Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Protejaţi-vă la locul de muncă!

Vin sărbătorile şi, o dată cu ele, pericole ne pândesc la tot pasul…mă refer la locul de muncă, desigur. De parcă n-ar fi fost de ajuns panica şi isteria care-i apucă pe unii în pragul sărbătorii Naşterii Domnului, zilele trecute, păstorul turmei de aici – zis „şăfu” – a adus-o pe post de mag pe o cucoană plină de gânduri bune, să ne instruiască în legătură cu protecţia muncii.

Obişnuiti cu băbuţa flegmatică de dăţile trecute, care avea un puternic dar hipnotic – ne adormea de cum deschidea gura, ne-am adunat, sictiriţi, căscând, în sală. Când colo, înfiptă bine cu picioarele în pământ, în faţa noastră şedea o muiere voinică, pe la 55 de ani, roşcată, cu părul puţin vâlvoi, pasională, cu o voce puternică şi convingătoare. Femeia avea un talent nativ, asta-i clar. Era imposibil să nu fim atenţi, în special când a început să ne sperie legat de pericolele care ne pândesc de peste tot şi să ne descrie cu lux de amănunte efectele accidentelor de muncă.

Am băgat de seamă ca îi place să fie martoră la durere – printre cazurile enumerate de ea erau: o femeie care a rupt o bucată de hârtie la nivelul ochilor, citez „şi-a tăiat corneea de la un capăt la altul cu hârtia şi i s-a scurs ochiul”, un bărbat care a căzut de pe scară, şi-a rupt mâna şi, citez „i s-a rupt osul şi i-a ieşit prin piele”, alta care s-a ars cu abur pe faţă (aici prefer să nu intru în detalii…).

Poate nu ştiaţi, dar pericolele ne pândesc de cum ieşim din casă, drumul spre locul de muncă e plin de hoţi, agresori şi maşini care circulă neregulamentar. Apoi, la locul de muncă sunt cabluri peste tot, e plin de cabluri şi oricând putem găsi inundaţie de la cei de sus (s-o fi referind la potopul biblic? :)))), iar cum apa conduce bine curentul electric…ehei…

Să nu uităm că peste tot există scări (poate în lumea ei :P); indiferent dacă au multe sau puţine trepte, sunt periculoase. Doamna roşcată ne-a mai sfătuit să lăsăm la o parte alte activităţi atunci când coborâm scările. Şi atunci…l-am simţit tensionat pe colegul meu şi, când m-am uitat mai bine la el, am realizat că crăpa de râs. Of, bărbaţii ăştia. Dacă l-aş vedea pe unul făcând activitatea la care se gândea colegul meu în timp ce coboară scările…cred ca i-aş da un premiu! 😀

Punctul culminant a fost când cucoana a scos un extinctor şi ne-a întrebat: „Câţi dintre voi ştiu să folosească extinctorul din dotare?” Se uitau toţi la ea ca…oile. Îmi venea să-i spun: „Stimată doamnă, la noi nu se cheamă „extinctor”, ci „instinctor” (a se vedea un articol anterior).

Periodic, avântul cucoanei pălea şi trebuia să se oprească şi să ia un gât de apă, cerându-şi scuze, că doar e din cauza răcelii şi, după cum ea spunea, „nu e vocea ei”. Îmi venea să-i spun: „Dar a cui e daca nu e a ta? A demonului care vorbeşte prin tine?” :))

Ca să nu mai zic de „lucrul la înălţime”. Mai nou, şăfu’ hotărăşte ce înseamnă „lucru la înălţime”, după cum vrea muşchiu’ lui. Oare la capitolul ăsta intră şi tocurile de 12 cm? 😛

Mă uitam la cucoană şi mă întrebam când o să termine, totuşi. Programul nostru se terminase şi ea continua, plină de pasiune. Când credeam că a terminat, zicea: „Şi acum să trecem la următorul capitol!”.  E ora de tortură psihică sau ce?

Într-un final, a propus ca, pe viitor, să facem şi un exerciţiu practic, la care să participe echipa de intervenţie şi echipa de acordare a primului ajutor. Care-or fi alea? Şi partea cea mai interesantă va fi atunci când vom da foc la o lavetă în curtea firmei. Lavetă? De ce tocmai lavetă? Există o multitudine de alte lucruri interesante la care am putea da foc: facturile, corespondenţa externă, pletele directorului financiar şi, nu în ultimul rând, mustaţa şăfului. Oricum, chiar şi cu o banală lavetă în flăcări, bănuiesc că tot o să iasă de-un spectacol pe cinste pentru clienţii care o să treacă pe-acolo şi o să vadă o gloată de angajaţi fâsâind stingătorul peste flacăra anemică.

După iniţiativa cu laveta, cucoanei i-a pierit de tot avântul şi ne-a lăsat să plecăm acasă, pe străzile capitalei, pline de pericole…

Decembrie 16, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , | 2 comentarii

Craniul de pe monitor

Într-o zi călduroasă de septembrie, mă întorc şi eu din concediu, ca omu’, cu un chef de muncă incredibil. Mă trântesc în faţa calculatorului, să văd ce mi-au mai scris chinezii mei cât eu hălăduiam pe munte, cand…ce văd?! Crăcănată pe tot ecranul, cu pistilul şi staminele la vedere, în toată splendoarea, de culoare fuchsia psihotic…..o floare. Acu’…n-are rost să vorbesc despre lipsurile şi frustrările persoanei care am aflat ulterior că a tuflit acolo floarea supradimensionată. Nu… La momentul respectiv, doar m-am mulţumit să întreb:

– Cine mi-a schimbat imaginea de pe desktop? >:(((

De undeva, din stânga mea, venea un aer de vinovaţie amestecată cu dispreţ şi revoltă.

…. – Noi am schimbat-o.

Bineînţeles că a urmat un schimb de replici, iar la sfârşit concluzia formulată de colega mea.

– Eu te rog la modul serios să vizitezi un psiholog!

Eu: – Dacă-mi dai tu bani, sigur! 😀

Colega (pe un ton isteric): – Stii ce văd eu acolo?!!!! Eu văd un craniu!!!!!!

Eu: :)))))) – Dacă tu vezi un craniu, înseamnă că TU ai nevoie de psiholog! :))))))

Trebuia sa fiu mai înţelegatoare cu ea. Cocoana era virgină atat în ale psihologiei, cat şi în ale gramaticii. Nu numai că nu auzise în viaţa ei de testele proiective, dar se pare că nu se pupa prea bine nici cu scrisul în limba română. De-a lungul zilelor petrecute la locuşorul ăsta de muncă, mi s-a tot repetat întrebarea:

– Cum se scrie „aţi”? Legat sau dezlegat?

sau….

– Cum se scrie „mi-a”? Legat sau dezlegat?

etc….etc….

Şi nu mă înţelegeţi greşit. E vorba de o doamnă respectabilă, de 49 de ani, doamnă cu copil dependent şi cu o ură incredibilă faţă de femeile care încă nu au copii :). Din replicite ei piţigăiate am dedus că imaginea de pe monitorul meu i-a produs stări de anxietate acută, stări care, probabil, determinau şi modificări de comportament. Şi totuşi…era vorba de monitorul meu. După un alt schimb de replici, am realizat că muierea nici nu catadicsea să asculte predica mea despre respectul faţă de ceilalţi. Ei i se părea normal ca cei din jur să se schimbe „aşa cum vrea ea” şi continua să repete obsesiv că vede un craniu. Îmi venea să-i zic:

– Poate la tine în cap, femeie! 😀  (I l-aş recomanda pe Doctor Traumă.)

Mi-am pus imaginea la loc şi am încercat să descopăr craniul… Poate respectabila doamnă avea dreptate.

Ce dezamăgire… Imaginea care mi-a plăcut atât de mult şi care-mi umplea monitorul şi sufletul în fiecare zi…să fie macabră?! :-S Hm…hai să încercăm o interpretare: chiar dacă pe cer apar nori, iarba continuă să fie verde şi…imposibilul poate deveni posibil 🙂

Am stat…m-am mai gandit…m-am mai consultat cu cineva şi, din nefericire, am ajuns la concluzia că, pană la urmă, cocoana era cea care avea dreptate. Într-adevăr, pe monitor era un craniu! Numai că…era acoperit de muşchi, ţesut epitelial etc şi…o caciuliţă lila. Craniul copilului 🙂

Septembrie 15, 2011 Posted by | Uncategorized | , , , | 2 comentarii

Arme utilizate la locul de muncă I

 

Septembrie 24, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | Lasă un comentariu

Șefii cu probleme din copilărie

Dragul meu șef, ȋți ȋnțeleg frustrările și nemulțumirea față de angajați, ȋți ȋnțeleg nevoia de a-i ține la firmă pȃnă seara și ȋți dau perfectă dreptate cȃnd ȋi chemi și ȋn week-end. Este perfect normal să trȃntești ușile, să arunci dosarele prin birouri și să urli de să-ți sară ochii din cap și să-ți pocnească vena aia care ți se umflă pe frunte. Te ȋnțeleg perfect…și sunt alături de tine. De aceea, ȋți recomand cu prietenie să mergi la spital, să-i faci o vizită domnului acela drăguț, doctor Traumă, care o să te culce pe o canapea răcoroasă de piele, după care o să te ȋmbrace cu o cămășuță albă cu mȃneci…puțin mai lungi și o să-ți ofere un loc gratis de cazare ȋntr-o cameră cu pereții acoperiți cu burete.

Ȋmi place cum sună fraza asta: ”Are probleme nerezolvate din copilărie…” Unii o folosesc ca o semi-scuză pentru tiranii care le fac tocăniță din creier cel puțin cinci zile pe săptămȃnă. De fapt, o semi-scuză față de ei ȋnșiși, sperȃnd să mai scadă sentimentul de frustrare.

Am tot auzit fraza ”Șeful are ȋntotdeauna dreptate”, de multe ori urmată de ”Cȃnd șeful nu are dreptate, se aplică prima frază :D” Să vedem și ce am eu de zis ȋn legătură cu asta…

Ȋn primul rȃnd, ce este un șef? O entitate hominidă, pusă nu se știe de cine ȋn capul unei firme să o conducă. Să o conducă unde? Hai să fim sinceri: niciodată nu se știe cu exactitate unde, dar se știe cum – cu niște hibrizi (un fel de combinație ȋntre om și calculator; aceste două specii au stat atȃt de mult timp ȋmpreună, ȋncȃt au fuzionat) care-și sacrifică neuronii pe altarul hȃrțogăraiei care stă la baza companiei.

