Lucrul cu portarul

Uneori, omul are nevoie de liniște să lucreze și unde altundeva să caute liniștea necesară studiului decȃt la facultate?

Mai aveam cȃteva zile pȃnă la predarea disertației. Era o sȃmbăta pustie; aproape nimeni nu bȃntuia pe străzile capitalei. Mă trezisem de dimineață și o luasem la semi-fugă spre minunatul sediu al facultății unde speram să găsesc un coltișor liber de masă și o priză pentru laptop. Ceea ce speram să NU găsesc era compania nedorită.

Săli libere erau destule. Eram fericită – patru pereți și o priză numai pentru mine și pentru laptopul meu 😀 Ȋntre noi doi există o relație cu totul specială – eu ȋi mȃngȃi tastele fine și el mă ȋncȃntă cu wide-screen-ul lui. Nici nu am realizat cȃnd au trecut cȃteva ore ȋn care am lucrat cȃnd…dintr-o dată o mȃnă brutală apasă violent clanța ușii (laptopul tresare sub mȃinile mele, ȋncerc să-l liniștesc) și intră o măgăoaie care, după cum bine am presupus, era portarul facultății. Se uită ușor tresărind la mine (nu se aștepta să vadă un subiect uman postat acolo, ȋn bancă, cȃnd restul facultății era pustie). L-am salutat, m-a salutat și el cu jumătate de gură și cu ochii lui albaștri, tulburi, care parcă se uitau ȋn trei direcții deodată. I-am explicat, frumos, ca am venit să lucrez la disertație. Nu m-am gȃndit ca există posibilitatea ca el habar să n-aibă ce e aia o disertație, fapt ce avea să-mi creeze probleme mai tȃrziu… Este adevărat, cuvȃntul “disertație”sună cam dubios 😛

Omul se plictisise, așa că a găsit de cuviință să mă ȋncȃnte pe mine cu gȃndurile lui mărețe. A ȋnceput prin a-mi spune că nu e absolut nicio problema că sunt acolo, că e chiar foarte bine, să stau și să lucrez liniștită (ȋn timpul ăsta se uita cu neȋncredere la mine). Spunea că el controlează periodic sălile pentru că este un student de la altă facultate, nu știe de la care, dar de la alta, nu de la asta, care nu se știe ce a făcut și cum a reușit să obțină permis la biliotecă aici ȋn scopul de a le teroriza pe bibliotecare. Cică venea ȋn fiecare zi și nu mai vroia să plece, se purta obraznic cu ele și, din cauza lui, ei nu puteau ȋnchide facultatea. 😀 Ce să zic, dom’le, dubios, dubios rău de tot. Vă dați seama? Cine știe prin ce mijloace necurate o fi obținut studentul ăla permis aici (și-o fi vȃndut sufletul:D). O fi fost vreun psihopat, ȋn orice caz, unul interesant – venea ZILNIC și stătea atȃt de mult la bibliotecă (nu de alta, doar ca să le terorizeze pe bibliotecare) că nu puteau ȋnchide facultatea din cauza lui. O fi avut omu’ niște bombe montate pe el și, ȋn momentul ȋn care era invitat afară, să poată ȋnchide ăștia facultatea, i-o fi amenințat că le detonează și aruncă totul ȋn aer.

Portarul mi-a repetat de vreo trei ori la rȃnd povestea cu studentul de la altă facultate (nu se știe de la care), cu un aer revoltat, după care m-a lăsat să mă benoclez ȋn continuare ȋn laptopul meu. După ȋncă vreo două ore a venit să vadă din nou ce fac, afișȃnd același zȃmbet strȃmb și exprimȃnd aceeași mȃnie pe bietul student intrus. Omu’ mă făcuse curioasă. Era cȃt pe ce să-i cer să-mi facă cunoștință cu el, poate puneam la cale ȋmpreună surparea psihică a bibliotecarelor.

