Întâmplări de la angajare

Just another WordPress.com weblog

Arhetipul marii gazde

Un blestem chinezesc sună cam aşa: “Să trăieşti vremuri interesante!” Nu mi se pare chiar blestem… 🙂

Ar fi interesant de construit profilul individului care primeşte persoane în gazdă. Cred că ar rezulta mai multe variante semnificative:

–         bătrâna pensionară răbdătoare de foame, care primeşte în gazdă o fată, preferabil studentă, liniştită şi…curată 😀 Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenta neajutorare a bătrânii, în spatele figurii venerabile se ascunde un monstru care te va urmări (fizic sau spiritual) în încercarea ta de a cunoaşte curentul electric şi apa (nu amândouă deodată!!!). Posibil ca, cu vârsta, abilităţile extrasenzoriale să se dezvolte incredibil de bine la anumite categorii de pensionari, ca de exemplu abilitatea de a măsura de la distanţă consumul de apă şi numărul de băgări în priză a diverselor tipuri de încărcătoare.

–         bătrâna nesatisfăcută social – cu o acută nevoie de socializare. Indiferent ce entitate primeşte în gazdă, proiectează automat asupra ei imaginea unei prietene/psiholog. Mai exact, va fi tot timpul pe capul tău să-ţi povestească întâmplări din copilăria ei nefericită sau mârlăniile pe care i le fac vecinii ei (care de obicei sunt ori moldoveni, ori de altă religie, ori cu o meserie dată naibii, ca de exemplu avocat :D). Pregăteşte-te spiritualiceşte să auzi Cioc! Cioc! În uşă din 10 în 10 minute, după care o nouă bârfă, care parcă nu se mai termină (vecini activi în ale maleficului, ce să-i faci…?)

–         nevoiaşul –  spun “nevoiaş” pentru că omul are diferite nevoi, nesatisfăcute, evident. Omul îşi caută, de obicei, o fată curată, liniştită (nu neapărat în această ordine), pe post de colegă de apartament. Tare mă roade aşa o curiozitate câţi dintre ei şi găsesc…sau poate renunţă măcar la unul din atribute. Un nevoiaş din ăsta mi-a răspuns şi mie o dată la telefon, mi-a descris condiţiile de locuit şi preţul, i-am zis că, eventual, am să-l sun în ziua următoare, am închis frumos telefonul şi…După vreo două minute telefonul sună. Era nevoiaşul. Mi-a răspuns cu un soi de agresivitate amestecată cu disperare. Deşi nu pusesem deloc problema aşa, a început, cu un debit verbal mai des întâlnit la femei decât la bărbaţi, să încerce să mă convingă că el nu vrea o colegă de apartament pe post de amantă, că el vrea o fată să locuiască în apartament cu el pentru că e mai curată 😀 Cică prietena lui locuieşte vis-a-vis şi el, la cum arată, îşi permite să aibă o prietenă (chiar aşa s-a exprimat :)). I-am zis că înţeleg şi am încheiat discuţia. După un minut sună din nou – aceiaşi poveste. După ce i-am spus pe un ton ferm că sunt la serviciu şi nu mai pot vorbi, nevoiaşul s-a mai înmuiat şi mi-a permis chiar să-i închid telefonul în nas fără să ma onoreze cu un nou apel 🙂

–         crescătorii de iepuri – în general, familii care au o casă sau un apartament, separat de al lor, pe care îl închiriază la cât mai multă lume (eventual mai mulţi în cameră). Băi transformate peste noapte în camere de închiriat (tip celulă), bucătării disfuncţionale, covoare înlocuite cu reviste lipite cu scotch pe podea…ce mai contează? Să fie cât mai mulţi, să iasă banu’!

Teoria ca teoria, da’ practica…

Am luat-o din ziar. Îşi spunea “doamna Cati”. O sun, îmi răspunde o voce mătăhăloasă şi sigură pe ea, care îmi dă indicaţii la ce staţie de metrou trebuie să ajung. Ei…în ziua următoare m-am trezit că, de fapt, de la staţia de metrou, mai erau patru staţii lungi de tramvai până la locuinţa ei…şi, ulterior, o bucată bună de mers pe jos.