Treziți mai mult sau mai puțin brusc ȋn capul firmei, șefii au realizat că au puterea. Și au reacționat fiecare după…mapa lui. Iată cȃteva tipologii care-mi plac ȋn mod deosebit, ȋn special să le studiez de la distanță 😛

Pepsi

Ȋl recunoști de cum dă buzna pe ușă. Ȋți provoacă o senzație de parcă a venit taifunul peste tine cȃnd ȋntindeai niște rufe albe la uscat. Termenul de bază: a se agita. Se deplasează ȋncoace și-ncolo dintr-un colț ȋntr-altul al biroului, de parcă ȋntre picioarele lui și mocheta ȋmbȃcsită și plină de gume ar fi un cȃmp magnetic.

Cȃnd ai ceva de scris la calculator, stă ȋn spatele tău, dă din mȃini, transpiră și te ȋntreabă, sacadat, de ce nu merge mai repede. Eventual, aplică strategia muierii urcată ȋn mașină cu soțul ei, el- la volan, ea – pe locul mortului: așa, mai la dreapta! Vezi că nu e bine! Ai greșit! Se scrie cu doi de ”n”! Așa, acuma dă click ȋn casuța din dreapta și scrie…

Cred că, dacă s-ar inventa calculatoare carora să le transmiți comenzi prin telepatie, șeful Pepsi ar determina o supraȋncălzire a circuitelor, finalizată cu o explozie fumegȃndă pe ton de ȋnjurătură din partea (era să zic a bietului animal) bietului calculator.

Ȋți iese ȋn cale de unde te astepți mai puțin, de exemplu, de după peretele dinaintea toaletei, spre care te ȋndreptai plin de speranța izbăvirii (că doar ai stat țeapăn pe scaun patru ore să termini ofertele alea urgente). Și ȋl auzi cum spune: ”Hai, că avem ceva urgent de făcut!” 😀

Butoiul cu pulbere

Uneori poate fi confundat cu Pepsi. Zici că organismul lui conține o ceată de vreo 200 de chinezi care se caftesc ȋncontinuu ȋntre ei. Mai simplu spus: fierbe. Hai, recunoaște că ai avut macar un șef de genul asta, care cȃnd se așeza lȃngă tine ȋți crea brusc o stare de fermentație sufletească. Nu dă din mȃini ca Pepsi, dar are o mișcare de permanentă vibrație, ȋn special cȃnd tu ai ceva de făcut. Cȃnd se exteriorizează mai tare, dă din picior și bȃțȃie scaunul.

Molusca

Nu știe cum a ajuns ȋn funcția de șef…probabil nici nu și-a dat seama că e șef. Ȋși petrece timpul prelingȃndu-și fizicul greoi pe holurile cu iz de corporație și pătrunzȃnd din cȃnd ȋn cȃnd cu ochii ȋn bibliorafturile burduhănoase care zac pe rafturile roase de vreme (sau de angajații flămȃnzi :)).

NEF…ericitul

Indiferent de situație, indiferent dacă profitul firmei a crescut ȋn ultimele luni cu 50 sau cu 80%, firma o duce foarte greu. Este multă treabă de făcut și niciodată negrișorii nu sunt suficient de competenți. Uite care-i treaba, șefule, răspunsul meu e : Nu, nu vreau să stau peste program. Da, am terminat treaba mai repede decȃt ceilalți și am făcut cȃte ceva și ȋn plus, dar asta nu ȋnseamnă ca trebuie să-mi mai dai de lucru. Niște bani ȋn plus, da, ar fi bineveniți. Azvȃrle și tu sacoul ala scorțos, fă niște pași prin parc, bucură-te de soare și de pasărele (probabil pe tine soarele te enervează că arde ba prea tare, ba prea puțin; și păsărelele te deranjează că ciripesc).

Fantoma

Ȋn mod cert nu e fericit că e șef…Nefiind obișnuit să ia decizii (”lasă că face mama”), ȋi e frică de chestia asta mare care se cheamă ”firmă” și, mai ales de angajații care intră ca niște spirite negre pe ușa masivă a biroului său. Pulsul se accelerează, respirația devine sacadată, palmele transpiră și…”ah, senzația aia rece de pe șira spinării! Ce-or mai vrea și ăștia?! Oare ce-o să mă mai ȋntrebe de data asta? Dacă nu știu ce să le răspund?! De-ar pleca mai repede… A ajuns marfa ȋn vamă? Care marfă? AWB-ul?! Oooof, trebuie să dispar…” Și iese pe balcon, dispărȃnd enigmatic ȋntr-un nor de fum de origine Kent. Ȋntre timp, angajații și-au amintit că au ieșit niște minusuri la recepția mărfii. Unde e șeful? E urgent! Șeful…nu e ȋn birou… Veniți mai tȃrziu 😀

Pasiv-agresivul

La ăsta i-am zis direct pe nume. Am avut ocazia să-l cunosc personal. M-a ȋntȃmpinat cu o atitudine solemnă, ȋn costumul lui scorțos, negru, impecabil…Părea calm, folosea un limbaj profesional…ce mai, om de afaceri cu experință. Pe parcursul șederii mele la firmă, am observat o serie de gesturi…infantile să le zicem care contrastau puternic cu atitudinea afișată și cu vestimentația – bȃțȃia din picior ȋn stil copilăresc, se legăna pe scaun, se juca ȋn mod și mai copilăresc cu pixul. Pe lȃngă elementele astea amuzante care imi făcea ziua mai frumoasă (cred ca ceilalți angajați nu le observau, foarte rău pentru ei), mai aveam senzatia și că atitudinea lui calmă e doar o mască (am avut ocazia să mă conving ca așa era…). Ca să mă conving, atunci cȃnd mi-a cerut o părere sinceră ȋn anumite privințe…i-am dat-o, sinceră, cum a vrut 😀 Nenică, degeaba mă aprobai tu cu jumătate de gură și ȋncercai să-ți menții calmul, mimica te-a trădat. Hai, fii sincer față de tine, ȋn realitate crăpai de ciudă. Ai fi preferat să-ți spun minciuni frumoase și firma ta să continue să plutească ȋn stil comunist, ca și pȃnă atunci. Și ce mă revoltă și mai mult e atitudinea ta față de unii oameni pe care-i percepi ca inferiori ție. A trecut o dată un agent de vȃnzări pe la firmă să discute despre un eventual contract de publicitate on-line. Pe vremea aia, fiind la curent cu prețurile pieței ȋn domeniu, pot spune că prețul pe care-l cerea agentul, raportat la avantajele oferite, era mediu spre mic. Era o chestie care se putea rezolva ȋn cinci minute. Șeful, ȋnsă, se simțea puternic, se simțea ȋntr-o poziție superioară omului din fața sa și vroia neapărat să-și manifeste autoritatea. L-a frecat la creier, punȃndu-i aceleași ȋntrebări vreun sfert de oră. Ȋl auzeam, din biroul de alături, cum ȋl lua peste picior și-i spunea că afacerea lor (genul ăla de publicitate) o să dispară, că știe el că merge din ce ȋn ce mai rău și că firmele X și Y din domeniul ăsta deja au dat faliment. După care, m-a chemat și pe mine, să-mi dau și eu cu părerea. M-am uitat la omul din fața mea și mi-am adus aminte cum era cȃnd lucram și eu ca agent de vȃnzări, cum e să fii luat peste picior, să ți se ȋnchidă ușa ȋn nas, să fii contrazis, să ți se spună ȋn față că firma Z din domeniul ȋn care lucrezi face treabă mult mai bună decȃt firma ta. Dar cel mai mult, ȋn experiența mea de agent de vȃnzări, m-au enervat frustrații care-ți mănȃncă timpul pentru a se simți ei puternici. Ȋn continuare, șeful a luat catalogul din mȃna agentului și a ȋnceput să mȃzgȃlească pe el, total inutil, calcule – din care să reiasă cȃt e el de deștept, desigur. Hai să-ți zic care-i treaba, șefule. Poate că au trecut mulți ani de cȃnd mama ta te bătea la fund cu mănunchiul de țelină și-ți ardea cȃteva sfinte batoane de salam pe spinare (ar mai fi aici și varianta bătăii cu furtunul de la cadă sau cu gladiolele de plastic de pe vremea comunismului). Poate că ai uitat cȃnd ȋți erau interzise atȃtea lucruri și cȃnd nu aveai dreptul să iei nicio decizie. Acum ești mare șef, tu iei deciziile ȋn firma ta. Acum ai puterea, e rȃndul tău să-i umilești pe ceilalți…și, umilindu-i pe ceilalți, te simți puternic. Dar știi ceva? Nu ești J E incredibil cȃt de nepăsători pot fi unii față de materialele publicitare scumpe ale altor firme, ȋn timp cei ei, din zgȃrcenie, refolosesc foile deja scrise și se gȃndesc de zece ori ȋnainte de a lista o pagină color.    

Cu mulți ani ȋn urmă, cȃnd ȋnvățam istorie la școală, ni se băga ȋn cap ideea de ”mare conducător”, ni se dădeau multe exemple de oameni deosebiți, cu personalități puternice, care-i conduc pe ceilalți. Chiar dacă trimit sute de oameni la moarte drept pedeapsă, nu contează, știau ei de ce fac asta. Erau…oameni cu personalitate. Dar oare tot timpul e așa? Ce văd eu (ȋn unele cazuri, nu vreau să generalizez) e un grup de frustrați cu probleme, nesiguri pe ei, care vor să-i conducă pe alții pentru a repeta povestea care li s-a ȋntȃmplat lor…

Mai 2, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 3 comentarii

Aruncați mapele! La bandă și la sapă!