Seara am plecat…pentru a reveni ȋn forță a doua zi. Am lucrat eu cȃt am lucrat cȃnd, dintr-o dată, ușa este izbită in lături și pe ea văd intrȃnd…o burtă mare, tremurȃndă, păroasă și cu un tatuaj, după care apare și portarul – transpirat și plin de păr pe tot corpul. De data asta lasă politețurile și mă ia direct: „Auziți, mie ȋmi păreți foarte dubioasă.” (și explicația) „Ați venit și ier și azi aici.” Ok, moșule, care e legătura dintre astea două?! I-am răspuns, calm, ca am venit să lucrez, că nu deranjez pe nimeni și tot ce fac este să scriu la laptop. Explicația mea nu a părut să-l mulțumească, așa că a ȋnceput să mă amenințe să-l sună pe șeful lui, că eu, din punct de vedere legal, nu am dreptul să fiu acolo. Mă prăpădeam de rȃs 😀 L-am invitat să-și sune șeful ; bineȋnțeles că n-a făcut-o, și-ar fi luat și nișe șuturi ȋn fund de la bietul om care, probabil, se bucura și el de week-end și nu-l interesa că facultatea a fost invadată de o studentă dubioasă cu un laptop ȋn dotare – armă mortală. Ȋn timp ce portarul ȋși fȃțȃia burta transpirată și tatuată prin fața mea, mai scotea și niște bombe de genul:

„Am eu niște poze cu studenți, le am acolo jos la mine…”

Eu (ce fel de poze, perversule?): „Ce fel de poze?”

Paranoicul: „Poze cu studenți moldoveni!”

Eu (pocneam de rȃs).

El: „studenți pe care trebuie să-i urmăresc, că sunt dubioși.”

Eu: „Ȋn ce sens dubioși? Ce au făcut?” 😀

El: „Ei…ce au făcut…Nu știți ce fac studenții moldoveni?! Sunt foarte periculoși!!!”

Eu: „Nu, nu știu…”

El: „Eheiii…”

Pot spune că am rămas și acuma cu enigma „ce fac studenții moldoveni?!”.

După care, a ȋnceput să-mi repete obsesiv că-i par o persoană dubioasă, să părăsesc facultatea imediat, că el are aparatură de zeci de mii de euro la parter. Era cȃt pe ce să-i spun „Mulțumesc că mi-ați spus unde e aparatura aia, că de cȃnd o căutam. Așa, mă duc direct și o fur, o ȋnghesui ȋn geantă, lȃngă laptop :D”

I-am promis că o să plec ȋn curȃnd, am mai stat juma de oră și….am plecat. Cȃnd am ieșit, portarul era ȋn fața facultății, conversa cu un cȃine…     

Ce-o fi vazut ăla dubios la mine, nici ȋn ziua de azi nu știu, dar știu că, dacă i-aș fi arătat buletinul, ar fi chemat poliția 😀 – cu totul ȋntȃmplător, numele meu nu sună chiar romȃnește și asta ar fi crescut exponențial gradul de dubioșenie pe care l-a perceput el la mine.   

Și totuși, de ce nu se fac testări psihologice serioase la angajarea unui portar? Unii portari au impresia că-s Batman sau alte lighioane de genul ăsta și simt nevoia să facă dreptate, să anihileze toți studentii dubioși…

Violatorul de plete

Uneori stau şi meditez la zicala: “Mare-i grădina Ta, Doamne!” Şi aş mai adăuga: “Mai mare e pentru unii…”