Cobor. Mă lasă vreo 10 minute s-o aştept, după care apare o persoană la fel ca vocea (Oare de ce persoanele grosolane / mătăhăloase folosesc diminutive referitor la propriul nume? Am întâlnit des asta…). Pe drum, ascultam poveştile ei despre salariul de 700 de lei (asistentă, mai avea 2 ani până ieşea la pensie) şi despre fostul ei soţ, care era un nemernic 😀 şi mă uitam la lanţul gros de aur de la gâtul ei şi la inelele mai groase decât lanţul, lucrate din topor. Şi-a lăudat apartamentul în care cică investise foarte mult şi e foarte curat. Zona era plină de şmecheraşi, care cică nu se luau de tine dacă nu le dădeai motiv. Acasă, am aflat că locuieşte şi mama ei care e bolnavă, cică era surdă, deşi a participat activ la conversaţie. Mai târziu aveam să aflu că aude voci şi că i se pare tot timpul că vecinii o blestemă. I-a dat psihiatrul (Doctor Traumă :D) medicamente dar aşa, mai slabe, să nu-i facă rău.

Pe drumul de la uşa la cameră a început să culeagă scame invizibile de pe jos, spunând că ea nu suportă mizeria, că face curăţenie tot timpul şi că mama ei spală aragazul de trei ori pe zi. Camera…mică, oameni buni, micăăă, rău de tot, mobilată cam pestriţ. Surpriza a fost că preţul era cu 100 de lei mai mare decât scria în anunţ… Explicaţia? “Păi fac contract legal şi din 500 de lei cât îţi cer ţie, doar 200 îmi rămân mie, restul se duc la stat!” M-a pufnit râsul. Trebuia să mă fi întrebat mai întâi ce facultate am terminat, că nu cred că mai debita aşa o enormitate…  În cameră, am avut surpriza să constat că dulapul era plin cu lucrurile ei. “La mine asta e regula, se vine cu lucruri puţine.” 😀 Alte lucruri interesante pe care le-am aflat au fost:

–         la ea în casă nu se stă cu papuci de casă, că se strică covorul – se stă în şosete, care se spală în fiecare seară;

–         deşi are aspirator, se foloseşte “măturica”;

–         pantofii trebuie spălaţi pe talpă în lighean în fiecare seară, ca să nu se care praf de la cămara special destinată papucilor până la uşă;

–         avea termopane proaspăt montate, din banii pentru înmormântarea maică-sii;

–         avea centrală, dar nici iarna nu prea dădea drumul, ca să nu consume;

Tanti Cati se pare că era glumeaţă rău. Înaintea mea avusese o fată de la Teologie, care era “o puturoasă”, nu făcea curăţenie şi dormea atât de mult încât (citez) “făcea gaură în pat”. În plus, îi afuma şi camera cu lumânări. Internet…cică a avut, dar tanti Cati a intrat o dată peste ea în cameră şi i-a tăiat cablul de net, că “Ce?!!! Ce-i trebuia ei internet!!!”

Oferta ei avea şi două avantaje enorme: că nu este niciun bărbat în casă şi că pe scară există uscător. Lux, vere! Nu ştiu cum am putut să ratez aşa ceva! Poate că totuşi nu i-ar strica un bărbat… 🙂

Dacă stau şi analizez situaţia, tipa nu era proastă chiar deloc. Frumoasă tehnică de manipulare a folosit, probabil că fără să-şi dea seama. Mai întâi a dat în ziar un anunţ frumos formulat, lumea o sună să vină, ea nu zice decât în ziua întâlnirii că apartamentul e departe de metrou, după care…şi chiria e puţin mai mare, dar face forme legale. Anormalităţile le prezintă ca normalităţi, lucrurile normale le prezintă ca avantaje enorme.    