Să trecem de la munca de teren la munca de teren agricol. Eram ȋntr-o vacanță și ȋmi căutam de lucru…ȋntr-un oraș ȋn care ȋți găsești cu greu și un job de vȃnzătoare de covrigi ȋn stația de autobuz. Ȋntr-un final, mi-am găsit de lucru cu ziua, la prășit 😀 (era un neam de institut de cercetări). Probabil cei cu studii superioare, intelectuali respectabili, au ȋnceput deja să zȃmbească (Nu vă grăbiți! De-abia am ȋnceput.) Dar…adevărat vă spun vouă, prășitul e una dintre activitățile cele mai plăcute de pe suprafața pămȃntului (la propriu). Gȃndiți-vă puțin la avantaje: aer curat, odihnă pentru ochi (nu stai cu fața ȋngălbenită ȋn fața monitorului), schimbi o vorbă cu partenerii de sapă fără să te frece șeful la icre și, cel mai important, capeți condiție fizică. Dacă stau bine și mă gȃndesc, nu știu cȃt admirau colegii mei de sapă firul de iarbă jumătate verde, jumătate ȋngălbenit, care se apleacă sub rafala de vȃnt, sau cerul de un albastru intens de-l simți pȃnă-n vene dar…lucrurile astea existau acolo și nu cred că există ȋn niciun birou. Ȋn plus, nu te bȃrfeau colegii pe la spate că nu dai bine cu sapa sau că vrei să le iei locul ȋn ierarhie, preluȃnd postul de săpător principal vitezist obsesional. Era bine… Cele cȃteva mici inconveniente nu sunt de luat ȋn seamă:

–          nu INTRA ȊN PANICĂ dacă a doua zi, cȃnd vrei să te dai jos din pat, umerii insistă să rămȃnă pe pernă.

–          nu TE SPERIA de senzația aia de pe lateralele burții – da, ăia sunt mușchii intercostali la care ai făcut febră musculară. O să te țină cel puțin o săptamȃnă. Profită de asta și cunoaște-ți mai bine corpul. Da, știu că dor, le poți simți forma cu exactitate.

–          nu e nevoie să tai pȃinea. Rupe-o! Aaa, degetele nu te mai ascultă chiar deloc? Nu vor să stea pe cuțit și nici pe pȃine? Nu-i nimic. Mușcă direct 😀 Sper ca nu obișnuiești să cȃnți la pian. De desenat nici nu poate fi vorba… :)))

După cȃteva zile de prășit, mi s-a oferit ocazia să schimb mediul cu ceva mai ermetic – o fabrică de ȋnghețată. A fost o experiență foarte prețioasă, cam dureroasă la timpul ăla, e drept. Lucram 12 ore pe zi sau pe noapte (ȋn funcție de tură) și aveam jumătate de oră pauză de masă. Ȋn rest, stat ȋn picioare și lucrat la bandă sau la cărat cutii, după caz. Eu le-am experimentat pe amȃndouă 😀 Bineințeles că ȋn toată povestea asta am fost urmată de unu’ cu probleme psihice (toată lumea știa asta ȋn fabrică; săracul, nu era vina lui…). Am precizat și ȋn alt articol, nebunii trag la mine (dacă știe cineva de ce, ȋl/o rog să-mi spună, că ȋncep să mă ȋngrijorez). Individul avea o privire de aveai senzația că se uită foarte intens la tine dar, ȋn același timp, creierii ȋi sunt ȋmprăștiați ȋn mai multe direcții.

Noi, fetele, eram foarte sexy ȋn halatele alea albe, cu pantalonii albi și largi (mie ȋmi erau și scurți) și cu bonete. Probabil o fi avȃnd unii și fantezii cu muncitoare care lucrează ȋn fabrica de ȋnghețată (pun pariu că, dacă ești bărbat și citești asta, te-ai gȃndit acum mai mult sau mai puțin involuntar la asta). Cert este ca individul ăsta avea. Ȋși făcea de lucru pe lȃngă mine, de multe ori ȋl simțeam ȋn spatele meu și, cȃnd mă uitam, chiar era acolo, cu privirea ȋncremenită ȋn ceafa mea (sau ȋn bonetă :)))). Nu-mi place să fac oamenii să sufere… Nu știam cum să scap de el. Am decis că cea mai bună strategie e să nu-l bag ȋn seamă mai mult decȃt pe ceilalți (adică să stau cu nasul ȋn bucățica mea de bandă) și să mă comport natural – adică, ca un robot care ia ȋnghețatele de pe bandă și le pune ȋn cutii. Dar cum rămȃne cu bȃntuitul? Ȋși flutura veșnic halatul pe lȃnga mine și se uita fix. Mă simțeam ca victima dintr-un film cu psihopați și nu-mi plăcea deloc situația…Și cȃteodată se mai nimerea să aibă halatul pătat de…gem roșu de vișine, asta ca scenariul să fie complet.

Păcat că i-am zdrobit sufletul…l-am dezamăgit. Nu eram eu fata care ȋși ȋnchipuia că sunt. M-a surprins o dată intr-o ipostază mai urȃtă și toate visele sale s-au năruit din temelie. Cei dintre voi care au lucrat ȋntr-o fabrică de ȋnghețată știu că acest minunat produs vine ȋn lăzi ȋnghețate, puse una peste alta. Uneori sunt atȃt de hotărȃte să rămȃnă așa, că trebuie supuse la traume serioase pentru a fi despărțite – asta imi amintește de expresia „doi cȃini ciobănești ȋncȃrligați și baciul, care vine cu o căldare de apă rece să-i despartă (mă scuzați…)”. La bandă trebuie să te miști repede, așa că uneori mai recurgi și la violență fizică om contra ladă. Individul ȋn halat alb era lȃngă mine cȃnd am nimerit două astfel de lăzi puternic ȋncȃrligate. Nu vroiau și nu vroiau… Așa că am aplicat o metodă mai vikingă: le-am ridicat de un capăt și le-am dat un pumn, de au zburat toate ȋnghețatele pe bandă. Trebuie să precizez că nu am o forță fizică impresionantă și nici constituția lui Hulk Hogan. Cu atȃt mai mult, individul a fost impresionat și, după expresia lăbărțată de pe fața lui, pot spune că nu pozitiv. Ȋncet-ȋncet căile noastre s-au despărțit…Asta se pare că a fost răscrucea…

Merită de menționat și alte personaje colorate de prin fabrică:

– scorpia cea mare – nu e șefă, dar e nucleul fabricii, un fel de lider informal. Mare amatoare de bȃrfe, cu care se alimentează, stabilă pe picioare și cu o permanentă mișcare de semi-rotație stȃnga-dreapta, vede tot (la ea, cel de-al treilea ochi e ȋn ceafă), aude tot, bȃrfește tot, reinventează viețile celor din fabrică și…cine știe…poate le influențează și destinele…

– pȃinea caldă – un personaj benefic. Mulțumită cu starea ei, avȃnd sentimente bune pentru toată lumea, cu o stare pozitivă mai tot timpul, puțin timidă, poate cam modestă, preocupată mai mult de binele celorlalți decȃt de al ei. Da, există și așa ceva.

– muncitoarea fatală – se crede bomba sexy a fabricii. Frumușică, mediocră, fără prea multe studii dar cu multe aere, fătuca asta e pusă pe agățat masculii spătoși de pe la benzi și mașinării. Ȋntr-o relație de lunga durată, plictisită de actualul partener, e ȋntr-o permanentă căutare, printre rafturile cu lăzi și cartoane.  

– scorpia cea mică – partea sonoră, completare a scorpiei celei mari. Are un signal de-o ȋntrece cu mult pe Tarja Turunen. Acoperă cu vocea ei nu o ȋntreagă orchestră, ci o ȋntreagă fabrică. Femeia asta știe ce vrea de la viață – să țipe. Abia acuma realizez cum de ȋn fabrica aia, ȋn afară de oamenii traumatizați, nu mai era nicio vietate – făcuseră infarct!

– masculul ducător de cutie la bandă – are puține replici, scurte și la obiect. De exemplu, cȃnd e obosit, folosește fraza: „Ma duc acas’ și rup patu’ mai ceva ca pe-o femee!” 😛

– vitrina mobilă – pliiină de argint : cercei mari (eventual ȋncă unul ȋn partea de sus a urechii), brățări, lanțuri cȃt acceptă gȃtul, inele pe 8 din 10 degete. Rămȃne o enigmă pentru mine motivul pentru care venea zilnic cu toate la fabrică. Acolo oricum le dădea jos. Ȋi lua mult timp să le dea jos și mult mai mult timp să le pună ȋnapoi la plecare. Oare cine ȋși inchipuia ea că o vede pe drumul casă-fabrică-casă?

Mai ȋn glumă, mai ȋn serios, sunt multe de ȋnvățat de la fabrică. Am observat că fiecare om trăiește oarecum ȋn lumea lui și tinde să judece totul prin experiența lui, raportȃndu-se mai puțin sau deloc și la ceilalți. Muncitorii din fabrică au un cu totul alt sistem de valori față de oamenii care au avut șansa să facă un liceu și o facultate. Majoritatea sunt chiar fericiți cu stilul de viață pe care ȋl au, sunt mulțumiți că au un salariu care le asigură satisfacerea nevoilor de bază, singurul lor scop ȋn viață este să-și ȋntemeieze o familie. Mă bucur că am avut ocazia să cunosc și genul ăsta de oameni. Vă recomand și vouă: ia mai lăsați mapa și laptop-ul și treceți la muncă serioasă!

Cȃt despre mine, mi-am dat seama că nu munca fizică mă omoară (imi face chiar bine), ci monotonia…

Aprilie 22, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 7 comentarii

Operatorul de capete – proceduri și tehnici

Cred că, după dentiști și reporteri, cei mai urȃți și mai huliți de către societate sunt operatorii de interviuri – omuleții ăia mai mult sau mai puțin zȃmbitori (ȋn funcție de cȃte șuturi ȋn fund și uși ȋn nas au primit ȋn ziua aia) care-ți bat la ușă sau te opresc pe stradă și-ti cer, plini de tupeu și nesimțire, să le răspunzi la cȃteva ȋntrebări (care de cele mai multe ori se dovedesc a fi multe). Adevărul e că, dacă ai lipici la oameni, poți face bani frumoși (frumoși pentru un student ).

Cred că s-ar putea scrie o carte bună pe tema mersului pe teren și completatului de chestionare. Din păcate, timpul e limitat, așa că am să mă rezum la cȃteva.

