcată şi plină de aur, care părea să fie o persoană importantă în firmă, o parte din fetele venite erau pentru call center, iar cealaltă parte, pentru posturile pe care le-am enumerat în articolul anterior. Din discuţii am dedus că cele pentru call center au fost căutate şi sunate de ei, pe best jobs şi corespundeau unui anumit profil. Din stilul vestimentar, mimică, gesturi şi a modului în care îşi exprimau indignarea, cred că profilul lor era următorul: fete tinere, proaspăt absolvente de facultate, studente sau fără facultate, fără prea multă experienţă, fără prea mari idealuri, care nu cereau un salariu mare (la unele CV-uri apare salariul dorit, afişat), cu o dezvoltare spirituală foarte redusă (asta nu mă întrebaţi de unde ştiu). Apare o tipă uscăţivă, cu buze subţiri şi părul răvăşit (nu mă înţelegeţi greşit; mi-aş dori să arăt aşa de bine la vârsta ei, doar că părea genul de femeie a dracului; ulterior am aflat că aşa era) şi ne anunţă că dl director vine la 2. La 2?! Păi de ce ne-a zis să venim la 1 jumate?! Probabil că simţea o plăcere sadică să ne ţină acolo în picioare. Era interesant de observat reacţiile fiecăruia. Erau venite la interviu şi nişte cucoane cam de 40 de ani, cu experienţă în muncă. Păreau femei deştepte şi dedicate. Păcat….dacă ar fi ştiut de la început ce le aşteaptă… Cât timp stăteau în picioare, au început să povestească din experienţa lor şi să presupună că ăia îşi bat joc anume de noi, ca să ne testeze rezistenţa la stress. “E ceva psihologic”, zice una. Saraca…Bine ar fi să fie aşa, dar pun pariu că nimeni din firma aia nu are nici măcar noţiuni de bază de psihologie. Îmi venea să-i spun: “Doamnă, nu e psihologie, e doar nesimtire şi nu de oricare, e nesimţire pură!” Aş fi preferat să ne bage într-o cameră întunecată, să ne lipească pleoapele deschise cu plasturi, să ne bage o lumină puternică în faţă şi să ne interogheze. Observ că s-a eliberat un scaun şi, în ciuda oboselii şi indignării, nimeni nu-l ocupă. Mă duc, cu tupeu, îl iau şi mă aşez fix lângă uşa biroului în care am fost la “interviu”. Apare gelatinosu’ din spatele uşii vecine şi se uită lung la mine. I-aş fi spus: “Ce te uiţi, bre? Eşti plătit pentru asta? Sunt curioasă câte detalii din fizionomia mea ai fost capabil să reţii după ce ti-ai belit cepele la mine.” Vine directoarea şi-şi cere scuze pentru că “dl director întârzie, dar vine sigur, numai că mai durează…”. Stăm noi, stăm, pline de speranţe şi visuri ca, în final, să vină gelatinosu’ cu directoarea şi să ne spună că le pare rău, dar dl director chiar nu mai poate să ajungă. No shit! Chiar îţi pare rău?! Şi cam ce-ai fi dispusă să faci ca să te revanşezi faţă de noi? Ne oferi măcar un pahar cu apă, că am stat în picioare în incubatorul asta?! Ne cheamă în ziua următoare… Cobor cu grijă scările, derapând pe alocuri şi mă întreb ce mama zmeului de firmă o fi asta. Tot ce am vrut a fost un job decent, cu un salariu acceptabil şi să fiu respectată. În schimbul acestor cerinţe exagerate, e drept, aş fi avut prea puţin de oferit: disponibilitatea de a lucra repede şi bine, inclusiv sub stress, o facultate de stat şi un master aproape terminat, 4 limbi străine, abilităţi foarte bune de lucru cu fratele meu de cruce, calculatorul, o serie de training-uri, premii, referate etc. Dar…nu e de ajuns. Unii vor altceva. Încă nu vă spun ce. O să vedeţi în partea a treia (şi ultima).