La începutul articolului mă întrebam care este profilul persoanei care primeşte în gazdă. Acum mă întreb care e profilul persoanei care ar accepta condiţiile de lux oferite de tanti Cati.. 😀

Anunțuri

Iulie 7, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , | 2 comentarii

Dascălii noștri cei de toate zilele…

Printre cei care ne marchează profound și ne influențează drumul ȋn viață se numără și preamăriții profi, fiecare cu piticii lor de pe creier sau cu stolul de păsărele din jurul capului. Unora, stolul de vietăți ireale le afectează judecata ȋntr-o asemenea măsură, ȋncȃt uită că subiecții care le-au fost dați ȋn grijă sunt oameni și nu alt gen de parascovenii fără suflet și, uneori, fără judecată.

Eram la ȋnceputul anului III de facultate. Așteptam cu nerăbdare cursul cu dl W, mai mult din curiozitate față de individ decȃt față de materie. Auzisem tot felul de zvonuri spăimoase despre el și cunoșteam studenți care nu terminaseră facultatea din cauza lui. Ȋn concluzie, așteptam cu nerăbdare căpcăunul să-și facă apariția; m-am așezat ȋn prima bancă, să-l pot scana mai bine.

A intrat ȋn sală, cu un aer energic și sigur pe el (parcă totuși siguranța de sine era puțin forțată, artificială aș zice), s-a prezentat, a vorbit despre ce urma să ne predea, după care a pus ȋn funcțiune video-proiectorul. Ne-a tuflit o imagine foarte interesantă, care…ce să zic…a ȋnduioșat cam pe toată lumea – un puiuț care ieșea din ou 😀 Trebuie să recunosc că nu mă așteptam… Totul bine și frumos dragi colegi, ȋnsă puiuțul părea să se uite prea fix și avea privirea cam ȋntunecată, fapt confirmat și de el la sfarșitul cursului, acompaniat de un rȃs sadic. Ne-a spus ca asta ne așteaptă de la el…Te pomenești că la studenții tăi de acuma le dai ouțe colorate cu pui ȋn ele. Mișto truc ar fi…I-ai da gat ape toți. Nouă nu ne-ai dat decȃt napolitane Joe ȋn ajunul Crăciunului, cȃnd bȃntuiam slăbiți și plini de cearcăne prin facultate, cu proiectele de 200+ pagini sub brațele tremurȃnde, sub degetele ȋnchircite de la atȃta frecuș pe tastatură…

Domnul W, departe de a părea antipatic, avea un oarecare farmec personal; aș fi tentată să-i spun carismă, dar…era mai mult o ȋncercare muncită de a  părea interesant și impunător ȋn același timp (pentru cunoscători – nu-i reușea tot timpul). Era imaginea pe care ȋi plăcea să ne-o prezinte nouă, un amestec de umor predominant misogin, discriminări și manipulare. Lăsȃnd la o parte inconvenientele, era un subiect bun de studiat…ca să nu zic obiect, cum obișnuia el să considere oamenii. De fapt, cred că se considera obiect pe sine ȋnsuși, pentru că refuza existența oricărui sentiment. Dom’le…sacrilegiu, să moară emoția, nu alta! De unde frica asta de sentimente, domnule W? Asta ar fi interesant de știut…Știu că te-ai enerva dacă ai citi asta dar…culmea, mie ȋmi păreai un om destul de sensibil, dar care se luptă cu ȋnverșunare să-și bage sentimentele ȋn gaura neagră a propriei conștiințe.