O fostă colegă de-a mea de facultate, fată respectabilă, foarte muncitoare și serioasă, a avut parte de o bombă tocmai din partea cui te aștepți să fie mai ȋnțelegător și mai răbdător – un moșneag. Ȋn plin hypermarket, moșu a luat-o la rost strigȃnd ȋn gura mare: ”Domnișoară! Tu cu de astea te ocupi?! Chiar așa, agăți oamenii pe stradă, mai ales oameni bătrȃni, ca mine?” Biata fată era ȋn stare de șoc și nu știa ce să zică și cum să potolească privirile bănuitoare ale cunsumatorilor ȋnrăiți care au fost intrerupți din fluxul ”luat de la raft-azvȃrlit ȋn coș”. Dacă stau puțin să analizez situația, moșuletele avea o părere taaare bună despre el, sau cel puțin ȋncerca să se amăgească amintindu-și cum era agățat de femei ȋn tinerețe cȃnd mergea la piață  (o fi fost foarte precoce babele actuale pe vremea aia…ehei…noi, tinereii, nu știm nimic). Dacă tot vorbim de babe, un fost coleg de-al meu avea o baftă enormă la această categorie. Corespundea perfect profilului căutat de doamnele de vȃrsta a treia: ȋn aparență cuminte, timid, respectuos, cu ochi albaștri… Cȃt despre mine, aveam un noroc nebun la bărbați. Nu prea refuzau să răspundă la ȋntrebări, spre deosebire de femei, care luat o atitudine ostilă, ȋși scoteau colții și-și zbȃrleau coama. Ȋmi pare rău că am ajuns la concluzia că tot femeile sunt mai a dracului… Am avut noroc cu bărbații, dar nu am avut prea mult noroc cu animalele. Cum? Să vedeți…

Viața unui operator de interviu nu e deloc ușoară. Pȃnă să ajungă experimentat, are de trecut prin focul bătăliei (al bătăii…la ușa omului), prin trăsnetele privirii mamelor care au chef să-și hrănească plozii, nu să răspundă la niște ȋntrebări idioate legate de bere și prin atacurile animalelor de pază/luptă.

Codul de onoare al operatorului de interviu:

  1. Un operator de interviu nu va lăsa niciodată de ȋnțeles că este operator de interviu. Trebuie să-și ascundă identitatea pȃnă cȃnd primește acceptul din partea intervievatului. Atunci…ȋl lovește prin surprindere cu ȋntrebarea…
  2. Doar un operator de interviu poate ȋnvinge un alt operator de interviu (cȃnd lucrează pe același teren).
  3. Un operator de interviu trebuie să-și cunoască terenul.
  4. Un operator de interviuri trebuie să respecte strategia impusă (nu care cumva să nu respecte pasul de numărare, că e penalizat de autoritatea supremă).
  5. Indiferent de condițiile de mediu, un operator de interviuri trebuie să-și ducă misiunea la bun sfȃrșit, dacă e necesar, cu prețul vieții…de cȃine.

Era vara…Mi se repartizase o comună, undeva, la marginea pămȃntului. Din orașul ȋn care eram, trebuia să iau doi „ia-mă, nene” ca să ajung la destinație. Cȃnd am pus piciorul pe pămȃntul destinat mie, am simțit că mă așteaptă fapte mărețe. Mă simțeam bine, cum mă simt de obicei pe teren neexplorat. Lucram la un sondaj pe țigări și locuitorii comunei au fost mai mult decȃt bucuroși să-mi răspundă. Țigara era la ei un simbol, un fel de Che Guevara.

Păcat ȋnsă că ȋn codul onoarei nu scrie nimic de pericolul reprezentat de animale. Na…ce să zic, ca peste tot, avantaje și dezavantaje – oameni primitori, animale mai puțin primitoare. Dulăii legați ȋn lanț simțeau ei că e un operator prin zonă și-și strepezeau gȃtul hămăind ȋn patru zări, ȋn timp ce eu le tulburam intimitatea curților.

Eram pregătită. Am simțit eu că trebuie să mă uit cu atenție ȋn curtea casei…Și m-am uitat. Cățelul stătea cuminte ȋn lanț și se uita la mine…eu la el…el la mine. Nici măcar nu hămăia. Buuun. Intru, plină de ȋncredere și mă ȋndrept spre ușă. Numai că ei au fost mai deștepti decȃt mine și au avut o strategie mult mai interesantă – au pus cȃinele cuminte ȋn lanț, așa, să dea bine la ochi și pe ăla al dracului l-au pitit după ușă. Nici măcar n-a lătrat; fusese antrenat pentru ”silent killing”. A sărit prin spatele meu și m-a prins cu poftă din spatele genunchiului. I-o fi fost foame mititelului și nu știa cum să ceară. Vroia să mă impresioneze…și a reușit. Simțind o senzație vagă pe care o puteam totuși cataloga drept ”durereeeee!”, m-am ȋntors și am ȋncercat să scutur javra jos de pe piciorul meu. El…nimic, prinsese o ȋmbucătura de picior cu ȋncredere și ținea strȃns. Ȋntr-un final, m-am eliberat de bestie și m-am trezit de partea cealaltă a ușii. Javrei ȋi revenise glăsciorul și ȋncepuse să latre cu un tupeu demn de filmele cu proști. Au ieșit două femei, m-au salutat pline de bunăvoință și m-au ȋntrebat cu ce mă pot ajuta. Eu: ”Bună ziua. Vă rog să aveți amabilitatea de a-mi răspunde la cȃteva ȋntrebări dintr-un chestionar. Pot să intru puțin ȋn curte? Știți…m-a mușcat cȃinele dumneavoastră…” Ele au rămas puțin cu o mimică de peret proaspăt văruit, după cȃteva oscilații au zȃmbit și au zis: ”Glumiți, nu-i așa? Cum să vă muște?” Ȋmi venea să le zic: ”Uite-așa!” Și să le fac o demonstrație, mușcȃnd eu cȃinele J. M-au lăsat să intru, ținȃnd bestia flocoasă sub control. Trebuie să recunosc că era un cȃine frumos, cam isteric, e drept. Ȋn sfȃrșit ȋmi dau seama că senzația de durere din spatele piciorului a depășit un prag semnificativ, așa că mă hotărăsc să ma uit. Din fețele galbene ale femeilor, ȋmi dau seama că nu-i a bună. Mda…era o cantitate semnificativă de sȃnge, se vedea ceva ce presupun că era un tendon și…blugii erau sfȃșiați (fiara dracului! Cum ar fi să-mi fac pantaloni din blana ta?). M-am dat cu spirt, am stat să completez chestionarul, după care am plecat la cabinet, să-mi fac celebra injecție. La plecare, m-am uitat urȃt la javră, sperȃnd să ȋnțeleagă mesajul: ”Ne mai vedem noi…” Mă ȋntreb ce-o fi fost ȋn capul cȃinelui. Măcar să fi prins și el o bucățică de carne mai consistentă, dar așa…nu s-a ales cu nimic.

A doua zi m-am ȋntors la destinație, mai mult ȋntr-un picior, să completez și restul de chestionare. După cum spuneam, viața unui operator de interviuri nu e ușoară…dar e interesantă. A vrut să mă acosteze și un bețiv, dar cum mișcarea lui ȋn spațiu nu era rectilinie, am făcut o eschivă și l-am lăsat să dispară ȋn bălăriile propriei intenții.

Aprilie 19, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , | 4 comentarii

Hypermarket-ul – the final frontier

Cȃte lumi fascinante și noi hălăduim prin ele, aparent fără alt scop decȃt…a consuma. Spun aparent, pentru că neștiute sunt căile…hypermarket-ului. Aparent, un loc creat de zei pentru ca muritorii să ȋși permită orice și să fie asemeni lor, ȋn realitate, spălătorie de creiere.

Hypermarket-ul ȋmi amintește de o navă spațială cu diverse compartimente care ȋți permite să ai un trai decent fără a-ți pune ȋntrebări de genul: Dar oare afară cum e? Aș putea trăi și altfel?
Nu…nu este loc de așa ceva. Aici e paradisul și noi suntem locuitorii lui.

E vineri seara…Frigiderul e aproape gol, doar un baton de salam stingher și vreo trei pȃrjoale uscate mai populează rafturile primitoare. Nu mai am bere!!! Și nici Cola… Trebuie să dau fuga la hypermarket, să-mi cumpăr ce am nevoie, pȃnă nu mor de foame!

Hypermarket-ul e un spațiu foarte bine gȃndit…. Ce rost au decorațiunile de la intrare, iepurii giganți și moșul burtos care apare ȋnainte de fiecare Crăciun? Conștient, ȋi mai luăm ȋn rȃs: ”Ce-i mai apucă pe ăștia să pună mascote la intrare?” Subconștientul nostru s-ar putea să fie ȋnsă de altă părere: ”Ce drăguț din partea lor…Au făcut asta pentru noi, oamenii care venim aici, să ne simțim bine. Parcă aș sta mai mult…” Și așa se și ȋntȃmplă, de obicei stăm mai mult…

Androizii de la casele de marcat sunt programați eficient să execute aceleași operațiuni ȋn flux continuu, ȋn timp ce ȋn interiorul magazinului mișună diverse entități roșii/verzi/etc. care aranjează produsele la raft. Ce crezi, consumatorule? Că sunt puse pe raft ca să-ți fie ție mai ușor să le iei și să le azvȃrli ȋn coș. Și mai crezi că ai nevoie de mare parte din ele ca să supraviețuiești. Ia mai gȃndește-te… Ca să-ti ușurez munca, am să-ți spun eu cȃteva idei pe baza cărora ”creierul cel mare” a construit hyper-spațiul prin care-ți plimbi tu burta plină se salamuri și spinarea acoperită cu o camașă din poliester.

– Produsele mai ieftine sunt pe raftul cel mai de jos. Daa, pentru că tu, nesimțitul care nu vrea să plătească pentru cele scumpe, trebuie să fii pedepsit, trebuie să simți umilința de a te apleca pentru a-ți procura hrana.

– Omuleții mișunători au tot timpul grijă ca rafturile să fie pline. De ce? Ca să-ți fie ție mai ușor să găsești produsele? Nu… Ca să nu-ți vină să le mai pui la loc. Trebuie să cumperi cȃt mai mult!