Ianuarie 25, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Firmă de dat cu capu’ Partea I

Ce urmează este genul de întâmplare care te face să-ţi pui serioase întrebări existenţiale, ca de exemplu: „Am nimerit într-o lume paralelă, unde angajatorii sunt extratereştri?“ sau „…deci ăsta e iadul? Ciudat…nu ştiam că diavolii poartă cravată şi fumează pe hol…“

După zile de prins rădăcini în faţa calculatorului în căutarea unui loc de muncă, am decis să schimb internetul cu clasicul şi ramolitul ziar. Ziarul…plin de anunţuri de angajare pentru maseuze şi agenţi de pază (sublimă combinaţie!). După o scanare în diagonală, găsesc un anunţ care suna prea bine să fie adevărat. De fapt, era un multi-anunţ de angajare şi sediul era la doar o staţie de metrou de mine! Omuleţii duceau lipsă de: asistent manager, secretare, economişti, poligloţi (asta e o meserie şi nu ştiu eu?!), personal administrativ, artişti. Superb! Cu CV-ul meu, care e destul de stufos, părea imposibil să nu mă accepte, măcar pe unul din posturi, dacă tot aveau aşa multe. Şi la sfârşitul anunţului era precizat: “Aşteptăm şi provincia!” Ca să vezi… Obiectul de activitate al firmei nu era precizat.

Plină de avânt tineresc, dau telefon. Îmi răspunde o fetişoară amabilă, puţin timidă. Mă prezint şi-i cer o adresă de e-mail să-mi depun CV-ul (că în ziar nu era). Spre uimirea mea, îmi spune că nu au şi mă întreabă numele şi numărul de telefon, după care îmi zice că la ei aşa se face selecţia şi că o să mă sune să mă programeze la interviu. Îi mulţumesc, dar rămân cu un semn gras de întrebare: Ce soi de firmă o fi asta, dacă recrutarea se face doar pe bază de nume şi număr de telefon?

Aştept câteva zile, după care sun din nou (îmi răspunde altă fată) şi întreb dacă mă mai cheamă (naibii) la interviu. Îmi răspunde că o să mă cheme după ce face selecţia dosarelor. Eu: “Ce dosare?” Ea: „Dosarul pe care l-aţi depus la firmă.“ În timp ce în mine creştea o stare de revoltă, ea îmi explica ce trebuia să conţină dosarul pe care ar fi trebuit să-l depun direct la sediul firmei: CV, copie după buletin şi copie după ultimul act de studii. OK…Îmi fac dosarul şi plec, cu adresa firmei în buzunar. Merg o staţie cu metroul, ajung la o margine de Bucureşti şi surpriză: firma era într-o zonă cu case, câini, străzi prăfuite călcate de camioane şi mai prăfuite şi nelipsiţii muncitori soioşi. Merg, merg, merg, mă satur de atâta mers, într-un final o dau cotită şi identific firma – într-o caricatură de curte obosită.

Sediul…nu avea deloc un Feng Shui benefic – o clădire nu prea mare, colţuroasă, puţin asimetrică, cocoţată pe parter, care era cu totul diferit ca arhitectură faţă de partea de sus. Îmi înghit râsul şi urc pe scara abruptă şi cotită. Tavanul de deasupra scărilor era atât de jos, că trebuia să mă îndoi de la jumătate ca să pot urca spre uşa pe care scria “Atenţie la scări”. La scări? La scări să fiţi atenţi voi, dobitocilor! Eu am să fiu atentă la tavan, că ăsta-mi vine în cap, nu scările! Intru şi ajung pe hol, unde mă întâmpină o privelişte mirobolantă: un tip imens în costum negru cu un număr mai mare şi o gâsculiţă beau cafea într-un nor gros de fum. Tipa s-a uitat la mine, brusc, plină de ură. Nu înţeleg de ce; probabil aşa a fost programată. Tipul…merită descris: 30 si ceva de ani, avea o statură înaltă, impunătoare prin masa gelatinoasă distribuită inegal pe corp (preponderent pe burtă, care se cobâlţâia afară din pantaloni, fund şi coapse). Când se mişca, masa (musculară) gelatinoasă se mişca şi ea, pe rând. Gesturile se propagau prin corp sub formă de undă. Figură de ursuleţ cu bărbiţă, cap perfect oval, dinţi stricaţi şi o atitudine de om de bază în firmă. Am crezut că e directorul, aşa că l-am întrebat unde aş putea să depun dosarul. S-a uitat lacom la mine, mi-a zis să intru înăuntru şi să întreb. Deschid uşa şi….am senzaţia că am păşit într-o altă dimensiune.

Era o sală mare, albă, cu mese care mă duceau cu gândul la spital, nişte plante chinuite înghesuite lângă geam şi oameni stresaţi plimbându-se de la o uşă la alta. La o masă aşezată fix lângă uşă stătea o femeie imensă, cum n-am mai văzut decât, poate, de două-trei ori în viaţă. O salut respectuos şi baba îmi răspunde pe un tot atât de acru că, dacă aveam nişte zahăr la mine, i-l turnam pe gât.