Ne vorbea tot timpul de caractere puternice. El asta considera că o să facă din noi pȃnă la sfȃrșitul facultății. Omului ăstuia ori ȋi păsa ȋntr-adevăr de noi și de ce-o să facem la sfȃrșitul facultății, ori pur și simplu ȋi făcea plăcere să-și contemple cu sadism “opera”. Ȋți spun eu, nene, care a fost opera ta: pentru unii – atacuri de panică, pentru alții – depresie + imposibilitatea de a-și duce la bun sfȃrșit lucrarea de licență, pentru cȃțiva – migrene și/sau căderi de calciu, pentru personalitățile mai slabe – o creștere a anxietății si nesiguranței de sine și pentru cei care deja erau puternici – frustrări, vorbe “dulci” la adresa ta și, ȋn final, o atitudine de “mi se fȃlfȃie de ironiile tale”. Era interesant că avea boală pe artiști. Nu-i putea suporta 😀 Ȋi considera cu capul ȋn nori, nerealiști, vulnerabili. Hehe…atunci cum se explică notele babane pe care le-am avut la tine? Nutream o atȃt de adȃncă simpatie pentru domnul W, ȋncȃt de multe ori premeditam un pelerinaj la el acasă, să-i pictez pereții și să-i sculptez roțile de la mașină ȋn stil gotic, dacă tot apreciază arta. Se poate, dom’le W, la serviciul pe care am auzit că l-ai avut ȋnainte de a te fofila ȋn ȋnvățămȃnt, să nu-ți dai seama care-i artistu’ și care nu?

La orele dumnealui am avut parte de tot felul de probe inițiatice. Cea mai interesantă a fost cea din anul III, ȋn urma căreia urma să obținem un bonus. Vroia să ne testeze caracterul, să vadă care dintre noi sunt cei cu “caracter puternic”. Domnul era amabil, ne invita la masă – trebuia să ingurgităm, ȋn fața ȋntregului amfiteatru, caracatiță, picioare de broască și….ochi de bou. Domnul era și generos: ne procura pe cheltuiala lui primele două produse, cel de-am treilea urmȃnd să ni-l procurăm noi prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe. Aveam de ales: ori țopăim din măcelărie ȋn măcelărie, cerȃnd un frumos, perfect sferic, glob ocular de bovină, ori dăm buzna noaptea ȋn curtea țăranului, cu cuțitul, și scoatem ochiul boului, pe viu (dacă ați văzut vreodată boi cu petec negru pe ochi, ca la pirați, să știți că au fost niste studenți pe-acolo…).

Eu am fost printre norocoșii care au găsit minunatul aliment. Mi l-a dat măcelărița, fără să ȋntrebe de ce, cu tot cu pleoapă și gene. Stăteam ȋntr-un cămin unde aveam bucătărie comună pe palier. Ochiul fierbea, lumea trecea și se minuna. Probabil unii se gȃndeau că fac vrăji. Alții ȋn mod sigur se ȋntrebau al cui e ochiul. Timpul a trecut neȋndurător și am ajuns cu toții ȋn fața tartorului. Caracatițe mai mȃncasem și știam că sunt bune, piciorușe de broască nu mȃncasem și de-abia așteptam, drept pentru care am luat chiar două (ce nesimțită am fost!). Macar dacă ne-a dat, trebuia să ne sature! Ce? La statura mea ȋmi ajung două piciorușe de broască? Zgȃrcitu’! Proba finală, ȋn urma căreia primeam inițierea, era ochiul. Era fascinant…atȃt de perfect…atȃt de sferic. Toți mă ȋntrebau, oripilați, de ce al meu e verde 😀 (pusesem niște Vegeta la fiert). A fost…bunișor, numai că unii s-au ȋngrețoșat ȋntr-așa un hal, ȋncȃt l-au ȋnghițit ȋntreg, cu mari sforțări, eventual dȃndu-și un pumn ȋn stomac. Domnul W părea satisfăcut de rezultat. Ȋmi venea să-l invit și eu la masă și să-mi permit să fiu ceva mai creativă decȃt el – să-l hrănesc cu unghii de crocodil ȋn sos de placentă de elefant și, ca desert, urechi de șobolan de București caramelizate.