– Blocuri de produse. Fascinant! Nu-i așa că e frumos să vezi multe produse de același tip la un loc, formȃnd blocuri de culoare? Normal, așa le remarci mai ușor…și le cumperi și mai ușor 😀

– Cazanele iadului – sunt plasate de obicei ȋn zona de țoale și sunt pline de bulendre la reducere. Atȃt de ieftine și atȃt de multe! Imposibil să nu găsești ceva care să-ți placă; dar pentru asta e nevoie să cotrobăi…Și mai primești și coate ȋn stomac de la nevestele disperate care cotrobăie cu tine…Și se mai ȋntȃmplă să tragi de aceeași bluză cu tinerica energică de vizavi de tine.

– Ȋntinde mȃna și ia! Cȃnd ai ajuns la casă, cu coșul plin, obosit de atȃta boldit la rafturi, de atȃta scormonit prin cazanele iadului, parcă ar mai ȋncăpea ceva ȋn coș – răhățișurile de la casă. Sunt atȃt de mici și atȃt de ieftine, că nu contează la buzunar dacă le adaugi la mormanul pe care l-ai adunat ȋn peregrinarea prin magazin. Fix acum, ajuns la casă, ți-ai dat seama că ai nevoie de cauciucuri de rezervă (prezervative), de latex masticabil (gumă, zisă și ciungă) și de bomboane fără zahăr (ca nu cumva să te ȋngrași, că deja ai luat chips-uri, mici și bere).

– E timp… Cȃnd ești ȋntr-un hyper-spațiu, timpul capătă o altă dimensiune…ȋn funcție și de muzica pe care o pune „creierul cel mare”. Tu ești șoricelul de laborator care cumpără pe muzica lui, mai repede sau mai ȋncet.

– Inima hyper-spațiului – dacă vrei ceva de valoare, mișcă-ți fizicul pȃnă ȋn centrul magazinului. Acolo ai să găsești o gloată de băiețași mai mult sau mai puțin sociabili (unii dintre ei schizoizi, pe ăia lasă-i ȋn durerea lor), cu ochelari dreptunghiulari, cu mutre apatice, dar care devin brusc entuziasmați cȃnd le ceri să-ți explice ceva legat de tehnologie, mai ales de calculatoare. Ȋn zona asta e și cea mai mare concentrație pe metru pătrat de bărbați, din tot magazinul.      

 Acum, să revenim la motivele pentru care oamenii merg la cumpărături ȋn hypermarket.

– nevoile fiziologice – și aici nu mă refer doar la mȃncare. Dacă o să fiți ceva mai puțin atenți la rafturi și ceva mai mult atenți la oameni, o să observați o anumită categorie de așchilopat pervers care se ȋmpinge cu coșul ȋn fetele tinere și, cȃnd ele se ȋntorc revoltate spre el, aproape că ȋi curg balele. Mda, bolnavii cu capu și-au mutat locul de patrulare de pe stradă (ȋn special pe lȃnga licee) ȋn magazinele mari. Sunt curioasă cum s-ar comporta o epavă instinctuală ramolită din asta dacă victima pe care și-a ales-o ar trece, brusc, ȋn rolul de agresor 😀

– nevoile sociale. Aici aș putea să spun multe din experiența mea. Cȃnd merg la cumpărături, sunt racolată sistematic de băbuțe care simt nevoia să vorbească și probabil văd pe fruntea mea scris: „Om căruia ȋi plac poveștile legate de comunism și de făcut provizii” O femeie, săraca, povestea cȃte kile de ulei are acasă și care e strategia ei de acțiune ȋn continuare, avȃnd la bază principiul „să fie pentru la iarnă”. Cȃnd am auzit asta, era cȃt pe ce să intru ȋn panică. Dacă știe ea ceva mai mult decȃt știu eu?! Dacă la iarnă o să se ȋnchidă toate magazinele și o să fim lăsați să ne tȃrȃm pe străzi cu stomacele lipite de spate și sa murim ȋntr-un final de foame, cu ochii implorȃnd spre imensele panouri publicitare cu mȃncare? 

– nevoile de stimă socială (ȋn special la femei). E imposibil să nu le remarci, sunt mai pline de marketing decȃt produsele de la raft. Și-au tras pe ele cele mai bune haine, și-au făcut cel mai dramatic machiaj și se plimbă cocoțate pe tocuri, ocolind cu grijă muncitorii soioși, veniți și ei să-și ȋntrețină burta cu o navetă de bere.

– nevoile de auto-realizare – de obicei, gospodinele vin din motivul ăsta. Se simt femei ȋmplinite cȃnd apucă o conservă cu hotarȃre, stau vreo 10 minute și citesc ce scrie pe ea, o pun la loc, iar o iau, iar se uită, se ȋncruntă, o pun la loc din nou, intorc spatele raftului cu produse și pleacă cu nasul pe sus.

Cȃt despre mine, urăsc hypermarket-ul. După ce intru, activez opțiunea „consumatorul turbat”, fac o scanare rapidă a rafturilor, arunc ȋn coș produsele pe știam dinainte că vreau să le cumpăr, ȋnjur melodia de pe fundal, care de multe ori e prea lentă și te ȋndeamnă să hălădui ȋndelung prin fața rafturilor, mă mai izbesc de cȃte-o hipnotizată care a ȋnlemnit ȋn transă fix ȋn mijlocul culoarului, ocolesc cu viteză maximă zȃnele care fac promoție la iaurt (astea vor să-mi mănȃnce timpul mai mult decȃt vor să le mănȃnc eu iaurtul!) și…ajung la casă. Aici lucrurile se cam opresc.

Nu mai sunt singură…Acum, fac parte dintr-un cȃrnat de reprezentanți ai speciei umane care au ȋn comun coșul de cumparături. Totul ȋncepe și se termină cu acest coș. De unde fascinația asta pentru un obiect gol? Mai bine zis, de unde nevoia stringentă de a-l umple? Ȋmi amintesc cum, o dată, era să rămȃn fără el. Mi-l șterpelise un domn ȋn vȃrstă. L-am prins din urmă și, spre surprinderea mea, cȃnd i-am cerut socoteală de ce mi l-a luat (el avea deja unul), mi-a răspuns, foarte relaxat: „Pentru că am de cumpărat multe produse.” Domnul…nu părea prea ȋn formă. La vȃrsta aia nici nu cred că avea o mașină pe care să o conducă. Rămȃne un mister pentru mine pentru cine ar fi cumpărat el două coșuri mari cu produse și, mai ales, cum le-ar fi transportat.

Aprilie 17, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 6 comentarii

Mall – țara tuturor comportamentelor

Ȋnainte să mă angajez unde lucrez ȋn prezent, am lucrat pentru o scurtă perioadă de timp ȋntr-un Mall, ca vȃnzătoare de țoale tinerilor cu bani…și tinerilor fără bani, dar care rabdă de foame pentru a-și cumpăra o haină pe care să scrie…un nume de firmă. Că na…haina-i dă omului statutul ȋn societate și, ca să ai statut, ȋți trebuie haină de Mall.

La locul de muncă…fiecare cu treaba lui. Am observat că majoritatea vȃnzătorilor au ca scop suprem să se simtă bine, să se bucure de muzică, de priveliștea țoalelor ȋnșirate ȋn fel și chip ȋn spațiul cu o ușoară tentă cosmico-mortuară și să le bage pe gȃt cumpărătorilor cȃt mai multe haine care le stau bine.

Fiind destul de frustrată de situație, am căutat și o parte bună ȋn meseria de vȃnzător de Mall…și am găsit-o. Aur curat! Cum de unii nu profită de asta? Ȋn fiecare zi ȋți intră ȋn magazin zeci de oameni diferiți; să nu profiți de ocazia asta și să-i observi? Hehe…și ȋncă ce oameni…

Am să dau cȃteva exemple de personaje care mi s-au părut cu totul deosebite 😀

Răzbunătorul blindat

Blindat…cu aur și diamante (sau ce plăsticărăi or mai fi alea). Ȋl recunoști după aerul sigur pe el (și sigur și pe ceilalți) cu care face primul pas ȋn magazin. Al doilea pas ȋl face cam șui, pentru că era cȃt pe ce s-o ia ȋnspre raionul de femei, atras de bombele coloristice și scȃnteile scoase de strasuri. E readus pe linia de tȃrȃre (că na, mai greu cu deplasarea, de la atȃta aur) de o vȃnzătoare amabilă cu un surȃs binevoitor ȋn spatele căruia se ascunde un rȃs isteric. Individul, evident nemulțumit, scȃrbit chiar de materialele dure ȋn culori ale pămȃntului de la blugii bărbătești, ȋndrăznește să ne ȋncȃnte cu coloana vocală: ”Caut ceva strălucitor.” Uneori, mai cară după el și o fătucă, extensie a personalității sale. Dușmanii…cred că deja au murit de ciudă.

Diva și telefonul

Unele tipe binevoiesc să intre ȋn magazine doar ca să vorbească la telefon. Cȃnd le vezi, ai senzația că sunt urmărite de o gloată de huligani ȋnarmați cu sape și ciomege și ele ȋncearcă, mititelele, să dea un telefon și să cheme trupele speciale, ascunzȃndu-și ȋn același timp chipul timorat sub o pereche de ochelari de soare cȃt jumătate de față. E clar că sunt urmărite! Intră ȋn magazin aproape alergȃnd, ținȃnd telefonul lipit strȃns de ureche. Sub nicio formă nu-ți permit să te apropii de ele. Ignoră orice intenție a ta de a intra ȋn vorbă cu ele, făcȃnd niște eschive meseriașe printre maldărele de țoale. După care…ies din magazin. Se pare că brigada a ajuns și le așteaptă la ieșire.