O întreb unde se depun dosarele şi ea îmi spune, pe un ton ameninţător, să mă duc să aştept în spatele sălii şi o să fiu chemată. În spate, erau o grămadă de fete şi femei, care prezentau grade diferite de plictiseală, enervare sau disperare. Le citeam jalea în ochii cu machiaj care accentuează cearcănele şi nu reuşeam să mă dezmeticesc. De ce erau atât de multe? De ce trebuia să stăm în picioare? De ce era aerul ăla atât de irespirabil? Oamenii ăia au auzit de conceptul ultra-modern de “aerisire”?

Ce era să fac…îmi trebuia, un loc de muncă, asa că am aşteptat în picioare, lângă celelalte personaje de gen feminin care, ocazional, îmi aruncau câte o privire tăioasă, ca doar făceam şi eu parte din concurenţă. Am observat că eu eram singura în sacou şi pantaloni la dungă. În rest, predominau pantalonii cu două numere mai mici, cizmuliţele roşii şi, eventual, decolté-urile. La un moment dat a intrat o fetişoară blondă, cu un păr lung şi creţ, aproape alb, ca de păpuşă, albă la faţă şi machiată puternic cu negru în jurul ochilor – un fel de Gothic Lolita cu atitudine de Emo.

Aşteptând să-mi depun dosarul, am început să mă delectez şi cu priveliştea oferită de angajaţii firmei. Nu ştiu cum şi de ce, dar obezitatea era în firma aia nu în floare, ci în fruct! Cred că nu am văzut în toată viaţa mea atâtea femei obeze câte am văzut în ziua aia, la firmă. Nu intenţionez să jignesc pe nimeni, nu am râs niciodată de persoanele supraponderale, dimpotrivă, le-am ajutat, însă ce am văzut aici e de-a dreptul morbid! Sfatul meu pentru angajaţii de acolo este: Mai lăsaţi, oameni buni, hârtiile alea, că nu vă ridică nimeni statuie pentru cât de bine le aranjaţi, şi mergeţi la un medic, face-ţi-vă analizele, că nu-i de glumit! Şi sfatul pentru şefi: “Trimiteţi naibii angajaţii la un medic, pe banii firmei, că din ce văd în firma asta, în mod sigur nu-i plătiţi suficient ca să aibă bani şi pentru sănătate!”

Încă de când am păşit în firmă mi-a fost uşor să-mi dau seama că e vorba despre un colectiv pasiv-agresiv. Partea frumoasă a venit după, când am văzut o cucoană activ-agresivă. Era chiar ffffffoarte activă! Ţipa la telefon la cineva care am dedus că e un client, de răsunau pereţii biroului. Hm…interesantă abordare a clienţilor. N-am mai întâlnit-o nicăieri.

După îndelungi aşteptări, o fetişoară blondă, dulcică, ci piercing în nas, vine la mine şi-mi spune frumos că pot să intru. Îmi pregătesc zâmbetul comercial, intru sigură pe mine şi salut persoanele dinăuntru. O babă înfiptă îmi cere pe un ton tăios dosarul şi mă întreabă scurt ce studii am şi ce stiu să fac, după care îmi zice să vin a doua zi la ora 2 să vorbesc cu directorul. Interviul nu a durat mai mult de două minute. Pe drumul spre ieşire, mi-au năvălit în minte toate frustrările…Cum rămâne cu idealurile mele? Cu planurile de viitor? Cu ideea de a „creşte“ în cadrul firmei? Cum rămâne cu participările la conferinţe, cu premiile şi training-urile la care am participat?! Nici măcar nu mi-a dat ocazia să-i zic că anul ăsta termin şi masterul. Era să uit: am întrebat-o în ce constă postul de artist; i-am zis că m-ar interesa şi ăsta (deşi n-am văzut nimic artistic în firma aia). A zis că nu ştie despre ce-i vorba. Să mă enervez sau să râd? Adică ei pun anunţul în ziar şi persoana care ţine interviurile nu ştie despre ce-i vorba? 🙂

Totuşi…am hotărât să vin a doua zi să-l văd la ochişori şi pe director. Câteva întrebări îmi bântuiau mintea: Oare de ce atât de multe angajate de acolo suferă de obezitate morbidă? Oare de ce câţiva omuleţi, printre care şi gelatinosu’, stau aproape tot timpul pe hol şi fumează? Nu ştiam că se dau salarii şi pentru asta…dar e semn bun – înseamnă că firma îşi permite. Poate ar fi bine să mă apuc şi eu de fumat. Şirul întrebărilor mi-a fost întrerupt brusc de izbitura pe care am dat-o cu capul în tavanul de deasupra scărilor. Uitasem că e atât de jos. M-am lovit atât de tare, că mi-am simţit creierul făcut jumări în cutia craniană şi am avut senzaţia că-mi dă sângele pe ochi. Ce era să fac…am înjurat în gândul meu şi am plecat mai departe, visând la ziua de mâine.