Nu-mi mai amintesc ce meserie avea domnul ăsta…Mergeam cu trenul – era una dintre activităţile mele preferate din perioada respectivă. Îmi plăcea grozav de mult să citesc pe tren, însă cam de fiecare dată se găsea câte o persoană interesantă să intre în vorbă cu mine. Era un domn în vârstă, energic, vesel, uşor agitat. Compartimentul era plin şi eu am avut onoarea de a fi aleasă drept interlocutor. Domnul mergea la băiatul lui, proaspăt căsătorit. Mi-a mărturisit, fără să aibă vreo legătură cu ce zisese înainte, că are o pasiune deosebită pentru părul femeilor. Altceva nu-l interesa, decât părul. Mi-am simţit ochii făcându-se cât cepele şi creierul săltând în cutia craniană de atâta…râs cu plâns. Omului i se părea normală preferinţa lui accentuată pentru acest “accesoriu” al corpului  femeii. Când era bebeluş, cică îi smulsese tot părul din cap mamei lui (deja începeam să mă înverzesc la faţă – alt nebun!). Interesant…deci dereglarea asta o avea de mic. În timp ce eu îmi scotoceam prin toate cutiuţele capului, să pun cap la cap nişte informaţii şi să-mi dau seama din ce cauză omu’ ăsta are un comportament atât de bizar, individul continua să debiteze… Începuse să se adreseze la tot compartimentul şi vorbea despre obişnuinţa lui de a da iama în părul femeilor ca despre o plăcere  nevinovată.

Oamenii, culmea, păreau să-l înţeleagă, îl priveau cu o mimică amuzată şi binevoitoare, eu cred că eram singura care simtea ţurţuri de gheaţă pe şira spinării (regretam că aveam părul desprins, deşi nu era foarte lung). Domnul respectabil îşi satisfăcea fără inhibiţii plăcerea chiar şi în locuri publice, unde nu se putea stăpâni să nu-şi bage mâna în părul cu multă trudă îngrijit al domnişoarelor. Iar când ele se întorceau crispate să vadă cine le smotoceşte, domnul nostru le explica pasiunea lui şi ele, culmea, îl înţelegeau şi îl iertau.

Punctul culminant al naratiunii a fost întâmplarea cu nora lui – fi-su era plecat de acasa şi noră-sa dormea, cu părul atârnând din pat (avea părul foarte lung). El nu s-a putut abţine şi s-a târât în genunchi lângă pat, a luat o şuviţă şi a început s-o frece între degete, după care a băgat-o în gură şi a început, citez, “s-o sugă”. Şi exprima, plin de pasiune, cât de plăcută era activitatea asta. Când, deodată, intră fi-su în casă şi-l întreabă: “Ce faci, tată?!” Domnul: “Na…ştii că asta-i plăcerea mea…îmi pare rău, nu m-am putut abţine…” Dragi cititori, nu ştiu cum v-aţi simţi voi să-l auziţi pe unu’ debitând asemenea enormităţi, dar eu începusem să-mi pun tot felul de întrebări, ca de exemplu: “Cum poate cineva sa povestească aşa ceva?!” Ai o dereglare de genul ăsta? Ţine-o pentru tine, nu-i nevoie să provoci zbârlirea părului din capul călătorilor cu trenul.

Mă întreb câţi oameni din ăştia mişună printre noi, câţi oameni s-or fi uitat la părul meu cu balele curgând. Cert e că ar fi păcat ca segmentul ăsta să nu fie exploatat. Ar trebui introdus în hypermarket-uri un raion nou – produse pe bază de păr. M-am şi gândit la o gamă de început (dacă merge, cu timpul pot fi introduse şi alte produse):

–          şuviţă de păr uşor de purta în geantă, pentru supt pe stradă, la serviciu etc.

–          smoc de păr import Africa pentru senzaţii nebănuite;

–          şuviţa blondă ondulată pentru învârtit pe deget (în loc de bilele chinezeşti);

–          şuviţa magică – îşi schimbă culoarea în funcţie de starea ta psihică;

–          pernuţa din păr rezistent la şocuri puternice – pentru smotocit atunci când eşti nervos;

–          păr de provenienţă vegetală (pentru perioadele de post);

–          păr artificial (pentru cei care vor să se lase…).

Aştept propuneri şi sugestii 😀 Fetelor, aveţi grijă! Există multe moduri în care puteţi fi agăţate pe stradă; una dintre ele este…de păr! Momentan, îmi mai bântuie prin minte două întrebări:

Oare domnul respectiv se lega şi de rockerii ăia pletoşi, supăraţi?