Fotomodelul deranjat

O frumusețe: ȋnaltă, slabă, cu părul ȋn general blond, lung, prins ȋn coadă și cu volum ȋn vȃrful capului, cu un temperament clar flegmatic; figura ei exprimă probleme cu stomacul – o profundă greață i se revarsă de pe chipul pictat pentru război (adică pentru agățat bărbați). E plină de grație – membrele arahnidice răsfoiesc lent, cu două falange, hainele fluturȃnde. Ȋn final, i se face și mai greață de la stomac și părăsește magazinul, probabil, pentru un punct sanitar…

Cocoana isterică și indecisă avȃnd ca atașament bărbatul resemnat

Pe asta am avut eu ghinionul să o nimeresc cel mai des. De obicei, ȋși tȃrăște bărbatul albit ȋnainte de vreme, introvertit ca adaptare la exploziile ei de personalitate, pentru a cumpăra o bluziță pentru fetița lor, care de multe ori se dovedește a avea posteriorul cam mare (o fi ăsta un efect al personalității mamei? Merită de studiat…), pentru că nicio afurisită de cămașă n-o ȋncape, după spusele ei. Oameni buni, ȋnțelegeți, sunt două mari greșeli pe care le fac persoanele cu surplus de kilograme: hainele strȃmte și hainele largi. Credeți-mă pe cuvȃnt, hainele strȃmte iau forma corpului și scot ȋn evidență șuncile (scuzați-mi exprimarea cam dură), iar hainele largi dau iluzia de volum și mai mare al corpului. Ideale sunt hainele cu un grad de lejeritate, pe bune. Să revenim. Cucoanele de acest tip, ȋntorc pe toate părțile tot felul de bluze, unele mai pun și vȃnzătoarele să le probeze, după care se uită acid la bărbatul-atașament care ȋntre timp s-a postat undeva, mai retras și-l ȋntreabă: ”Tu ce zici? Oare o să-i vină?” El: ”Da, dragă. E foarte frumoasă, sigur ȋi vine.” Ea – ȋntoarce bluza pe toate părțile, mormăie, după care: ”Nu, nu, nu…eu o cunosc. Sigur nu-i vine. Ea e mai lată ȋn șolduri, ȋi trebuie ceva mai larg. Tu ce zici?” El (ȋncepȃnd să devină iritat): ”Hai s-o luăm, e foarte frumoasă și sigur ȋi vine.” Ea: ”Nu, nu, nu…și dacă nu-i vine?” Imaginați-vă scena asta tot repetȃndu-se, cam 15-20 de minute și la sfȃrșit nici n-o cumpără. Și totul ȋnsoțit de gesturi teatrale și ton ridicat. Sfatul meu, ca de la om la om: cucoană, du-te la un psiholog, că de asta există psihologi, ca să aibă, săracii, o răbdare nesfȃrșit de mare și să ajute oamenii ca tine.

Consumatorul turbat

Nici n-ai timp să-l vezi. Intră ca o tornadă și dispare ca un portofel plin cu bani ȋn Gara de Nord.

Femeia-Dali

E incredibilă…Mi-e greu să definesc această categorie a frumosului/urȃtului, că nici nu știu cum să-i zic. Cȃnd și-a ȋntors față către mine, m-am pietrificat brusc. Pictura ȋncă umedă de pe fața ei ȋmi provoca ȋn minte tot felul de asocieri și iluzii vizuale, numai ideea de femeie nu. Am avut noroc că nu s-a apropiat de mine, că ȋn mod sigur rămȃneam traumatizată pe viață și-i mai puneam și pe prietenii mei la treabă să-mi aducă portocale cȃt timp sunt internată la nebuni.

Adolescenții virginei

Știți cum e: cȃnd e momentul, e momentul, trebuie să-l prinzi. Au venit niște tinerei de vreo 16 ani la mine și mi-au cerut prezervative, au ȋntrebat dacă se vȃnd ȋn magazin. Ȋmi erau atȃt de simpatici și păreau atȃt de neprihăniți, ȋncȃt mi s-a rupt sufletul că n-am avut să le dau… Săracii…or fi prins și ei o ocazie acolo, ȋn Mall. Probabil li se păruse baia ȋncăpătoare și confortabilă. Și eu am fost bariera din calea visului lor… L

Femeia-șarpe

Ȋi vezi adevărata esență cȃnd ȋși leapădă pielea, adică geaca. Am văzut o femeie de genul ăsta, care părea absolut banală, cu o geacă stil Baba Dochia, dar cȃnd a ieșit din cabina de probă au ieșit la iveală niște mȃndrețe de silicoane și un tatuaj foarte bine realizat.

O altă varietate a femeii-șarpe e și stripteusa deghizată ȋn mămică. N-ai zice la prima vedere, dar cȃnd o vezi ȋn rochie scurtă…se schimbă totul.

Omu-pachet

E un pachet de pachete de mușchi. Ȋn general e la vȃnătoare de tricouri mulate, așa că oferă-i cȃt mai multe și pune-i la dispoziție o oglindă maaaare, cȃt pentru toți mușchii 😀

Spionul descoperit

La prima vedere, pare un om antisocial. Ai senzația că orice gest de-al tău, indiferent ce exprimă, are un puternic efect anxios asupra lui. Lasă-l…Mai bine prefă-te că nici nu-l observi. E un spion și, dacă simte că l-ai descoperit, intră ȋn panică, din cauză că nu a fost antrenat suficient.

Dacă mă gȃndesc bine, mai sunt și alții. Cred că am să revin la subiectul ăsta și altă dată.

Aprilie 12, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , | 2 comentarii

Angajez Peşte

Aşa ar trebui să sune unele anunţuri de angajare. De ce să ne mai ascundem după…solzi/coarne/coadă etc. ? Deşi nu am întâlnit niciun anunţ de angajare în care să fie precizată o anumită zodie ca avantaj la angajare, uneori se mai întâmplă să se ţină cont de asta. Am păţit o dată să merg la interviu la o firmă foarte cunoscută din Bucureşti şi să fiu întrebată în ce zodie sunt, după care (aici vine partea frumoasă) tipa să comenteze în legătură cu zodia mea. Am avut noroc ; mama natură în colaborare directă cu destinul m-a înzestrat cu o zodie foarte căutată de angajatori J dar…să fie ăsta un motiv de angajare ? Nu am crezut până nu am văzut un caz real. O prietenă de-a mea lucra ca vânzătoare într-un magazin de pantofi şi genţi de lux. Era o perioadă când se făceau angajări…adică înainte de criză. Mi-a povestit, cu o mimică 50% veselă, 50% dezamăgită, cum făcea angajările şefa ei: după zodie! Era ceva de genul: mda….avem în magazin fete din zodiile x, y, z, trebuie să aleg fete în zodii care se înţeleg cu cele pe care le am deja….Da, ştiu că fata asta care a venit azi pare foarte capabilă şi are şi experienţă, dar e berbec, deci nu se înţelege cu voi, restul. Aş prefera o fată în zodia gemeni.

Sună cam ciudat, nu-i aşa? Ce-ar fi dacă, în urma unui anunţ de angajare pentru postul de manager, s-ar prezenta la interviu vreo câţiva omuleţi şi, dintre toţi, l-ai alege pe cel mai jerpelit şi picat din lună, pe motiv că e în…”zodia corespunzătoare”? Nu ştiu cu exactitate ce s-ar întâmpla, dar nici nu vă recomand să încercaţi.

Dragi angajatori, vă sfătuiesc ca, dacă tot o faceţi, să o faceţi cu cap! Şi aşa în perioada asta mulţi oameni nu au locuri de muncă… Priviţi partea bună – aveţi de unde alege! Angajaţi şi voi un astrolog….unu mic pentru început şi oferiţi-i posibilitatea de promovare în postul de mare astrolog sau astrolog suprem al companiei. O să vă fie profund recunoscător şi o să vă facă drept mulţumire şi nişte previziuni gratuite despre cum tinde firma voastră să se ducă la fund târând după ea, în neant, toate zodiile…

Şi dacă firma merge în jos (totuşi se mişcă), e mult mai simplu şi mai lipsit de cifre să dai vina pe astre şi pe incompatibilităţile dintre angajaţi. Aveţi grijă să fie şi clienţii compatibili cu firma, că dacă nu…îi daţi de lucru astrologului şi, vorba aia, vrea şi el să-şi intre în ritm ca ceilalţi angajaţi şi să stea cu fetele la o ţigărică, la o cafeluţă…

Până vă angajaţi astrolog, vă fac eu nişte recomandări, gratuit. Am făcut un mic rezumat la fiecare zodie, să ştiţi ce-i poate pielea încă de când ajunge CV-ul lui pe masa voastră…Şi când vine la interviu, cu un sacou scorţos pe el şi cu o mimică de om muncitor, să puteţi zâmbi şi să vă spuneţi în gând: Hm…crede ăsta că mă păcăleşte pe mine? De fapt e un escroc, un prefăcut şi un hoţ obsedat de bani! Aşa scrie la zodia lui! Am găsit pe google 😀

Berbec

Zodie de foc, uneori le mai arde vreo două şi celor din jur. I se potrivesc de minune meseriile de incendiator de spitale de nebuni şi spărgător de capete. Îşi doreşte un mediu cât mai competitiv, aşa că este recomandat ca, dacă aveţi vreun angajat berbec, să organizaţi periodic păruieli în cadrul companiei şi, neapărat, să-i amenajaţi special un loc de dat cu capu’.

Ar mai putea fi şi bouncer de success la cluburile unde se spală bani sau, în cazul celor fără studii, molestator de covoare.

Taur

Complexat de originea lui bovină, caută în permanenţă compania oamenilor. Îi place stabilitatea, deoarece crede că, dacă va sta suficient de mult în compania oamenilor, va deveni unul dintre ei. Îşi doreşte o carieră solidă, de aceea preferă să lucreze în construcţii (de exemplu zidirea de vii a angajaţilor în sediu). La nevoie, mai poate lucra şi ca spărgător de păpuşi gonflabile, aruncător de cuţite în pekinezii pensionarilor sau gropar în cimitirul de soldaţi de teracotă.

Îl atrag banii şi bunurile de lux (de fapt, se creează un câmp de atracţie reciprocă şi ei zboară până se ciocnesc undeva la mijlocul drumului). Condiţie obligatorie pentru buna funcţionare a unui taur este să aibă o peluză proprie (pentru a depozita pe ea banii şi bunurile de lux atrase).

Gemeni

Dublu impact. Ai senzaţia că ai angajat doi deodată însă…niciodată nu ştii cu care dintre ei ai de-a face. Gemenii se descurcă excelent în domeniile care presupun relaţii cu publicul – orice fel de relaţii! Câteva mai deosebite ar fi: psihopat – asistentă medicală; student la Politehnică – studentă la ASE; hingher – călugăr budist.

Poate avea performanţe deosebite şi ca jefuitor de morminte sau agent comercial dublu, care ziua vinde plante carnivore minorilor la magazinul de pe colţ şi noaptea distribuie droguri profesorilor de la facultăţile de ştiinţe exacte.