Timpul trecea, proiectele curgeau…Știu proverbul „Ce nu te ucide, te face mai puternic.” Bun, bun, dar ce te faci cu ce te ucide? Seminariile lui aveau o tentă sado-maso de-a dreptul fascinantă… Avea un stil omu’ ăsta…se lua de tot – de verighetă, de culoarea pielii, de felul cum vorbești, ȋntr-un cuvȃnt, de orice chichiță. Rezultatul? Mulți studenți au ieșit plȃngȃnd din sală. Măi să fie… Și nu se lua doar de cei mai slabi la ȋnvățătură, pe care-i numea „rebuturi”, se lua și de cei buni. Ȋnseamnă că criteriile după care ȋmpărțea frecuș psihic ȋncoace și-ncolo nu erau doar ȋnvățătura. Eram tare curioasă…așa ca am riscat și i-am răspuns și eu cu aceeași monedă – ironia, adică l-am luat și eu peste picior. Culmea, reacția lui a fost una pozitivă pentru mine. Deci asta vroia – să-i arătăm că avem autocontrol ȋn situații din astea. Am observat că cel mai bine era să nu ne pese și să rămȃnem calmi la balivernele debitate de el. Și așa am și rămas (foarte puțini dintre noi…). Ȋn rest, am văzut prietenii stricate, conflicte, sănătate dusă pe apa sȃmbetei. Pentru ce? O colegă, probabil cea mai afectată dintre toți, spunea: „Cred că dl W este bărbatul vieții mele: mă culc cu el ȋn gȃnd, ȋl visez toată noaptea, mă trezesc cu el ȋn gȃnd, imaginea lui mă urmărește peste tot.” 😀

La seminar, ne-a dat o listă de „cuvinte interzise”, printre care se număra și „intuiție”, „a presupune” etc. Ehei…de-ai ști tu, moșule, cȃt de utilă e intuiția, dar dacă tu nu știi s-o folosești, problema ta. Mai spunea nenicu’ că lui nu-i place să stea de vorbă cu oamenii și că le-o spune ȋn față, ȋi repede. Hm…oare așa te comporți și cu tine ȋnsuți? La ce idei și la ce comportament ai, aș spune că da.

La festivitatea de sfȃrșit de facultate, ȋn discursul măreț pe care l-a ținut, ne-a asemănat (cu intenții bune, bineȋnțeles) cu  o marcă renumită de produs de carmangerie de formă lunguiață. Cred că Freud ar avea ceva interesant de zis referitor la asta…

Mai 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 4 comentarii

Hypermarket-ul – the final frontier

Cȃte lumi fascinante și noi hălăduim prin ele, aparent fără alt scop decȃt…a consuma. Spun aparent, pentru că neștiute sunt căile…hypermarket-ului. Aparent, un loc creat de zei pentru ca muritorii să ȋși permită orice și să fie asemeni lor, ȋn realitate, spălătorie de creiere.

Hypermarket-ul ȋmi amintește de o navă spațială cu diverse compartimente care ȋți permite să ai un trai decent fără a-ți pune ȋntrebări de genul: Dar oare afară cum e? Aș putea trăi și altfel?
Nu…nu este loc de așa ceva. Aici e paradisul și noi suntem locuitorii lui.

E vineri seara…Frigiderul e aproape gol, doar un baton de salam stingher și vreo trei pȃrjoale uscate mai populează rafturile primitoare. Nu mai am bere!!! Și nici Cola… Trebuie să dau fuga la hypermarket, să-mi cumpăr ce am nevoie, pȃnă nu mor de foame!

Hypermarket-ul e un spațiu foarte bine gȃndit…. Ce rost au decorațiunile de la intrare, iepurii giganți și moșul burtos care apare ȋnainte de fiecare Crăciun? Conștient, ȋi mai luăm ȋn rȃs: ”Ce-i mai apucă pe ăștia să pună mascote la intrare?” Subconștientul nostru s-ar putea să fie ȋnsă de altă părere: ”Ce drăguț din partea lor…Au făcut asta pentru noi, oamenii care venim aici, să ne simțim bine. Parcă aș sta mai mult…” Și așa se și ȋntȃmplă, de obicei stăm mai mult…