Ce anume provoacă aşa o dereglare (mai ales că o avea din copilărie…)?

Bookfest, Bucuresti 2010

Pentru cei hămesiţi de carte sau care vor doar să-şi clătească ochii, încă mai este târgul de carte în Bucureşti, la Romexpo. Îmi pare rau că m-am trezit să anunţ atât de tarziu…dar încă se mai poate merge.

Programul de vizitare al Bookfest 2010 este:

• Miercuri 9 iunie 10:00-20:00

• Joi 10 iunie 10:00-20:00

• Vineri 11 iunie 10:00-22:00

• Sâmbătă 12 iunie 10:00-20:00

• Duminică 13 iunie 10:00-18:00

Camionagiul anorexic

Este de-a dreptul fascinant să analizezi oamenii, printre altele, și prin prisma meseriei pe care o au (și, bineȋnțeles, a motivelor petru care au ales-o). Fie că vrem sau nu să recunoaștem, atunci cȃnd  ne gȃndim la o profesie ne vine ȋn minte o anumită imagine – profilul corespunzător, pe care creierașul nostru l-a construit cu grijă pe baza experiențelor noastre de viață (cu oamenii din breasla respectivă 😛 și cu cele auzite despre ei de la alții).

Cȃnd spun “camionagiu”, ȋmi vine ȋn minte un tip cu vȃrsta ȋntre 30 și 40 de ani, de ȋnălțime medie, cu atașament tip burtă, cu ȋnceput de chelie dinspre frunte, slinos, cu un tricou ȋmbibat de transpirație, lipit de piele, cu brațe groase și bronzate și sigur pe el ȋn ceea ce privește farmecul personal 😀

Era o zi de vară…ora 5-6 dimineața. Eram ȋntr-un tren personal jegos și mă ȋndreptam spre o localitate uitată de lume. Trenul ăla avea un specific aparte – probabil că exista o corelație  pozitivă puternică ȋntre banchetele pline de jeg, geamurile gri și oamenii care se ȋntorc de la nunți (majoritatea beți). Am mai ȋntȃlnit nebuni, bețivani profesioniști, antrenați pentru trupele dionisiace de elită și alte specimene atrase de trenurile lente și acoperite de negura…nu a timpului, a jegului.

Eram ȋmbrăcată simplu, ȋntr-un trening și mă chinuiam să ȋnchid un geam. Mi-am dat seama că are o defecțiune și că nu poate fi ȋnchis, așa că l-am lasat. Dar…m-a vazut el, de la celalalt capăt al vagonului (era tren fără compartimente) și a venit ca un ȋnger blond cu șuvițe ȋn ajutorul meu. Ce era să zic…? Să-i stric omului bucuria de a se simți util pentru societate, bucuria de a corecta nemerniciile CFR-ului? Bietul băiat, și-a folosit toată energia ȋncercȃnd, ȋn spasme, să ȋnchidă afurisitul de geam care nu și nu… Ȋn final, mi s-a făcut milă de el și i-am spus să-l lase, că e stricat și nu depinde forța lui să-l ȋnchidă. Nu m-a crezut..devenise o luptă ȋncrȃncenată cu sine ȋnsuși. Ȋncerca să se autodepășească și devenise atȃt de ȋnverșunat, ȋncȃt părea să fi chemat spiritele strămoșilor să-l ajute ȋn ȋncercarea inițiatică de a ȋnchide geamul. Văzȃnd că strămoșii nu-l ajută, s-a așezat cu un zȃmbet resemnat ȋn fața mea.