Îi place vrăjeala, aşa că biroul lui trebuie neapărat dotat cu un glob de cristal şi nişte păpuşele voodoo cu chipul fiecărui angajat din firmă.

Rac

Cu un instinct matern mult mai dezvoltat decât la celelalte zodii, racii lucrează de minune ca hoţi de copii, traficanţi de carne vie (nu contează ce fel de carne, numai să fie tânără) şi comercianţi de organe. Mulţi raci îşi găsesc un job în resurse umane (gestionează cu grijă cămara firmei cu angajaţi tranşaţi şi puşi la păstrare în borcane cu formol). Li se mai potriveşte jobul de actor – joacă întotdeauna rolul victimei – şi bocitor profesionist (în special la nunţi).

Leu

AoLEU! Ce-ţi veni să-l angajezi? Dacă totuşi ai riscat, trebuie neapărat să-i oferi un tron undeva, în vârful firmei (eventual pe acoperiş; şi mai dă-i şi o puşcă cu lunetă, să aibă control asupra întregului oraş dacă tot a ajuns acolo). Dacă eşti suficient de diplomat cu el, s-ar putea să reuşeşti să-l convingi să se trateze. Primul pas este să-şi ia zilnic orgoliul cu orgoliometrul (ca la tensiune…). Se descurcă foarte bine în posturi ca: extictor de specii pe cale de dispariţie, donator de coamă la saloanele de cartier, rege peste ciupercile otrăvitoare din spatele blocului.

Avertisment: îşi devorează colegii.

Fecioară

Fiinţa perfectă pentru jobul de cârcotaş! Având şi sânge rece, ar mai putea lucra pe post de reptilă în muzee de specialitate. Este atât de atentă la detalii, încât observă globula roşie de sub unghia măcelarului, botoxul din buzuka pitzipoancei întreţinute care arată mai bine decât ea, prezervativul care saltă vesel în buzunarul de la spate al tipului care vrea sa-i…schimbe zodia.

Alte joburi potrivite: găsitor de nod în papură, construitor de sfere perfecte cu mâna goală, eutanasiator de omizi, asasin psihic de alexitimici, executor de coafuri afro la pisici persane.

Balanţă

Balanţele sunt, în primul rand, buni diplomaţi şi negociatori. Stilul de negociere depinde  de care taler al balanţei îi prinzi (în totdeauna e eficient!): ori vorbeşte cu răpitorul şi îl impresionează până la lacrimi, după care ies toţi 3 la o bere (balanţa, victima şi răpitorul), ori, mai simplu şi mai ieftin, aplică metoda chinezească: un glonte în capul răpitorului.

Ar mai putea lucra şi ca: avocat al călăului, sclav sexual, loc de dat cu capu’ (pentru berbeci).

Balanţele sunt nişte angajaţi foarte adaptabili: unde-i pui, acolo stau, eventual pe capul colegilor, încercând să aplaneze conflictele stârnite de lei în companie. Şi reuşesc: încasează ei toţi pumnii, iar restul angajaţilor se calmează şi se duc în trebuşoara lor.

Scorpion
Îi place în permanenţă ca la locul de muncă să-i stimuleze pe ceilalţi şi să fie stimulat. Deci…este obligatoriu să aibă în dotare un aparat de şocuri electrice, eventual şi un spray paralizant (ca să-l folosească atunci când se satură să-şi vadă colegii ţopăind de la şocurile electrice).

I se potrivesc de minune meseriile de: călău la negru, cioplitor de cranii, sabotor de nave extraterestre, violator part-time, hipnotizator de foci.

O dată ajuns în funcţie de conducere, se transformă în inchizitor din umbră al angajaţilor; e atât de priceput, încât îi determină să se devoreze între ei (fără să-şi murdărească…acul).

Săgetător
Un înnăscut extrerminator de şobolani (deci poate fi folosit pe post de pisică). Nici nu ştii când te poate lovi cu săgeţile din dotare. Îi place să călătorească…în special de la un birou la altul, înţepând încoace şi-ncolo. Au putere de convingere, de aceea poţi să le oferi fără probleme un post în vânzări; vor pune cuţitul la gâtul clientului, până va semna. Le place să vândă, în special “Ghidul Sinucigaşului” studenţilor cu personalitate borderline, aruncătoare de flăcări piromanilor, droguri alcoolicilor (să incerce şi ei ceva mai strong). Plin de energie şi foarte sigur pe el, este indispensabil în orice companie – poate fi folosit pe post de Red Bull pentru ceilalţi angajaţi.

Unii săgetători mai pot fi găsiţi şi în joburi ca: spintecător de peşti, jumulitor de veveriţe, aruncător cu capul în jos de la etajul 13, donator de organe (adică motociclist).

Capricorn

O zodie foarte căutată de angajatori…un bou de povară, dispus să care în spate problemele companiei şi să stea peste program, din devotament faţă de firmă. Singura zodie mutant – jumătate bou, jumătate peşte. Adică poţi să dai cu el de pământ sau să-l arunci în apă, dă din coadă sau din copite şi iese el la suprafaţă…Fiind organizat şi disciplinat, îl poţi pune pe posturi ca: programator ochelarist având ca amantă laptopul, zidar necalificat într-o comună obosită, preot asupritor, poliţist Texan într-un colectiv de bovine (a se vedea Taur), contabil de suflete în iad.

Recomandare: Ştiind că tinde să lucreze fără oprire, mai lipiţi-i pe birou, calculator etc. bileţele cu Stop!, Pauză!, Marş la o cafea!, Fuga la baie (şi un prezervativ ataşat)!

Vărsător

Original şi rebel, dacă vreţi să-l angajaţi trebuie să-l racolaţi din fruntea unei bande de vandali sau din mijlocul unei răscoale în plină desfăşurare. Să nu vă miraţi când o să-şi verse nervii pe voi; nu degeaba e…vărsător. La servici, poate fi un excelent factor stresor la interviurile de angajare, de exemplu, sau atunci când vrei să testezi rezistenţa angajaţilor actuali la stress. Are o latură artistică dezvoltată, dar nu mai dezvoltată decât tendinţa de a o exprima. E bun pe post de generator de idei. Nu e deloc pretenţios…Îl pui într-un colţ de birou (ca un fel de mascotă a firmei) şi îl laşi să debiteze. Când vrei să-l opreşti, îi dai o ciocolăţică (adică îl pui la încărcat).

L-ai mai putea angaja pe post de: dresor de babuini, Pepsi, călător în alte dimensiuni, zgrepţenător de mesaje extraterestre pe scoarţa copacilor.

Peşti

Plutitori…preferabil nu cu burta în sus; artistici, visători, numai buni de vrăjit şi relaxat proaspetele angajate. Asta ar fi o zodie recomandată pentru postul de astrolog de care vorbeam mai sus. Alte joburi potrivite ar fi: bibliotecar la o facultate de actriţe porno, tranchilizant (mai are şi darul de a adormi colegii de muncă…), guru, medic de extratereştri, norişor plutitor pentru transportat seringi, conservă, muză.

Peştişorii au o fire acvatico-aeriano-bacchică. Nu doar că îşi relaxează colegii, îi mai şi îmbată şi-i zăpăceşte până obţine toate informaţiile de la ei (fie că are sau nu nevoie de ele). E bun de avut în firmă – îl mai poţi trimite în spionaj la concurenţă. E atât de discret, încât ăia s-ar putea nici să nu observe că e acolo, chiar dacă l-au angajat de 3 luni.

Sper că v-au fost de folos descrierile pe care le-am pus gratuit la dispoziţia voastră. Dacă vă hotărâţi să angajaţi astrolog, anunţaţi-mă şi pe mine… 😀

Martie 19, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 10 comentarii

Interviu à la grec

Cum era să uit de unul dintre cei mai grozavi bărbaţi pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc…un grecotei? S-a întâmplat…simplu. Îmi căutam de lucru. O prietenă de-a mea, ca să mă ajute, mi-a zis de un post pe care-l ştia liber şi bine plătit (1.800 RON în urma cu aproximativ un an) – asistent manager. O întreb de unde ştie şi-mi zice că de la o cunoştinţă de-a ei care lucrează acolo şi îi e bine. Cică patronul e grec. “E un tip deştept şi fooooooarte frumos”, zice ea. Hm…Cum nu aveam altă ofertă pe listă, am decis să-ncerc. Îi trimit un CV şi imediat mă sună grecuşorul. Vorbea destul de bine româna, totuşi a preferat să vorbim în engleză. Buuun. Stabilim ora şi locul interviului, mă deplasez la “sediu”. Sediul era un apartament fără nicio siglă pe uşă. Pur şi simplu un apartament care din exterior părea de locuit şi în interior avea amenajate mici birouri în camere. Era sâmbătă şi a doua zi aveam examen. Mi s-a parut cam ciudat să mă cheme sâmbăta. Pe vremea aia visam la locuri de muncă utopice, unde sâmbăta e liberă şi programul e de 8 ore/zi, 5 zile/săptămână.

Intru…În apartament, doar eu cu el. Mă îmbrăcasem sobru, ca pentru interviu: sacou negru, cămaşă, pantaloni la dungă, atitudine serioasă de om care vrea cu orice preţ să muncească şi să-şi dedice viaţa (inclusive cea personală, care urmează să fie sacrificată pe altarul biroului, în faţa sfântului calculator) valorilor companiei. Tipu’….cum să zic…era genul “păpuşel” – nu foarte înalt (în orice caz, mai mic decât mine J), brunet, ochi negri (dar nu profunzi, mai degrabă jucăuşi), corp frumos dar cu tendinţe spre sedentarism, plin de energie şi de zâmbet. Un fel de om de afaceri mai relaxat, care vrea totuşi să se bucure şi de celelalte plăceri ale vieţii, în afară de bolditul în ecranul iradiant al calculatorului.

Ne aşezăm la un birou şi începe distracţia. Cu CV-ul meu în faţă, mă întreabă câte ceva despre mine, după care începe să-mi prezinte strategia pe termen scurt şi pe termen lung a firmei. La început, am vorbit în engleză, ca să-i fie uşor bietului om, care şi aşa plănuia să piardă atâtea ore cu mine. De la un timp, am dat-o pe franceză, ca să-i fie şi mai uşor (deşi văzuse că-mi era destul de greu; nu mai vorbisem franceză de 5 ani). Partea mai frumoasă a fost că le alterna: vorbea când în engleză, când în franceză. Mă gândeam: “Aha…deci vrei să-mi transmiţi în mod subtil că ai ceva tendinţe sadice. Îţi place să chinui şi să zăpăceşti potenţialii angajaţi la interviu. Ce ar trebui să fac? Să manifest tendinţe masochiste? Neeeee…!”