Androizii de la casele de marcat sunt programați eficient să execute aceleași operațiuni ȋn flux continuu, ȋn timp ce ȋn interiorul magazinului mișună diverse entități roșii/verzi/etc. care aranjează produsele la raft. Ce crezi, consumatorule? Că sunt puse pe raft ca să-ți fie ție mai ușor să le iei și să le azvȃrli ȋn coș. Și mai crezi că ai nevoie de mare parte din ele ca să supraviețuiești. Ia mai gȃndește-te… Ca să-ti ușurez munca, am să-ți spun eu cȃteva idei pe baza cărora ”creierul cel mare” a construit hyper-spațiul prin care-ți plimbi tu burta plină se salamuri și spinarea acoperită cu o camașă din poliester.

– Produsele mai ieftine sunt pe raftul cel mai de jos. Daa, pentru că tu, nesimțitul care nu vrea să plătească pentru cele scumpe, trebuie să fii pedepsit, trebuie să simți umilința de a te apleca pentru a-ți procura hrana.

– Omuleții mișunători au tot timpul grijă ca rafturile să fie pline. De ce? Ca să-ți fie ție mai ușor să găsești produsele? Nu… Ca să nu-ți vină să le mai pui la loc. Trebuie să cumperi cȃt mai mult!

– Blocuri de produse. Fascinant! Nu-i așa că e frumos să vezi multe produse de același tip la un loc, formȃnd blocuri de culoare? Normal, așa le remarci mai ușor…și le cumperi și mai ușor 😀

– Cazanele iadului – sunt plasate de obicei ȋn zona de țoale și sunt pline de bulendre la reducere. Atȃt de ieftine și atȃt de multe! Imposibil să nu găsești ceva care să-ți placă; dar pentru asta e nevoie să cotrobăi…Și mai primești și coate ȋn stomac de la nevestele disperate care cotrobăie cu tine…Și se mai ȋntȃmplă să tragi de aceeași bluză cu tinerica energică de vizavi de tine.

– Ȋntinde mȃna și ia! Cȃnd ai ajuns la casă, cu coșul plin, obosit de atȃta boldit la rafturi, de atȃta scormonit prin cazanele iadului, parcă ar mai ȋncăpea ceva ȋn coș – răhățișurile de la casă. Sunt atȃt de mici și atȃt de ieftine, că nu contează la buzunar dacă le adaugi la mormanul pe care l-ai adunat ȋn peregrinarea prin magazin. Fix acum, ajuns la casă, ți-ai dat seama că ai nevoie de cauciucuri de rezervă (prezervative), de latex masticabil (gumă, zisă și ciungă) și de bomboane fără zahăr (ca nu cumva să te ȋngrași, că deja ai luat chips-uri, mici și bere).

– E timp… Cȃnd ești ȋntr-un hyper-spațiu, timpul capătă o altă dimensiune…ȋn funcție și de muzica pe care o pune „creierul cel mare”. Tu ești șoricelul de laborator care cumpără pe muzica lui, mai repede sau mai ȋncet.

– Inima hyper-spațiului – dacă vrei ceva de valoare, mișcă-ți fizicul pȃnă ȋn centrul magazinului. Acolo ai să găsești o gloată de băiețași mai mult sau mai puțin sociabili (unii dintre ei schizoizi, pe ăia lasă-i ȋn durerea lor), cu ochelari dreptunghiulari, cu mutre apatice, dar care devin brusc entuziasmați cȃnd le ceri să-ți explice ceva legat de tehnologie, mai ales de calculatoare. Ȋn zona asta e și cea mai mare concentrație pe metru pătrat de bărbați, din tot magazinul.      

 Acum, să revenim la motivele pentru care oamenii merg la cumpărături ȋn hypermarket.