Va continua…

Ianuarie 24, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | 6 comentarii

Întrebări ilegale

Nu am loc de muncă. Bănuiesc că mulţi dintre voi nu au… Cei mai fericiţi dintre voi au fost chemaţi la interviuri…majoritatea probabil că nu. Până aici, nimic nou sub norul de poluare al Bucureştiului. Însă…ca să treacă perioada de stat acasă într-un mod mai plăcut, m-am gândit să vă înveselesc cu amintirile nepreţuite de la interviurile de angajare la care am fost (eu fac parte dintre cei norocoşi care au fost!).

Maaare e grădina……Bucureştiului, şi la propriu şi la figurat. În ultimul timp, ziarele au început să geamă de anunţuri de angajare pentru postul de secretară, cu precizarea suplimentară “aspect fizic plăcut, dispusă inclusiv la o relaţie extraprofesională“. Ca să vezi…o fi unul dintre efectele benefice ale crizei (ca unde e rău e şi bine). Managerilor noştri li s-au destupat minţile îmbâcsite de cifre şi au început să vadă oportunităţile, de această dată nu din domeniul financiar, ci personal. Probabil bântuie destule fătuci hămesite prin Bucureşti, care abia aşteaptă să facă orice pentru un minunat post de secretară, unde vor avea ocazia să aranjeze hârtii, să răspundă la telefon cu o voce afectată şi să prepare cafele. Şi, pentru ca postul să fie perfect în adevăratul sens al cuvântului, au program şi după program – divertisment cu directorul. Încep să cred că unii românaşi confundă postul de secretară cu cel de geisha; şi nu de oricare – geisha de Ferentari.

Că tot veni vorba mai sus de planul personal, am să mă iau puţin şi de aspectul ăsta. Una dintre întrebările care mă enervează cel mai mult la interviul de angajare este “Eşti căsătorită?” Primul lucru care îmi vine în minte ca răspuns e “Ce te freacă grija?!”. Dacă nu m-aş lăsa condusă de impulsuri şi aş medita puţin la situaţia actuală, reală sau imaginară, aş mai putea debita câteva răspunsuri, de genul:

“Din păcate nu, pentru că, în România, încă este interzisă căsătoria cu animale…”

“Am fost, de 4 ori, dar….ştiţi….nu ştiu de ce, dar persoanele care stau mult în prezenţa mea se îmbolnăvesc brusc şi mor cam în 2 săptămâni. Dar nu vă îngrijoraţi, mă refer doar la cele care petrec câteva ore pe zi cu mine în aceeaşi camera.” (asta merge pentru postul de asistent manager)

“Am fost, dar mi-a trecut! :D”

„Daaa, sigur!!! Cu doi chiar. Bineînţeles că ei nu ştiu unul de altul dar…încă nu mă pot decide la care să renunţ. Am fost la psiholog să mă ajute şi…m-am îndrăgostit şi de el.“

“Sunt văduva neagră.”

“Sunt căsătorită cu Sf. Duh.”

“Meseria este soţul meu.”

“Normal că da! Am harem. Ţi-ar plăcea să faci parte din el?“

„Normal că da, de mai multe ori. Ştii vorba aia, soţii sunt ca şosetele…“

„Da sunt căsătorită. Pe soţia mea o cheamă Frida şi ne-am cunoscut anu’ trecut la Amsterdam.”

“Da, am un soţ minunat! Pe lângă caracterul lui unic, câştigă şi bine; face muncă de teren, part-time. Din păcate, trebuie să mă angajez ca să fiu plecată atunci când aduce cadavrele victimelor acasă…“

„Nu sunt căsătorită. Am fost ceruta în căsătorie de unu’ care lucra la Resurse Umane (recruiter), dar a trebuit să îl refuz, pentru că punea întrebări tâmpite la interviu.”

Astea sunt doar câteva exemple. Lista rămâne deschisă. Dar…desigur că nu vă sfătuiesc să le folosiţi dacă chiar vreţi postul respectiv. Cel mult, puteţi folosi varianta diplomată:

„Să înţeleg că starea mea civilă se află în strânsă corelaţie cu profitul companiei?“.

(Nu uitaţi să băgaţi şi un zâmbet comercial!)

Ianuarie 23, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 1 comentariu