N-a băgat de seamă ȋncercarea mea de a digera o carte și a ȋncercat să ȋncropească o discuție. Deși i-am răspuns cȃt mai monisilabic cu putință, omul a simțit nevoia sa-mi povesteasca despre el. Am aflat că este…camionagiu, primul camionagiu cu care aveam ocazia să stau de vorbă. Slăbuț, blond cu șuvițe, vorbăreț, ȋntr-un tricou negru (probabil ales inconștient pentru a-și masca burta ȋnchipuită, aveam să aflu mai ȋncolo) și, ȋn ciuda aparențelor pe care ȋncerca sa le afișeze, foarte foarte nesigur pe el. Am aflat și ȋn ce zodie era, și unde locuia și ȋn ce sat avea bunicii etc etc. Dar cea mai interesantă mi s-a părut relația lui cu mȃncarea. Omul cică fusese grăsuț la viața lui și și-a dorit atȃt de crunt să slăbească, ȋncȃt ținea niște cure drastice și mergea des la sală. Fraierul habar n-avea că, dacă vrea să slăbească, trebuie sa facă exerciții aerobice, nu anaerobe și să fie atent la combinațiile de alimente și multe altele… Ce a făcut el a fost să piardă masă musculară, pentru că se pare că avusese o ceartă serioasă cu proteinele de le eliminase din dietă odată cu grăsimile și dulciurile. Dar cine eram eu să-i fac omului educație sportivă/ȋn nutriție?  La urma urmei, eram ȋn același tren, deci aveam ceva ȋn comun…

Poveștile lui mă terifiau din ce ȋn ce mai mult. Mintea mea refuza să-și imagineze cum o entitate care se consideră bărbat e capabilă să se ȋnfometeze ȋn halul ăsta. Și, mai mult decȃt atȃt, pe lȃnga sală, mai trăgea și la sapă, la bunică-sa. Ȋmi povestea cum ȋl durea stomacul de multe ori și cum răbda și făcea efort ȋn continuare, eventual mȃnca un fruct și bea apă să-i treacă senzația de foame. Clar…aveam ȋn fața mea un om slab…și fizic și psihic. La un interval de cȃteva fraze, mă ȋntreba dacă nu arată rău (Atenție! Dacă nu arată rău, nu dacă arată bine!). A continuat cu traseele pe care le făcea prin țară și cu cererea inevitabilă de a-i da numărul de telefon. Deși mi-a trecut prin minte gȃndul de a-i da numărul de fix al unui prieten de-al meu mai iute la mȃnie :P, pȃnă la urmă m-am mulțumit să-i spun că…e secret.  Atunci am văzut o schimbare majoră ȋn atitudinea lui. Aproape că a sărit ȋn sus, la propriu. Cuuum? Omul mai ceruse numărul de telefon la fete, cȃnd trecea prin orașul lor ieșea cu ele la cafea, dar niciuna nu-i spusese vreodată că numărul de telefon e secret (wow…există fete fascinate de fenomenul „anorexie”). Deci…era o informație nouă pe care mintea lui refuza s-o proceseze. Ȋi disturbasem omului universul lăuntric. Ticaloasa de mine! Ce lipsită de empatie, cȃt de rea am putut să fiu! Nașu’ tocmai trecuse pe lȃngă noi, observase scena și-i tremura compostorul de bilete ȋn mȃnă de rȃs. Camionagiul ȋncepuse să mă ȋntrebe obsesiv dacă e ceva ȋn neregulă cu felul cu arată. I-am spus că nu (ȋmi venea să-i spun că e ceva ȋn neregulă, dar cu creierul, nu cu aspectul lui fizic).

Se apropia stația la care vroiam să cobor…Camionagiul anorexic devenea din ce ȋn ce mai agitat…A venit după mine și ȋncerca insistent să mă convingă, citez „să-i dau un pupic, măcar așa, de ramas bun” J Bănuiesc că a ȋnțeles din limbajul meu non-verbal că ar fi mai bine să nu se apropie de mine că…cine știe…poate o să se molipsească de ceva de la mine, cum ar fi de exemplu pofta de mȃncare.  

L-am lăsat ȋn ușa trenului, cu o privire pierdută sub șuvitele blonde și cu o ȋntrebare obsesivă: „Cum adică e secret?”