– nevoile fiziologice – și aici nu mă refer doar la mȃncare. Dacă o să fiți ceva mai puțin atenți la rafturi și ceva mai mult atenți la oameni, o să observați o anumită categorie de așchilopat pervers care se ȋmpinge cu coșul ȋn fetele tinere și, cȃnd ele se ȋntorc revoltate spre el, aproape că ȋi curg balele. Mda, bolnavii cu capu și-au mutat locul de patrulare de pe stradă (ȋn special pe lȃnga licee) ȋn magazinele mari. Sunt curioasă cum s-ar comporta o epavă instinctuală ramolită din asta dacă victima pe care și-a ales-o ar trece, brusc, ȋn rolul de agresor 😀

– nevoile sociale. Aici aș putea să spun multe din experiența mea. Cȃnd merg la cumpărături, sunt racolată sistematic de băbuțe care simt nevoia să vorbească și probabil văd pe fruntea mea scris: „Om căruia ȋi plac poveștile legate de comunism și de făcut provizii” O femeie, săraca, povestea cȃte kile de ulei are acasă și care e strategia ei de acțiune ȋn continuare, avȃnd la bază principiul „să fie pentru la iarnă”. Cȃnd am auzit asta, era cȃt pe ce să intru ȋn panică. Dacă știe ea ceva mai mult decȃt știu eu?! Dacă la iarnă o să se ȋnchidă toate magazinele și o să fim lăsați să ne tȃrȃm pe străzi cu stomacele lipite de spate și sa murim ȋntr-un final de foame, cu ochii implorȃnd spre imensele panouri publicitare cu mȃncare? 

– nevoile de stimă socială (ȋn special la femei). E imposibil să nu le remarci, sunt mai pline de marketing decȃt produsele de la raft. Și-au tras pe ele cele mai bune haine, și-au făcut cel mai dramatic machiaj și se plimbă cocoțate pe tocuri, ocolind cu grijă muncitorii soioși, veniți și ei să-și ȋntrețină burta cu o navetă de bere.

– nevoile de auto-realizare – de obicei, gospodinele vin din motivul ăsta. Se simt femei ȋmplinite cȃnd apucă o conservă cu hotarȃre, stau vreo 10 minute și citesc ce scrie pe ea, o pun la loc, iar o iau, iar se uită, se ȋncruntă, o pun la loc din nou, intorc spatele raftului cu produse și pleacă cu nasul pe sus.

Cȃt despre mine, urăsc hypermarket-ul. După ce intru, activez opțiunea „consumatorul turbat”, fac o scanare rapidă a rafturilor, arunc ȋn coș produsele pe știam dinainte că vreau să le cumpăr, ȋnjur melodia de pe fundal, care de multe ori e prea lentă și te ȋndeamnă să hălădui ȋndelung prin fața rafturilor, mă mai izbesc de cȃte-o hipnotizată care a ȋnlemnit ȋn transă fix ȋn mijlocul culoarului, ocolesc cu viteză maximă zȃnele care fac promoție la iaurt (astea vor să-mi mănȃnce timpul mai mult decȃt vor să le mănȃnc eu iaurtul!) și…ajung la casă. Aici lucrurile se cam opresc.

Nu mai sunt singură…Acum, fac parte dintr-un cȃrnat de reprezentanți ai speciei umane care au ȋn comun coșul de cumparături. Totul ȋncepe și se termină cu acest coș. De unde fascinația asta pentru un obiect gol? Mai bine zis, de unde nevoia stringentă de a-l umple? Ȋmi amintesc cum, o dată, era să rămȃn fără el. Mi-l șterpelise un domn ȋn vȃrstă. L-am prins din urmă și, spre surprinderea mea, cȃnd i-am cerut socoteală de ce mi l-a luat (el avea deja unul), mi-a răspuns, foarte relaxat: „Pentru că am de cumpărat multe produse.” Domnul…nu părea prea ȋn formă. La vȃrsta aia nici nu cred că avea o mașină pe care să o conducă. Rămȃne un mister pentru mine pentru cine ar fi cumpărat el două coșuri mari cu produse și, mai ales, cum le-ar fi transportat.

Aprilie 17, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , | 6 comentarii