Grecu’ era plin de energie pe care avea tendinţa s-o arunce în mai multe direcţii în acelaşi timp. Trecea de la una la alta şi, printre picături, mă punea să-i mai zic şi câte ceva despre mine. Mi-a zis de mai multe ori ca-i place CV-ul meu. Cred… Deci aşa se zice acuma. Aviz bărbaţilor: când vreti să agăţaţi o tipă, ca s-o daţi pe spate, spuneţi-i: “Vai, ce-mi place CV-ul tău! Îţi vreau abilităţile! Vreau să le pui în slujba mea, doar în slujba mea, pe toate!!!” Să revenim. Individului îi convenea. Hehe…vroia să-i fac şi planuri de marketing, să menţin clienţii vechi, să câştig noi clienţi, să fac şi muncă de teren, să fac şi poze la produse pe care să le prelucrez şi să le postez pe site-urile firmuliţei etc. (erau mult mai multe). Şi să fac şi călătorii cu el în străinătate :))))). Programul era de 10-12 ore pe zi, inclusiv în week-end. Îmi venea să-l întreb: “Mâncare nu vrei să-ţi fac? Hai te rog…Că la câte am de făcut, îmi mai rămân vreo 10 minute în care aş putea să-ţi fac o omletă…” Ăsta ori era sadic, ori obsesional. Dar prost nu era, în mod sigur; îi plăcea să manipuleze oamenii, inclusiv să-i streseze şi să-i agaseze cu mai multe întrebări deodată, pentru a deveni mai vulnerabili.

Trecuse deja o oră jumate şi eu nu ştiam cum să fac să scurtez interviul. În plus, nu mă simţeam deloc confortabil… Ce să-i faci, bre? Oricât de mult ai vorbi despre planurile tale profesionale şi profesioniste (ai vrea tu…), intenţiile se simt. Feromonii fac bulbuci prin aer. Da’ lasă, că te pun eu la respect…Ce? Crezi că vii în ţara altuia şi îţi faci de cap ca pe tarlaua fără iarbă a lu’ tat’tu din Grecia?

Şi uite că veni şi vorba de salariu…..Era glumeţ rău tipu’. Chiar m-a binedispus. I-am cerut 2.000 RON pentru tona de muncă pe care mi-o cerea. A făcut o faţă mirată, ochişorii ăia ca mura au devenit rotunzi ca nişte ochi de pisică persană şi a zis că nu-i vine să creadă, că e prea mult. Eu i-am explicat de ce îi cer atâta. Era vorba de multă muncă, de abilităţi din domenii diferite pe care e cam greu să le găseşti la o singură persoană (după cum chiar el a zis, cu guriţa lui, în franceză) şi de…sclavagism la urma urmei, pentru că urma să-mi petrec cam toată viaţa la firmă. Zice: “You are tooooo expensive!!!” No shit? Deci aşa priveşti tu oamenii? Crezi că poţi să-i cumperi? Ca să vezi…

Lăsând la o parte negocierea cruntă care a durat încă vreo oră (eu eram calmă şi aşteptam să se termine), în final el nu putea să-mi ofere decât 1.000 RON pe lună în primele 3 luni, după care salariul putea urca, în funcţie de performanţe, până la MAXIM 1.700 RON, salariu care se va menţine aşa cel puţin un an. Şi primele 3 luni trebuia să lucrez fără carte de muncă. Poate că sunt eu tânără, dar proastă nu sunt… Printre întâmplările din folclorul firmei intrau şi concedieri ale angajatelor (toate având maxim 20 de ani), pentru că nu erau serioase, erau copilăroase. Dar ce vrei, nene, la 18-20 de ani? Oameni de ştiinţă bărboşi care să descopere noi teoreme? În plus, cum se face că în firma ta sunt doar copiliţe din astea?

Mi-am pierdut calmul când a venit vorba de viaţa personală. M-a întrebat printre altele şi dacă sunt măritată (a se vedea primul articol pe care l-am postat pe blog!!!). La începutul interviului îi spusesem că stau în chirie şi că plătesc 350 EUR. Nu i-am precizat că stau cu cineva, nici că stau singură (asta ca să-i demonstrez că salariul pe care mi-l dă el nu ajunge nici măcar să plătesc o chirie). Ei…la un moment dat m-a întrebat explicit dacă mai stau cu cineva. I-am zis că da… Atunci a fost un moment frumos, de revoltă exploviză. “Cuuum? Dar de ce m-ai minţit la începutul interviului? De ce nu mi-ai spus adevărul?!!!!!!!!” Hoo, prrr, mai încet, calmează-te, că nu te-am minţit, te-am lăsat doar în ceaţă şi dacă te minţeam, ce-mi făceai? Ai vreun drept asupra mea? Deja se întrevăd oareşce probleme la mansardă: posesivitate extracerbată, paranoia şi altele…

S-a oferit insistent (mult prea insistent) sa-mi gasească el cazare, în zona Victoriei, cu 200 EURO. Era să cad pe spate de râs. Cu totul intâmplător, eram foarte la curent cu ofertele de cazare şi cea mai ieftină şi mai jegoasă garsonieră în zona Victoriei era 550 EURO/lună. Cele mai bune erau 700-800 EURO. I-am spus şi a devenit foarte revoltat (ca să nu zic agresiv…). Ca argument la suma pe care i-am cerut-o eu ca salariu, mi-a arătat CV-urile altor fete, luate de pe net, care cereau 1.000-1.200 RON pe lună. Mda, cred, dar alea erau studente şi nu aveau deloc experienţă în muncă. Eu terminasem facultatea, făceam master, aveam experienţă, training-uri, participări la conferinţe…etc etc. Foarte sigur pe el, a încercat să mă convingă că el e foarte la curent cu salariile din România şi că salariul de 1.000 RON este suficient de mare. Serios, dragule? Atunci de ce nu chemi una dintre studentele alea pe care le ai atât de frumos tencuite pe birou şi la care nu le respecţi deloc intimitatea?

Am omis să spun că, în timp ce-şi prezenta cu atâta pasiune strategia firmei, a tot repetat “Ştii, eu nu sunt o persoană impulsivă, mie îmi place să acţionez încet şi sigur, nu-mi place să mă reped şi să iau decizii pripite.” Interesant, omule neimpulsiv, ce să zic… Păcat că limbajul verbal, paraverbal şi nonverbal nu te ajută deloc să demonstrezi asta…

Văzându-l atât de pornit şi atât de sigur pe el că nu mă lasă să plec până nu accept oferta lui de sclavagism (combinat din câte am dedus şi cu prostituţie), i-am zis foarte calm că-i mulţumesc şi că trebuie să plec, urmând să mă gândesc, să analizez oferta şi să-i dau în ziua următoare un răspuns.

S-a cam enervat şi a avut o tentativă jalnică de manipulare; m-a întrebat de ce nu iau o decizie acum. Ce? Sunt nehotărâtă?! El are nevoie de oameni hotărâţi în firmă! Foarte calm şi cu un zâmbet diabolic, i-am răspuns: “Ştii, eu nu sunt o persoană impulsivă, nu-mi place să iau decizii pripite.” A înţeles mesajul şi eu am simţit o satisfacţie enormă (poate că eu sunt sadicul, nu el) când am văzut toate trăsăturile feţei lui unite pentru a exprima aceleaşi sentimente: durerea şi dezarmarea. Nu avea ce face, am folosit exact cuvintele lui. A zis doar: “I understand…..” Vreo 10 minute m-am ciorovăit cu el, că vroia să mă ducă acasă cu maşina (interviul durase vreo 3 ore şi pe dragul de el îl mustra conştiinţa că-mi păpase atât de mult din timp). Până la urmă m-am uitat de sus la el şi am pus capăt discuţiei, că devenise agasant. I-am zis că am să-l sun a doua zi.

A doua zi l-am sunat şi am zis că-i mulţumesc, dar  nu pot accepta oferta lui. A insistat să vin la sediu să discutăm, că a consumat atâta timp cu mine (problema ta, fraiere….şi eu am pierdut suficient timp cu “jocurile” tale nereuşite) şi ar fi o lipsă de respect să-i dau răspunsul atât de impersonal, prin telefon. M-a întrebat de ce nu vreau. Dacă e vorba de salariu, se rezolvă, o să-mi dea mai mult. O sa-mi scurteze şi programul. Nu serios?! Aşa brusc te-ai răzgândit? Dacă îmi faci şi de mâncare…mă mai gândesc… :))))))  M-a întrebat care-i problema. Nu am încredere în el?! Cum aşa?! etc etc… Mă simţeam ca într-o telenovelă în care personajul principal feminin bocitor e de fapt un mascul cu un stol de păsărele pe creier. Mă întrebam cine-l suportă pe ăsta…

La scurt timp m-am angajat la altă firmă de la care am plecat după patru luni (din motive pe care prefer să le ţin pentru mine…). Grecu’ nu m-a uitat…Probabil era şi clarvăzător sau…poate că între noi se stabilize o legătura puternică în timpul interviului şi continua să mă viseze. Spun asta pentru că, exact în prima zi de stat acasă (după ce am plecat de la firma respectivă), m-a sunat şi m-a întrebat ce mai fac, dacă lucrez şi dacă n-aş vrea să lucrez pentru el. I-am zis că da, sunt angajată la o firmă şi în momentul ăsta sunt la servici, de aceea nu pot vorbi prea mult. Răspunsul lui a fost: “Eşti la servici? Hm…ciudat…”

După ce am închis, primesc un mesaj de la el: “I have interesting things for u now” Da? Chiar? Şi în ziua de azi mă întreb ce-o fi avut el atunci aşa de interesant pentru mine? Bocanci cu degete? Broscuţe murate in pahare Berzelius? Desfăcătoare de conserve din dinţi de crocodil? Unghii false din spinare de caradaşcă? Şi lista ar putea continua…

Feriţi-vă de greci, chiar şi atunci când fac daruri…!

Martie 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 2 comentarii